Читать книгу Contele Meu Pentru Totdeauna - Dawn Brower - Страница 7

După zece ani...

Hannah se trezi speriată. Inima îi bătea rapid. Ceva nu era în regulă... Se uită prin cameră cu atenție. Nimic nu era nelalocul lui, din câte observa. Așternuturile erau încâlcite în jurul picioarelor ei. Le împinse și se ridică din pat. Scârțâitul podelei se auzi ca un ecou pe hol, indicând că era cineva în apropiere.

- Cine-i acolo? strigă.

Ușa dormitorului ei se deschise brusc și se trânti cu zgomot de perete. Un corp mare acoperi intrarea. Respirația lui Hannah deveni mai rapidă și își putea auzi inima bătând cu putere. Se uită prin cameră după o armă. Nimic nu părea util. Avea să fie ucisă sau mai rău... O carte mare era așezată pe o măsuță din apropiere. Cu mișcări rapide, o apucă și o îndreptă spre cel care urma să o atace. El gemu când îl lovi cu cartea în cap și căzu pe podea.

- La naiba, Hannah, spuse bărbatul. Am știut întotdeauna că dependența ta infernală de cărți va omorî un om nevinovat, dar nu m-aș fi gândit niciodată că eu voi fi acela.

- John? întrebă ea confuză. Ce cauți în camera mea?

- Camera ta? întrebă râzând. Este casa mea acum. Nimic din ea nu-ți aparține.

Asta tot nu-i dădea dreptul să intre în camera ei. Sau îi dădea? Of, la naiba, probabil că da. De ce au lăsat-o părinții ei singură, pe seama unui asemenea nenorocit? Morțile lor au lăsat mai multe goluri în viața ei. Cel puțin, el nu era tutorele ei realmente. Avocatul i-a acordat ei moștenirea și a aprobat banii la care avea acces până la vârsta de 30 de ani. Încă patru ani și putea să-l dea afară pe verișorul ei.

Ar fi făcut moarte de om pentru o lumânare, să vadă mai bine în întuneric. John Witt, verișorul ei și noul viconte Redding, s-a gândit că nu ar fi economic. Îi spusese că nu va cheltui bani pentru lucruri care nu îi sunt necesare. Întreținerea lui Hannah era deja prea scumpă și i-a cerut mai mulți bani avocatului, pentru a o hrăni. Avocatul a răspuns printr-o scrisoare riguroasă, calculând exact cât ar fi trebuit să coste întreținerea lui Hannah. John nu era prea fericit și se răzbuna pe ea în toate modurile posibile. De aici și lipsa lumânării... Hannah traversă încăperea și trase draperiile, pentru a lăsa lumina lunii să pătrundă prin ferestre. Constată cu surprindere că soarele începuse deja să răsară. John o trezise la răsărit.

Se întoarse spre el și ridică bărbia.

- Ai vrut să-mi spui ceva important încât m-ai trezit atât de devreme?

- Da, spuse el scărpinându-se în cap. Azi este ultima zi când vei mai locui în casa mea. Fă-ți bagajele și pleacă până la prânz.

Hannah rămase cu gura deschisă. Cum îndrăznea...

- Dar avocatul ți-a dat deja alocația mea pentru acest semestru. Cum voi trăi?

- Nu mă interesează, nu mai ești problema mea, din fericire. Să nu te mai găsesc aici când mă întorc sau o să regreți.

Ce bărbat groaznic, groaznic - îl ura atât de mult. De ce nu a putut moșteni un bărbat decent titlul tatălui ei? Nu prea avea de ales și nu avea idee unde să meargă. Alocația nu avea să-i ajungă mult timp și mai avea încă trei luni până când avocatul urma să-i elibereze mai multe fonduri. Tot ce avea era în camera ei de la conacul Redding. Toate lucrurile de valoare îi fuseseră luate atunci când John a preluat custodia. Măcar nu avea niciun drept asupra bijuteriilor sau hainelor ei. Putea să vândă câteva dacă ar fi avut nevoie.

- Regret doar că avem același sânge, spuse Hannah printre dinți. Ești un ticălos și mă bucur că nu va mai trebui să te văd vreodată.

- Târfă! strigă el, lovind-o peste față. Pentru asta vreau să pleci înainte să luăm micul dejun. Nu mai irosesc mâncare pentru cineva ca tine.

John surâse disprețuitor.

- Lumea nu are nevoie de piese de decor savante. Nu mă mir că nu ți-ai găsit un bărbat.

Se întoarse pe călcâie și ieși din cameră. Hannah își șterse gura cu mâna tremurândă. O picătură de sânge îi rămase pe degete. Ce făcuse? Gura ei o băgase din nou în probleme. Timpul era crucial, iar al ei se scurgea rapid. Scoase o valiză și își adună lucrurile în ea. Își împătură rochiile, cămășile și lenjeria. Avea trei rochii de zi și una de seară. Nu participa foarte des la baluri - nimeni nu o mai invita. Bijuteriile și lucrurile mai mici rămăseseră la sfârșit. Lăsă una dintre rochiile de zi afară pentru a o îmbrăca. Ultimul lucru pe care îl adăugă în valiză era o miniatură a părinților ei și un pachet cu scrisori. Acestea erau cele mai prețioase lucruri ale ei.

Hannah își împleti părul într-o coadă lungă pe spate. Nu mai avea timp să-l aranjeze cum trebuia. Era suficient până când se gândea unde să meargă. Se îmbrăcă rapid și apoi își împinse bagajul până la scări. Cum se va descurca să-l scoată în afara casei? Se uită în jos la scări și își mușcă buza de jos. I se părea imposibil.

- Domnișoară Hannah! auzi o voce profundă. Ce faceți?

Hannah se întoarse și văzu ochii blânzi ai majordomului. Foarte mulți dintre angajați demisionaseră sau fuseseră concediați de John. Singurul servitor dintre cei vechi care rămăsese era Grimly.

- Noul viconte nu mai vrea să audă de mine. Am primit ordine să plec.

- Neno...

Fața lui se încruntă și spuse ceva pe sub mustață. Hannah știa că era mai bine să nu-l întrebe ce.

- Unde veți merge?

Ea ridică din umeri.

- Încă încerc să-mi dau seama cum să cobor valiza singură pe scări.

- Mă ocup eu de asta. Lăsați-mă să vă chem și o trăsură.

Hannah îi zâmbi.

- Lui John nu o să-i placă asta. Ți-ai putea pierde locul de muncă pentru că nu i-ai respectat ordinele.

Nu voia să fie responsabilă pentru concedierea lui Grimly. Bărbatul nu avea unde să plece și servitorii nu erau angajați în alte gospodării fără o scrisoare de recomandare. Societatea era crudă și îi ignora pe cei care aveau cea mai mare nevoie de ajutor.

- Singurul motiv pentru care am rămas atât de mult a fost pentru a avea grijă de dumneavoastră, spuse el. Dacă plecați, și eu plec. În plus, veți avea nevoie de cineva acolo unde mergeți.

Hannah îi zâmbi cu tristețe.

- Ești atât de drăguț, dar știi că nu te pot plăti. Nici măcar nu știu unde merg.

Îi veni o idee exact când spuse asta. Exista un loc unde ar fi putut merge. Lady Manchester ar fi ajutat-o dacă ar fi mers la castel. Era nașa ei, la urma-urmei. De ce nu se gândise mai devreme la asta?

- Mă întreb dacă lui John i-ar lipsi trăsura câteva zile...

Grimly zâmbi ușor.

- Vă pasă?

Ea ridică din umeri.

- Nu prea. Să luăm una dintre cele nemarcate. Nu vreau să iau una cu blazonul familiei;

i-ar fi mult mai simplu să ne găsească.

Majordomul îi luă valiza și o puse pe umăr. - Unde mergem?

- În sălbăticia de la Kent, spuse ea fericită. Ultima dată fusese acolo cu zece ani în urmă și aceea fusese una dintre cele mai fericite perioade din viața ei. Din păcate, persoana care o făcuse astfel nu mai era acolo, dar nu conta. Era ultima ei speranță și avea de gând să profite de ea.

Garrick își frecă piciorul cu mâna și se încruntă de durere. Sabia care îl tăiase își lăsase amprenta și mușchii încă îl dureau din când în când. În special când călărea mai mult decât ar fi trebuit... Calul pe care îl călărea respiră zgomotos și își scutură capul.

- Da, știu, spuse el visător. Și eu m-am săturat de această călătorie.

Erau aproape de casa lui strămoșească. Nu aștepta neapărat întoarcerea. Plecase fericit și se întorcea trist. Când se înrolase, nu se gândise că va trebui vreodată să preia responsabilitățile moșiei. Fratele lui ar fi trebuit să aibă cel puțin un fiu. Avuse? Nu, bineînțeles că nu. Apoi, nenorocitul murise. Încă nu-i venea să creadă. Nathaniel era mort și îngropat. Când primise scrisoarea, trecuseră deja șase luni și încă o jumătate de an să se poată întoarce. Fusese rănit în luptă și avuse nevoie de timp să se vindece. Mama lui îi scrise din nou după aceea, reproșându-i întârzierea în preluarea responsabilităților. Nu era prea nerăbdător să audă personal aceeași tiradă.

Garrick lovi cu călcâiul, iar calul începu din nou să meargă la trap. Încă puțin și avea să ajungă acasă. Apoi avea suficient timp să se ocupe de toate. Corpul lui era obosit, dar nu la fel de mult ca sufletul. Războiul săpase șanțuri adânci în el și îl înăsprise în moduri pe care nu le-ar fi crezut posibile.

Distanța dintre el și castel se scurtă, iar clădirea se putea vedea deja la orizont. Era o priveliște minunată. Până și el se văzu nevoit să recunoască acest lucru. Era ca o iluzie devenită realitate din paginile unei povești. Dacă ar fi fost o persoană sensibilă, i-ar fi înmuiat inima. În schimb, îl umplu de furie, cum nu mai simțise vreodată.

- Fir-ai să fii, Nate, murmură. De ce a trebuit să mă părăsești?

Îl durea mai mult în acel moment decât îl duruse vreodată. Moartea fratelui său nu păruse reală până atunci. Însă priveliștea casei îl împinse cu brutalitate în realitate. Era timpul să-și confrunte familia și să repare ceea ce putea. Fluieră și împunse calul cu genunchiul, pentru a-l face să meargă mai rapid. Calul țâșni și se îndreptă cu viteză spre castel. Vântul îl mângâia plăcut pe față și-l umplea de o exaltare de mult uitată. Nevoile sale îl distraseră și nu observă trăsura până când era prea târziu. Calul trecu rapid pe lângă ea și cel care o conducea pierdu controlul. Trăsura se înclină pe o parte și se răsturnă de pe deal. Curelele cailor se rupseră și aceștia fugiră.

- La naiba! strigă Garrick.

Fusese numai vina lui. Când avea să învețe minte?

Își încetini calul și se apropie de trăsură. Cel care o conducea căzuse din trăsură și era întins acum în siguranță pe iarbă. În schimb, femeia din interior leșinase. Era o încurcătură de păr castaniu și muselină. O scoase din trăsură și respirația i se opri.

- Hannah, șopti. Doamne, te implor, fă să fie în viață...

Respiră ușurat când îi văzu pieptul mișcându-se.

- Trebuie să o ducem la castel, spuse bărbatul. Și să chemăm un medic.

Garrick aprobă.

- O voi duce călare. Sunt mai rapid. După ce încalec, dă-mi-o în brațe.

Bărbatul dădu din cap. Garrick încălecă rapid pe cal și întinse brațele după Hannah. Ar fi putut s-o omoare. Dacă ea ar fi murit - nu s-ar fi putut ierta niciodată. Ea era singurul lucru pozitiv din viața lui și mai degrabă ar fi murit decât s-o rănească vreodată. O prinse cu căldură în brațe și apoi își îndemnă calul să meargă ușor. Măcar erau aproape de castel. Când se opri în fața porții, aceasta se deschise imediat. Majordomul ieși și se înclină.

- Lordul meu, spuse acesta. Mă bucur să vă văd din nou.

- Nu am timp, Bentley. Ajută-mă cu ea, a fost rănită.

Majordomul reacționă imediat și îl ajută pe Garrick cu Hannah. O duseră sus, într-o cameră, și o întinseră pe pat. Era atât de palidă...

- Cheamă imediat un doctor, spuse Garrick.

- Da, lordul meu, spuse Bentley și părăsi camera.

Mama lui năvăli ca o furtună în cameră.

- Ce ai mai isprăvit de data asta?

Garrick tresări la tonul vocii ei.

- Nu acum, mamă. Nu am timp de morală.

Hannah era mai importantă decât orice avea mama lui de spus. Trebuia să trăiască, iar el trebuia să se asigure de acest lucru. Chiar dacă ar fi fost ultimul lucru pe care l-ar fi făcut în viață. Dacă nu ar fi fost ea, probabil că el nu ar fi supraviețuit războiului.

Se uită la pat și oftă.

- O, doamne, e Hannah. Ce face aici?

- Nu o așteptai?

Lady Manchester dădu din cap și se încruntă.

- Nu sunt surprinsă, însă. Ambii ei părinți au murit, iar vărul care a moștenit titlul este un pierde-vară.

Oftă.

- Mama ei a murit de câțiva ani, iar tatăl ei a murit anul trecut. Era doar o chestiune de timp până să vină aici. Ar fi trebuit să trimit după ea, dar cu moartea lui Nate...

Biata Hannah. Tot ceea ce conta pentru ea pe lume dispăruse, iar cei pe care se bazase o abandonaseră. Garrick se gândea că ar fi trebuit să se întoarcă mai devreme acasă. Poate dacă ar fi făcut acest lucru, ar fi putut face ceva pentru ea. Dar o va ajuta acum. Măcar atât putea face să se revanșeze că aproape o omorâse cu nechibzuința lui.

- Am trimis după doctor, spuse Garrick. Poți sta cu ea până când sosește. Nu e cuviincios să rămân în cameră.

- Desigur, încuviință mama lui. Abia ai ajuns, du-te să te odihnești. Te voi anunța când vine doctorul.

Garrick părăsi camera. Avea o mulțime de întrebări, dar toate puteau aștepta. Voia să știe de ce fugise Hannah de vărul ei și după ce afla toate răspunsurile, avea de gând să-i facă acestuia o vizită. Dacă ar fi fost o relație bună, vărul ei ar fi avut mai multă grijă de ea. Garrick voia sânge și nu se sfia să caute dreptatea.