Читать книгу Legătură Scandaloasă - Amanda Mariel, Christina McKnight - Страница 4

Londra, 1845

Un trosnet puternic umplu aerul exact în momentul în care podeaua trăsurii tremură sub pantofii lui Grace Stratton. Caleașca se zdruncina și se clătina dintr-o parte în alta, iar ea se străduia să rămână așezată. Apucă mai strâns lesa tigrului ei de companie și privi în direcția prietenei sale, Eliza. Ce Dumnezeu se întâmpla?

Caleașca se opri brusc, ceea ce o făcu pe Eliza să scoată un strigăt șocat. Fata își îndreptă spatele și se așeză mai bine pe bancheta din piele și catifea, apoi își duse mâna la piept.

– Doamne, ai milă! Sunteți bine, Alteță? Îi spusese fetei de o grămadă de ori să nu i se mai adreseze într-o manieră așa formală. De fiecare dată când Grace protesta, Eliza îi întorcea vorba și spunea că fiica unui baron nu trebuia să i se adreseze unei ducese pe numele ei de botez. Nu conta că deveniseră prietene. Grace îi zâmbi Elizei cu nesiguranță.

– Sunt bine, mulțumesc.

– Și Jasmine? Eliza se uită la felina cu dungi negre și portocalii, ghemuită lângă Grace.

– Și ea este bine. Puțin speriată, doar. Grace mângâie spatele puiului.

– Și tu? Eliza împinse o șuviță rebelă de păr de pe frunte.

– Sunt nevătămată.

Ușița trăsurii se deschise brusc, făcând-o pe Eliza să scotă încă un țipăt scurt și pe Grace să tresară puțin ca reacție la neașteptata intruziune. Lăsându-se pe spate, dădu din cap în direcția vizitiului.

– Nu ne lăsa așa, să așteptăm.

Vizitiul își odihni mâinile pe abdomen și dădu din cap cu seriozitate.

– Mă tem că am luat o groapă destul de adâncă și, prin urmare, am rupt un ax. Grace i-o încredință pe Jasmine Elizei.

– Vrei tu să… ?

– Desigur. Eliza acceptă felina și zâmbi afectată, apoi o așeză pe aceasta în poala sa.

– Voi arunca o privire, să văd ce pagube sunt.

Vizitiul o ajută pe Grace să coboare, apoi o conduse în spatele vehiculului. Grace rămase acolo, inspectând stricăciunile. Soarele de la miez de zi îi încălzea fața și umerii goi, în timp ce o briză călduță suflă printre straturile fustei sale și pe lângă glezne. Oricât de minunată ar fi fost ziua, împrejurimile calme în care se afla nu reușeau să o calmeze deloc. Cu cât examina mai mult lemnul plesnit, cu atât mai mult îi gonea inima și mintea.

Își masă tâmplele pentru un moment, înainte de a se întoarce la vizitiu.

– Ce putem face în legătură cu asta? întrebă ea, apoi se rugă ca el să aibă o soluție bună. Una care să nu o rețină și mai mult timp.

– Alteță, mi-e teamă că trebuie să trimitem vorbă după meșter. Un ax nu este așa ușor de reparat.

Ea își trecu privirea încă o dată peste crăpătura din lemn. Ultimul lucru pe care și-l dorea era să întârzie în călătoriile sale, dar, aparent, acest lucru nu putea fi evitat. Închise ochii și oftă. Dă Doamne să ajungă în Scoția la timp pentru botezul micuței Evangeline! Atâta timp cât acest lucru îi va reuși, totul va fi bine.

Grace își îndreptă atenția înspre vizitiu.

– Ce sugerezi?

– Există un han cam la o jumătate de milă de aici. Permiteți-mi să desham caii și să vă conduc acolo, ca să puteți aștepta în timp ce eu aranjez ca reparația să aibă loc.

Grace aprobă.

– Cât timp crezi că va dura până când se va repara trăsura mea?

– Îmi cer scuze, Alteță, dar nu știu. Dacă există vreun meșter priceput în zonă și dacă nu este ocupat, putem pleca mâine. În caz contrar… îmi cer scuze, dar nu există nicio cale de a prezice cât timp veți fi întârziată.

Ea își atinse cocul, apoi își netezi fustele șifonate. Plecase din Londra cu trei zile înainte pentru a ajunge pe moșia nepotului său, ducele de Goldstone. El și soția sa, care era și o prietenă dragă de-a ei, Amelia, își botezau fetița, pe Evangeline, într-o săptămână. Grace urma să fie nașa celei mici și nimic nu o va opri din a ajunge la destinație—cu atât mai puțin un ax rupt.

Grace își îndreptă umerii și se pregăti să preia controlul situației.

– Cum doriți. Vizitiul făcu o plecăciune și apoi se îndreptă către partea din spate a trăsurii, unde așteptau doi însoțitori.

Grace se uită în direcția drumului pe care urma să-l parcurgă și îi făcu semn unuia dintre însoțitori să se apropie. Îi zâmbi cu căldură când acesta ajunse lângă ea.

– Alteță. Bărbatul descălecă și apoi făcu o plecăciune.

– Aș dori să ajungi la han înaintea mea. Când ajungi acolo, aș vrea să te interesezi dacă se află pe acolo vreun meșter de-al locului care se pricepe la trăsuri. Dacă-l găsești, adu-l de îndată. Spune-i că te-a trimis ducesa de Abernathy. Asta ar trebui să-l convingă.

– Plec de îndată, Alteță. Călărețul se plecă în fața ei încă o dată înainte să se întoarcă la calul său și să plece în galop pe drumul care duce la han.

Întorcându-se la ușa caleștii, Grace aruncă o privire înăuntru.

– Eliza?

Fata se uită la Grace, dar continuă să o mângâie pe Jasmine.

– Da, Alteță.

– Trăsura are nevoie de reparații. Tu vei rămâne aici ca să ai grijă de Jasmine. Îți las și câțiva însoțitori.

Eliza aprobă.

– Unde vă duceți?

Grace se sprijini de ușița trăsurii.

– Voi merge călare până la han. De îndată ce fac aranjamentele necesare, mă întorc. Grace nu putea fi sigură că totul va merge în favoarea ei, dar, cu toate acestea, se va întoarce sau va trimite pe cineva după Eliza, Jasmine și cufărul ei.

– Prea bine, răspunse Eliza.

Jasmine își ridică botul și căscă, arătându-și dinții impresionant de mari înainte să se sprijine din nou pe Eliza.

Grace se întoarse cu spatele la trăsură și oftă, trăgând cu ochii la cerul senin și albastru. Cel puțin era o zi plăcută pentru călărie—niciun nor la orizont și o briză plăcută care să o liniștească. Ce păcat că nu se putea schimba în hainele de călărie! Nu exista nicio manieră elegantă pentru a călări cu atâtea fuste pe ea. Cu toate acestea, se va descurca ea cumva.

Vizitiul a dat roată caleștii cu unul dintre armăsarii ei, oprindu-l lângă ea.

– Dați-mi voie să vă ajut să încălecați, Alteță.

Femeia dădu din cap aprobator, își adună fustele într-o mână, apoi își așeză piciorul încălțat în mâna vizitiului și apucă șaua—ceva ce nu ar fi avut la dispoziție dacă ar fi luat cu ea caii de trăsură. Odată așezată, Grace se strădui din răsputeri să-și așeze fustele peste picioarele sale, dorindu-și ca în tot acest timp să fi purtat cizme.

Vizitiul îi aruncă o privire plină de remușcare.

– Îmi cer scuze că nu avem o șa de damă, Alteță. Nu doriți mai bine să rămâneți aici și să fac eu toate aranjamentele?

– Prostii. Sunt mai mult decât capabilă să călăresc așa. Cât despre aranjamente, aș dori să le fac eu. Apucă hățurile în ambele mâini și își ridică bărbia. Să ne grăbim!

– Cum doriți. Vizitiul încălecă un armăsar asemănător celui pe care stătea Grace, apoi, împreună cu cei trei călăreți care erau de-o parte și de alta a ducesei, o luă înainte, îndemnându-și calul să meargă la trap.

Grace înghiți în sec, protestând că trebuiau să călărească ala încet. Ar fi vrut să zboare ca vântul și ca gândul, să galopeze cu toată viteza înainte. Dar, ce păcat! Nu credea că un ritm mai rapid le-ar fi făcut prea mult bine pe termen lung. Tot va trebui să aștepte până când trăsura ei va fi reparată, în ciuda vitezei cu care ar ajunge la han.

Resemnată, Grace se relaxă în șa și îndrăzni să se bucure de drum. Ciripitul păsărilor plutea în aer și ea privea copacii aliniați de-a lungul drumului, în speranța că va putea vedea o pasăre cântătoare. Fu răsplătită la scurt timp după aceea, pentru că un graur țâșni dintr-un copac în următorul, penele lui negricioase strălucind de nuanțe de verde-violet când întâlneau razele soarelui.

Grace zâmbi, gândindu-se cât de minunat ar fi dacă și ea ar putea zbura. Întârzierea sa nu ar mai exista, pentru că ar putea pleca în zbor către Scoția, și fără îndoială că ar ajunge acolo mai repede decât ar fi putut-o face cu o trăsură. Însă înlătură acest gând din mintea ei.

Starea de reverie nu o ajuta cu nimic. Ceea ce îi trebuia erau soluții reale. Își îndreptă din nou atenția la drumul din fața ei. Dacă trăsura sa nu putea fi reparată imediat, ar închiria una. Iar dacă această soluție nu era nici ea posibilă… ar rezerva câteva locuri la diligență.

Nimic nu o va împiedica din a ajunge în Scoția, la timp pentru botezul nepoatei sale. La urma urmei, era ducesă. Oamenii s-ar fi dat peste cap să îi ofere ajutor. Grace respiră ușurată. Totul va fi bine.

Nu după mult timp, o clădire cu două etaje apăru la orizont, cu balcoane de jur împrejurul exteriorului său din piatră. O potecă în formă de semicerc, de-a lungul căreia fuseseră plantate tufișuri cu flori, făcea alee prin iarba deasă din fața clădirii, iar câțiva servitori ageri se agitau de colo-colo.

Grace începea să simtă dorința arzătoare de a-și îndemna calul să meargă la galop. Erau foarte aproape de han și anticiparea aproape că o enerva. Luptând cu dorința de a țâșni înspre destinația sa, Grace își pictă un zâmbet satisfăcut pe față și continuă să-l urmeze pe vizitiu.

Miji ochii pentru a citi mai bine semnul care atârna deasupra ușii de lemn. Hanul George. Era ziua ei norocoasă, pentru că hanul îi era familiar. Nu stătuse aici niciodată, însă auzise pe multe dintre cunoștințele ei vorbind despre acel loc. Hanul George era respectabil, frecventat în mare parte de mica nobilime. Cu siguranță că toate nevoile ei vor fi satisfăcute.

Un băiat de la grajduri fugi înspre alee atunci când Grace se apropie destul de mult, apoi se opri cu mâinile în sân ca să o aștepte. Trase de hățuri ca să-și oprească armăsarul și îi zâmbi flăcăului înainte sa arunce o privire înspre vizitiu.

Acesta descălecă, se apropie de Grace și o ajută și pe ea să coboare. Femeia se opri câteva momente ca să-și ajusteze fustele, înainte să vorbească.

– Mulțumesc. Voi bea puțin ceai cât așteptăm răspunsurile. În momentul în care primești vreo știre, aș vrea să știu.

– Desigur, Alteță. Vizitiul făcu o plecăciune.

Grace pescui un șiling din punguța pe care o ținea cu ea și se întoarse cu fața la flăcău.

– Ai grijă ca armăsarii mei să fie îngrijiți. Au nevoie de apă și hrană imediat.

Băiatul afișă un zâmbet larg când se întinse după moneda din mâna femeii.

– O să-i și țesal.

– Foarte bine. Grace aprobă dintr-o mișcare a capului, apoi porni înspre intrarea hanului. Și-a dus mâna la ochi, ca să-și protejeze fața de soarele arzător al după-amiezii și a pășit puțin câte puțin până în dreptul ușii. Dată fiind ora târzie, mai bine ar rezerva o cameră și ar trimite pe cineva după Eliza. Chiar dacă găsea pe cineva disponibil să-i repare trăsura, nu ar fi putut s-o facă înainte de căderea nopții.

Grace intră în clădire cu un oftat. Atâta timp cât își relua drumul până la ivirea zorilor, putea să recupereze orele pierdute și putea ajunge la timp. Pentru moment, trebuia să facă rost de o cameră și să facă aranjamentele necesare pentru ca Eliza și Jasmine să fie aduse aici.

După ce rezervă o cameră, Grace se îndreptă înspre camera de zi pentru ceai și o masă ușoară. Își va trimite oamenii după bagaje de îndată ce va putea. Vina o rodea ușor în timp ce sorbea din ceașca ei de porțelan și lua mușcături mici din brânză și din prăjituri. Era sigură că Eliza și-ar dori să bea ceva călduț. Ar fi trebuit să o ia cu ea, nu să o lase în urmă, în caleașcă.

Trecu mai bine de o oră și Grace încă aștepta vești. Niciunul din oamenii ei nu apărură. Chiar când credea că grijile o vor cuprinde, își roti privirile prin camera de zi și răbdarea ei fu răsplătită de apariția vizitiului, care veni în dreptul mesei la care stătea ea.

– Alteță.

Femeia înghiți bucățica de brânză pe care o tot mestecase, apoi îi oferi omului un zâmbet. Gura lui era înțepenită într-o expresie fermă. Privi în jos înainte să se uite în ochii ei. Grace se pregăti pentru a primi vești neplăcute.

– Am dreptate să cred că nu-mi vei da vești bune?

Vizitiul dădu din cap aprobator.

– Îmi pare rău, Alteță, dar nu există niciun meșter în imediata apropiere. Putem găsi unul în orașul învecinat. Totuși, nu va putea sosi până poimâine.

Grace oftă scurt.

– Dar putem închiria o trăsură?

– Nu mai este niciuna disponibilă. Vizitiul își lăsă umerii în jos. Se pare că singura opțiune este să așteptăm ca a dumneavoastră să se repare. Îmi permiteți să trimit vorbă după un meșter?

Grace își îndreptă spatele cu hotărâre.

– Nu. Vom lua diligența. Du-te și află la ce oră sosește. Dacă tot te ocupi de asta, te rog să trimiți și după Eliza și Jasmine și aranjează să fie trimise aici cuferele noastre.

Ochii vizitiului se holbau la ea neînțelegători. Liniile de pe fața lui trădau șocul.

– Nu se poate. Nu ar fi potrivit. Chiar dacă…

– Prostii. Pot și o voi face. Acum, du-te și fă ce te-am rugat. Grace îl alungă cu un semn al mâinii. Nu dăduse niciodată doi bani pe bunăcuviință și nu va începe să o facă tocmai acum. Nimic nu o va împiedica să-și îndeplinească promisiunea făcută nepotului ei și Ameliei. Cu siguranță, nu un ax plesnit de la trăsură. Putea fi mai dură de atât.

Târșâitul unui scaun îi atrase atenția și Grace își ridică privirea. Îngheță. Nu-i venea să creadă. Un gentleman—și nu orice gentleman, ci Lewis Duffield, chiar bărbatul de care se îndrăgostise pe vremea când era tânără—își trase un scaun lângă masa ei și luă loc.

– Vizitiul tău are dreptate, zise el cu o voce calmă.

Inima lui Grace o luă la galop, iar aerul părea să nu-i mai intre în plămâni. Nu era pregătită să îl întâlnească. Nu încă. Desigur, știa că unchiul Ameliei va lua parte la botez, însă bănuise că va naviga peste ocean, oprindu-se direct în Scoția. Că va avea zile întregi în care să se pregătească înainte de întâlnirea cu el. Ce Dumnezeu făcea aici, în Anglia?

Grace își adună puterile și zâmbi.

– Ești ultima persoană pe care mă așteptam să o întâlnesc aici.

– A trecut ceva vreme de când ne-am văzut ultima dată. Lewis îi zâmbi și el.

– Amelia mi-a spus că vei fi în Scoția. Grace își împinse o șuviță de păr de pe obrazul său deodată fierbinte. Ce faci în Anglia?

– Am avut niște afaceri la Londra. S-a relaxat pe spătarul scaunului, iar ochii ei au rămas fixați pe Grace. Sunt în drum către Amelia chiar acum. Am oprit doar să iau masa.

Era supărată pentru că se gândea că el ar putea să o ajute? Se prea poate; cu toate acestea, zâmbi.

– Atunci, intenționezi să-ți continui drumul în seara aceasta?

El își netezi vesta.

– Desigur. Iar tu vei veni împreună cu mine.

Inima lui Grace începu să bată mai tare iar vechile sentimente începură să iasă din nou la suprafață. Când îl văzuse pe Lewis ultima dată, sperase ca vechea lor relație să reînceapă. Totuși, nu a fost să fie. Iar ea începuse să se întrebe dacă el ținuse vreodată la ea cu adevărat. Putea inima ei să suporte să fie în vecinătatea lui când abia suporta ceaiul de după-amiază împreună cu el?

De ce pierdea timpul gândindu-se la sentimentele sale? Primea ceea ce-și dorea—o metodă de a ajunge la Amelia.

Oftă ușor, dorindu-și să se relaxeze. Nu-și putea permite să fie pretențioasă, iar restul opțiunilor sale ar fi întârziat-o pentru Dumnezeu știe cât. El avea o trăsură care mergea în aceeași direcție ca ea. Chiar dacă avea să călătorească împreună cu el sau nu, trebuia să petreacă timp în compania lui odată ce ajungeau în Scoția. În plus, erau amândoi adulți responsabili.

Trase aer în piept ca să se calmeze, apoi întinse mâna după o altă bucățică de brânză, străduindu-se să pară cât mai nonșalantă cu putință.