Читать книгу O Lumină În Inima Tenebrelor - Amy Blankenship, Amy Blankenship - Страница 8

Hyakuhei l-a lăsat pe tânărul pe care-l alese ca unul dintre copiii săi într-o cameră întunecată deasupra sunetelor clubului. Dându-și la o parte părul castaniu și moale din ochii lui închiși, putu mirosi încă aroma fetei impregnată pe pielea băiatului. − Tasuki, îl auzise pe ceilalți chemându-l.

− Ei bine, Tasuki, când te trezești, vei avea un dar foarte prețios din partea mea... darul vieții veșnice. El dădu un zâmbet simpatic, ca și cum ar fi vorbit cu un copil. − Dar vei înțelege... că viața asta e a mea.

Ochii lui Hyakuhei pâlpâiră roșu, simțind că unul dintre copiii lui îi chemă. Nu-i plăcea să fie deranjat în timp ce aștepta o trezire, dar unul dintre favoriți îl convocă. Știind că subordonatul nu l-ar fi chemat niciodată decât dacă ar fi fost ceva important, el i-a răspuns cererii.

Privind încă o dată la băiatul pe care-l transformase, corpul lui Hyakuhei licări și dispăru, lăsându-l pe Tasuki singur în limitele camerei încuiate.

*****

Yohji putu simți ghimpii durerii, forțându-l să se trezească. Doamne, îl durea peste tot. Își aminti încet ce s-a întâmplat și de ce se simțea atât de rău. Se întâlni cu Kyoko și hotărâse să se joace cu ea, când a apărut acel gardian prost.

Cum ar putea fi cineva atât de puternic? Când încercase să riposteze, nu avusese nici măcar o șansă. Era ca și cum ar fi încercat să se pună o hoardă de lupi înfometați și acum suferea foarte tare pentru ce-a făcut.

În cele din urmă îndrăznind să-și deschidă ochii, Yohji fu surprins să vadă un băiețel care stătea acolo... urmărindu-l. Părea că avea vreo 12 ani și l-ar fi numit albinos, dacă ochii lui nu ar fi fost atât de negri și goi.

Atras de mirosul de sânge proaspăt, Yuuhi se alătură de tipul rănit. Urmărindu-l îndeaproape, stătea nemișcat ca o statuie, atingându-i scurt cu aura lui, înainte de a da un semn din cap. Băiatul avea deja o nuanță de rău în el, dar exista un miros de puritate care se agăța de energia sa negativă.

Aceste rămășițe de energie pură păreau să fie vii cu o putere care nu murea. − Neașteptat...

În timp ce ochii rănitului se deschiseră, Yuuhi șopti încet: − Tată, a atins-o pe cea pură ... energia ei continuă să-l atace... colții copilului au strălucit în întuneric într-un zâmbet de batjocură. − Să-l păstrăm?

Ochii lui Yohji se micșorau la cuvintele ciudate ale băiețelului, apoi se uitară în jurul celui cu care vorbea copilul, doar pentru a vedea un om sinistru, învăluit în negrul din umbre, în lumina slabă a aleii. El era înalt și din forma sa se degaja o putere, ca și cum ar fi fost o divinitate răzbunătoare.

Ochii plini de spaimă a lui Yohji se lărgiseră, blocați de ochii roșii de sânge și de data asta văzu clar colții. Își lipi corpul maltratat de perete. Nu ar fi avut niciodată vreo șansa dacă ar fi încercat să fugă în starea în care se afla deja.

Hyakuhei se uită în jos la tânărul care o hărțuise pe fata pe care o considera acum a sa. Acest netot a îndrăznit să o atingă și acum va plăti pentru insolența lui. Inhalase... rămășițele de miros ale lupului care îl bătuse deja grav și ochii lui ca miezul nopții se îngustară ca niște fante. Kotaro fusese aici!

Cum îndrăzni Kotaro să intervină în asta. Era motivul pentru care fata dispăruse brusc fără urmă? Hyakuhei a mârâit chiar la gândul că un lican s-a aflat atât de aproape de Gardianul Inimii de Cristal, dar și de fată. Doar pentru că fata l-a ales pe el asta nu o făcea cu adevărat a lui. Nu fusese niciodată la latitudinea ei... nu și-a învățat încă lecția din trecut?

El crezuse că a ucis creatura împreună cu Toya cu secole în urmă, pentru că a îndrăznit să i se opună și să încerce să o ferească să devină posesia lui. − Nu contează, gândurile lui Hyakuhei s-au devenit melancolice pentru o clipă: − Tu ai întors-o odată pe Toya si pe preoteasa împotriva mea Kotaro... si uite ce m-ai făcut să fac.

O umbra de milă îi străbătu figura, gândindu-se la trecut. Dacă Toya nu ar fi încercat să devină gardian al preotesei și să o îndepărteze pe Kyou de el... Toya nu ar mai fi în lumea de jos, ci aici, lângă el, împreună cu frumoasa Kyou. Cel vinovat de a-l hrăni pe Toya cu minciuni rău famate era Kotaro.

Kotaro a fost și cel care a avertizat-o pe preoteasă despre intenția sa adevărată. Era ciudat cum timpul putea distruge chiar și minciunile spuse.

− Deci Kotaro... șopti el,... − Ai găsit-o din nou.

A fost readus în prezent de smiorcăitul care venea de la băiatul ghemuit pe perete. Ar fi avut nevoie de mai mult de un singur recrut pentru a-și găsi preoteasa dacă Kotaro era și el cu ea. Hyakuhei o dorea și o va avea.

Intenționa să o revendice cu ajutorul acestui imbecil care se gândise să o pângărească. Coruperea unei astfel de creaturi era destinată numai pentru el. A avut multe planuri pentru preoteasa sa, până la urmă... o mie de ani a fost o lungă perioadă de timp pentru a chibzui noi modalități de a tortura pe cineva.

Întorcându-se în umbre, ochii îi străluceau și dădu din cap lui Yuuhi. − Fă să-l doară. Torturează-i carnea, dar nu-l omorî. El a vrut ca acest băiat să sufere un pic mai mult pentru acțiunile sale, astfel că va înțelege să nu-și sfideze noul stăpân și să n-o mai atingă niciodată pe fată.

Capul lui Yohji se răsuci înapoi la copil și ochii i se lărgiră de frică. Băiatul zâmbea la el, dar nu era un zâmbet bun, ci fatal. În colțurile buzelor palide, băiatul avea colții lungi ascuțiți, iar ochii lui nu mai erau negri, ci de un roșu închis.

Acei ochi goi aveau un contrast ciudat cu pielea și părul de alabastru. Arăta ca un copil, dar era un demon hoț de suflete, iar Yohji se temea cu adevărat.

El privea în groază cum picioarele-i părăsiseră pământul, iar băiatul se aruncă asupra lui, provocând un țipăt înfricoșat din gâtul lui deja brutalizat. El n-a știut ce s-a întâmplat căci avea dinți și gheare încleștate pe trup, provocându-i o durere cum nu-și imaginase niciodată.

*****

Toya se uită la fată care se aplecă peste scaunul pasagerului lângă el. − La naiba, Kyoko, să nu mă mai sperii niciodată așa de tare! Știa că nu-l poate auzi, dar asta nu-i opri critica de ușurare. − Idioată mică, ai fi putut fi moartă sau mai rău! Se îndreptă spre clădirea unde era se afla apartamentul ei.

Chiar dacă avea încă o căutătură furioasă, o luă ca și cum ar fi fost cea mai prețioasă bijuterie de pe pământ și o duse pe scări. Găsind ușa încuiată, el înjură, împingând mânerul, sperând să nu facă prea multă pagubă, în timp ce se auziră sunete de crăpături și ușa se deschise.

− Ei bine, oricum avea nevoie de o încuietoare mai bună acum că avem un ucigaș în libertate. Toya folosi acea scuză, păstrând-o pentru când se va trezi și va striga la el că a spart ușa. − Cel puțin e încă pe balamale, murmură el în timp ce intra în apartamentul slab luminat.

Stând nemișcat în mijlocul camerei de zi, se uită la Kyoko și ridică o sprânceană, mirosind alcoolul amestecat cu aroma ei naturală.

− Oh, văd acum ce fel îmi ești Kyoko. și șopti: − Nu-i corect... Nici măcar nu m-ai luat să beau cu tine. La ce te gândeai?

*****

Kyou luptă să rămână calm, ceea ce părea să se întâmple cam des în această seară. Imposibil să o țină sub control, pumnul său se repezi înainte și lovi zidul de cărămidă cu o asemenea forță încât bucățile de tencuială au zburat în toate direcțiile. Făcu o mormăială furioasă, iar ochii i se coloraseră în roz, în timp ce adulmecă aerul.

Nimeni nu-i va lua ceea ce îi aparține fără să plătească pentru amestecul lor.

A luat imediat mirosul lui Kyoko amestecat cu altul care i se părea ciudat de familiar și de masculin. Kyou scoase un mormăit, alungând senzația, în timp ce levită pe alee și urmări parfumul care era acum înglobat în însăși ființa lui.

Figura lui singuratică a dispărut în umbre pe când vâna pradă. O va găsi și o va lua înapoi de la hoțul care o furase. Mușchii se încovoiară în maxilarul lui Kyou de furie. Cum a îndrăznit ea să rostească numele fratelui ei ca să-l deruteze... ca și cum l-ar fi cunoscut?

Cumva, femeia-copil îi aruncase o vrajă, era sigur de asta. Putea simți prezența ei îmbibată pe vârful degetelor și simți dorința de a-i atinge pielea încă o dată. Trebuia să știe cum se făcea că era atât de curată și ce fel de lumina emana trupul ei.

A fost ceea ce a căutat Toya? Dacă da, atunci această fată purta vina pentru moartea lui Toya? Ce a însemnat asta? El își dorea răspunsuri. Lumina aceea îl atrase ca o molie la o flacără și acum, a descoperit că nu putea să o lase să plece. Era ca și cum ea l-ar fi chemat fără să vrea iar el nu avea de ales decât să răspundă.

Kyou a mârâit gutural în timp ce ochii îi străluceau roșii de sânge. Fata asta era periculoasă. Nu era unul care să aibă nevoie sau să vrea, timp de secole, ci să se răzbune. Trebuia să o trateze cu blândețe. Nu avea încredere în el în jurul ei. Ea îl capturase cumva și-l înfuria imens faptul că fata asta într-un fel, l-a făcut slab.

*****

Bâlbâind ceva despre întâlnirile alcoolicilor anonimi, Toya a dus-o pe Kyoko în dormitorul ei și a așezat-o ușor pe pat. Mișcându-se repede înapoi prin apartament până la ușa din față, o închise cu zăvorul, deoarece rupse încuietoarea obișnuită.

− Bine că a blocat doar mânerul − a ridicat din umeri și s-a uitat în jur la singurătatea apartamentului. Era mult diferit de vuietul asurzitor care era la clubul de noapte. Aproape prea liniștită. Scoțându-și pantofii, oftă. − Ce noapte. Și-a lăsat umerii să se relaxeze pentru prima oară toată ziua, în timp ce, în tăcere, se întoarse spre locul unde se afla Kyoko.

Lumina lunii se strecură prin fereastră, aruncând o strălucire eterică asupra corpului ei. Fața lui Toya se liniști când privirea se odihni pe fața ei. Corpul ei vioi era așezat pe pat, cu mâinile pe jumătate relaxate de fiecare parte a capului. Arăta ca un înger, atât de liniștită și de fragilă față de pericolul ce ar fi pândit-o, mâna lui se făcu pumn când își corectă gândul, ce a pândit-o. Avu un impuls să o scuture și să strige la ea... dar nu a vrut.

O încruntare traversă chipul lui Toya, încercând să se gândească cum ar fi putut să ajungă pe alee, singură, leșinată, dar fără să fie vătămată. Nici că ar fi vrut să caute calul la dinți așa că a decis să le mulțumească gardienilor care au vegheat-o... oricine ar fi fost.

Restul nopții, Kyoko va fi cu el și în siguranță. Asta e tot ce contează.

În ochi îi străluci o răutate pasageră, în timp ce-i scoase încălțămintea și trăsese pătura peste forma ei adormită. Probabil că îl o va ucide mâine, dar... Toya sa strecurat în pat și i-a lipit corpul ei de al lui.

Ca de obicei, gânduri ușor murdare îi umplură mintea, așa cum au avut de multe ori când era singur acasă. Cu toate acestea, din anumite motive, acele gânduri păreau greșite în momentul de față. Era ceva despre apropierea lui de ea ce părea... nevinovată? El clătină ușor capul și se așeză mai confortabil lângă ea.

Ținând-o strâns, a mulțumit oricărui dumnezeu de acolo, că era vie și nevătămată înapoi acasă. Îi părea atât de bine să o țină în brațe și savură acest moment. La dimineață s-ar putea să-i fie amenințată viața, dar dacă ar muri, cel puțin ar muri fericit.

Kyoko oftă cu mulțumire, apropiindu-se de căldura protectoare care îi înconjura corpul.

Un zâmbet moale îndulci buzele lui Toya în timp ce-i săruta ușor tâmpla și o urmă în fericirea mulțumitoare a somnului.

*****

Trupul lui Kyou, levită până la fereastra unde putu simți mirosul cel mai puternic. Orbitele de aur topit s-au lărgit șocate la scena care i se așternu înaintea ochilor. Acolo... în încăperea unde locuia Kyoko, intrase un tânăr cu ochi aurii și păr lung ca miezul nopții cu dungi de argint care se potriveau cu ale lui.

Se simți ca și cum aerul i-ar fi fost smuls din plămâni, pe când imaginea în oglindă a fratelui său ucis stătea lângă marginea patului, privind la fată adormită, pe care venise să o răpească.

Masca lui de gheață a dispărut complet la vederea acestui băiat care seamănă cu fratele său iubit de atâta vreme în urmă. − Cum era posibil? Amintindu-și primul cuvânt pe care i-l spusese, îi trezi o durere în piept. Îl numise pe el Toya din greșeală iar acum... în camera ei era imaginea lui Toya?

Kyou adulmecă încet, încercând să verifice ce i-au spus ochii, dar mintea lui nu putea înțelege. Mirosul fratelui său era ușor amestecată cu mirosul băiatului ăsta, dar înainte de a putea chibzui mai multe despre asta, băiatul se târâse în pat și își înfășura brațele în jurul ei.

Gelozia alb-caldă traversă întregul corp al lui Kyou, în timp ce fata se înghesui cu încredere în îmbrățișarea tânărului. O vibrație slabă de avertizare îi vibră în piept, în timp ce ochii ii tresări roșii. Frate sau nu... nu i-ar putea permite.

Se întinse spre fereastră, în timp ce o cascadă de strălucire, care spăla geamul, îl făcu să-și smucească mâna înapoi. Văzând praful de curcubeu cum se așază pe pervaz ca și cum ar proteja-o, a mârâit din nou. Fata părea a fi înconjurată de tot ceea ce era supranatural, iar nemuritorul își călcă pe ultimul său nerv.

Ochii i se îngustară, întrebându-se dacă nu era decât o vrajă care îl lăsa să-și vadă pe fratele său. Nu cumva ea l-a vrăjit pe când îi șoptea numele fratelui mort?

Atenția lui se îndepărta de pe fereastră și se uită la pământul de sub el... lupul venea. El a trimis o ultimă privire ucigătoare prin cameră, înainte de a se ridica rapid pe acoperiș.

Toya tocmai a adormit când a auzit o mârâială animalică ce părea să vină de la fereastra lui Kyoko. − Asta nu e bine... ea stă la etajul al doilea. Ochii lui Toya se deschise, auzind din nou sunetul.

Ridicându-și ușor capul, ca să nu o deranjeze pe Kyoko, se uită spre fereastra de unde provenea sunetul. Fiecare instinct din corpul său i-a spus că cineva sau ceva era acolo... urmărindu-i.

Privirea lui se oprise pe umbra a ceea ce părea a fi un bărbat. Părea că stătea la fereastra... la etajul al doilea? Un contur de argint se răsfira în jurul formei sale și îl făcea să pară aproape fantomatic. Toya văzuse această apariție mai înainte... în coșmaruri.

Ochii de aur se uitau spre pământ, dar Toya i-a putut vedea roșii doar pentru o clipă și ar fi putut să jure că a văzut și strălucirea unor colți. Imaginea licări în timp ce fulgi metalici de praf multicolor s-au răspândit pe fereastră ca și cum ar fi blocat vederea.

Toya clătină din cap și clipi repede înainte de a privi din nou spre fereastră, doar pentru a o descoperi acum pustie. − Ce naiba a fost asta?

Simțindu-se mai mult decât puțin speriat, ieși din pat și se târî spre fereastră. Privind afară, el zări doar umbre și întuneric. Inspirând adânc, se încruntă, observând un miros neobișnuit pe lângă pervaz pe care nu-l recunoștea.