Читать книгу Doamna Chiajna - Alexandru Odobescu - Страница 2

Printre oamenii pe care firea i-a lipsit de ale trupului desăvârşiri, sunt unii care, preţuind încă din vârsta copilăriei starea lor neasemuită cu a celorlalţi oameni şi de toţi batjocorită, se hrănesc cu o nepregetată ciudă, c-o adâncă zăcăşie, care în veci le ţine mintea vegheată şi le porneşte sufletul la viclenii şi la răutăţi; alţii, iar, mai zăbavnici poate în agerimea duhului, sunt de tineri cuprinşi d-o tainică melancolie, d-o îndoioasă sfială, care mai adesea se cumpănesc cu o minte dreaptă şi sănătoasă, cu un suflet compătimitor, cu o inimă miloasă.

Din felul acesta era junele moştenitor al lui Mircea, Pătru Şchiopul; anii săi tineri, mintea-i îndărătnică, cu greu i-ar fi păstrat scaunul domniei, de n-ar fi stat la mijloc mumă-sa, Doamna Chiajna, muiere capeşă şi dăunoasă, care ştiu să doboare cu armele împotrivirea românilor şi să cumpere cu bani bunăvoinţa Porţii. Într-adevăr, drept răspuns la trimiterea unor bogate daruri, însoţite cu făgăduinţa de a mări până la patruzeci de mii galbeni haraciul ţării[12] care, din 3 000 de asprii ce fusese la început, subt Mircea Bătrânul (1383), se urcase, sub Laiotă Basarab, la 10 000 galbeni[13], Ştefan, vel-portarul Împărăţiei, aduse hatişeriful ce întărea Domn pe fiul ei Pătru[14].

Uneltirile Doamnei Chiajne izbutise toate; ea era stăpână tare şi mare; în zadar se mai cercară unii din boierii pribegi, precum Stanciu Benga, Matei Marga, Radu logofătul, Vâlsan şi alţii să-i dârapene cu armele domnia; la Boieni ei fură învinşi şi risipiţi[15]. Nu rămăsese altă nădejde decât o tăcută supunere; cei mai mulţi dintre boieri se învârtejiră p-această înţeleaptă cale. Printre dânşii veni să se închine statornicitei domnii şi tânărul Radu Socol, pe care un interes tainic şi mult deosebit de năslirile celorlalţi îl ademenise la Curţile domneşti.

Un vis mult dorit de fericire, învrăjbit cu mustrările unei conştiinţe rănite prin uciderea tatălui său, o dragoste curată, adâncă, îngerească, ce-i legase inima de un neam urgisit, căinţa d-a fi călcat un legământ de ură şi luptă cu acel nestăvilit farmec ce-l făcuse să-şi urască jurata răzbunare şi tulburase menirea vieţii sale: iată clătirile sufleteşti ce sfărâmau sânul Radului. Cu ce scop oare, cu ce hotărâre îşi părăsise el pustia casă părintească de la Motru şi venise în Bucureşti? Însuşi el nu putea şti; dar o răsăritură a inimii îl avântase spre locul unde ochii săi puteau să zărească pe zâna înflăcăratelor sale visări.

Cu ce dulce încântare, cu ce uimire cerească privea el la tânăra Domniţă, când, cu pas lin şi uşor, cu chip blând şi smerit, ea păşea în acea biserică unde pentru întâia oară ea s-arătase privirii lui! El căta la dânsa-n tăcere, şi uneori ochii lor se-ntâlneau, iar ea închina atunci capul, ş-un nor de roşeală i se lăsa pe faţă. Când apoi Radu rămânea singur în biserică, inima-i înmuiată căuta locul unde mai întâi îşi văzuse visul fericirii sale; dar genunchii lui rămâneau încremeniţi dinaintea mormântului în care zăcea ucigaşul părintelui său, şi, îngrozit de mustrare, el se smulgea din acele dulci curse ale ispitei.

Acestea se petreceau prin anii o mie cinci sute şaizeci şi câţiva, chiar în mijlocul veacului al şaisprezecelea.

Începuse dar acea epocă când turcii, atât pentru oblăduirea ţinuturilor creştine cuprinse de dânşii, cât şi pentru înclinările de pace şi de prietenie ce legase Padişahul cu unele puteri apusene, simţise trebuinţă a se sluji cu oameni care să vorbească limbile europene şi să fie mai dedaţi decât osmanlâii cu obiceiurile ghiaurilor. Creştinii turciţi aveau, dar, adesea, pe vremea aceea, mai bună primire la Poartă şi mai lesne înaintau ca cei născuţi şi crescuţi în legea lui Mohamet; într-adevăr, Curtea lui Suleiman se umpluse de străini venetici care-şi lepădase vechea credinţă şi ajunsese la înalte dregătorii, atât în Divan, cât şi la Ordie; marele vizir Mahomet Socoli era pământean din Bosna, ca şi viteazul apărător al graniţelor Hozrev paşa; alţi viziri, precum Sinan paşa, Daud paşa, erau arnăuţi şi croaţi; Ali cel Gros era din Herţegovina; capudanul paşa Piale era ungur, eunuhul Ceafar paşa, rus, corăbierul Ohiali, calabrez; iar serascherul cel favorit Ibrahim, vizirul eunuh Suleiman şi viteazul corsar Hairedin Barbă Roşie, spaima Mării Mediterane, erau toţi din viţă grecească[16].

Se înţelege însă că mai ales acest din urmă neam se folosi de asemenea aplecări ale cotropitorilor săi. Grecii, care după luarea Ţarigradului, se dase afund, fugind, care prin ţările Apusului, care prin ţinuturi mai depărtate ale Împărăţiei, alungaţi, prigoniţi, silniciţi pe unde-i nimereau biruitorii, cu câte puţin şi treptat prinseră la suflet; cu cât mai mult scădea însemnătatea şi puterea veneţienilor şi genovezilor, cărora Sultanii de mai nainte le dase voie a locui şi a ţine cantoare în mahalalele Pera şi Galata, dincolo de portul Stambulului[17], cu atât mai mult îndemânatica măiestrie a grecilor îşi făcea vânt şi se dovedea prin neguţătorii isteţe şi bine nimerite, prin bogăţii adunate de prin toate ţările vecine în haznaua Patriarhiei şi ale mănăstirilor greceşti, prin slujbe dibace şi folositoare, împlinite turcilor la vremi priincioase. Până într-atât izbutiră ei a-şi face mână bună la turci, încât Împărăţia le arăta a sa bunăvoinţă şi a sa încredere, dându-le mansupuri şi întrebuinţându-i ca slujbaşi ai Bisericii, ca soli, ca vameşi, ca dragomani şi chiar, uneori, ca cârmuitori de ţinuturi.

Grecii au avut pururea acel dar d-a fura inima şi d-a cârmui pe nesimţite voinţa stăpânului lor; firea le este a se strecura pe la cei cu puterea şi a le amăgi minţile printr-un farmec, care ar fi o netăgăduită predomnire morală, de n-ar avea mai adesea o făţarnică slugărie drept mijloc şi o mârşavă lăcomie drept ţel.

Astfel, din vechile neamuri ale Împărăţiei Răsăritului, din Paleologi, din Comneni, din Rali, din Cantacuzeni, din Duci, care de mult se risipise ori trăiau tupilaţi prin sărăcăcioasele înfundături ale Fanarului[18], începură a se ivi lăstari scăpătate, care, uitând vechea fală a strămoşilor şi râvnind, prin slugărie, la ocrotirea vizirilor, câştigară, cu acest chip, bogăţii însemnate, dobândiră înrâurire în Divanul turcesc şi căpătară chiar cinstiri de la trufaşii lor stăpâni. Prin mijlocirea acestor oameni puternici, cu care se amestecase, în favoarea puţin cumpănită a turcilor, şi mulţi alţi greci mai de rând, toate jeluirile, toate cererile creştinilor raiale sau înclinaţi cu osmanlâii, îşi luau un sfârşit mai repede şi, de nu mai puţin costător, totuşi mai puţin primejdios.

Doamna Chiajna, în prevăzătoarea-i îngrijire, cugetă a-şi căpăta reazemul unor mai puternici dintre acei greci, şi, închipuind mijlocul unei încuscriri, ceru prin carte patriarhului Iosaf ca să-i caute doi juni din Fanar, pe care să-i facă gineri la două ale sale cocoane. Patriarhul era din neamul Paleologilor şi avea un nepot de frate, june plăcut, mândru şi bine învăţat, anume Stamatie. Fără îndoială că lui îi hotărî unchiul de soţie pe una din Domniţele românce, iar pentru cealaltă, ca să-şi facă tot cu acest prilej şi mână bună pe lângă primejdiosul Mihail Cantacuzenul, patriarhul alese pe fratele acestuia, bătrânul şi urâtul Andronic[19]