Читать книгу Spionându-Mi Ticălosul - Dawn Brower - Страница 6

10 ani mai târziu …

Hyacinth se uită la rochia ei roz de mătase și se încruntă. Nu era sigură că îi plăcea culoarea, dar nu erau permise multe culori pentru femeile necăsătorite dintre care să poată alege. Roz era una dintre cele mai favorabile alegeri. Ar fi preferat roșu. O rochie de un roșu cireșiu închis, izbitoare, îndrăzneață … Într-o zi, va avea una. Se va asigura de asta. Hyacinth oftă și se ridică. Traversă odaia deschise ușa și o găsi pe verișoara ei, Scarlett, practic sărind pe hol.

─ Hy. Scarlett se opri în fața ei și o bătu pe braț.

─ Ai auzit?

Scarlett putea fi foarte veselă uneori. O pacoste într-o zi bună, mai sfidătoare în altele … Moștenise părul roșu al mamei ei, deși o nuanță mai închisă și temperamentul tatălui ei. Lady Scarlett Lynwood era foarte îndrăzneață. Citea tot ce prindea, avea idei ciudate și nu avea nici o reținere în a-și exprima gândurile. Hyacinth îi acorda creditul mătușii Aubriella, mama lui Scarlett, pentru felul ei de a fi. Putea fi jenant în compania lui Scarlett uneori, dar era familie și Hyacinth nu abandona pe nimeni de care îi păsa.

─ Ce trebuia să aud? Scarlett nu purta nici alb nici roz. Era doar cu jumătate de an mai mare decât ea. Cum i s-a permis să poarte verde închis?

─ Ce palpitant! Ar fi mai bine să vorbească în privat. Înclinația lui Scarlett pentru discursuri ciudate și preziceri ar putea fi interpretată în mod greșit. Ar fi trebuit să meargă jos sau înapoi în dormitorul ei, dar uneori Scarlett era prea greu de reținut.

─ Un prinț vine în vizită, țipă ea.

Asta acapară atenția lui Hyacinth. Un prinț real venea în Anglia? Se întoarse spre Scarlett.

─ Ești sigură? Trebuia să descopere toate detaliile pertinente. Dacă i-ar putea cumva captiva atenția și ardoarea poate că ar putea fi prințesă. Dintotdeauna și-a dorit să fie prințesă. Bine, de fapt, își dorea să fie ducesă. Dar asta nu ar fi de ajuns acum. Nu de când Lady Elizabeth Kendall se căsătorise cu ducele de Whitewood și devenise ducesă. Voia să aibă un titlu și mai mare decât ea. Lady Elizabeth dintotdeauna se credea superioară și asta o irita la maxim. O detesta pe Lady Elizabeth și ar fi fost splendid dacă ar putea deține un titlu mai mare decât ea în societate.

Scarlett dădu din cap viguros.

─ Când am fost la librărie am auzit o conversație între contele de Carrick și marchizul de Chisenhall. Prințul a sosit cu câteva zile în urmă și își va face prima sa apariție în seara asta la balul Silverly.

─ Fascinant, spuse Hyacinth pe un ton mixt, ușor blazat și ușor interesat într-un fel în care numai ea o putea face. Era prea mult să spere că Earlul de Carrick nu va face parte din anturajul prințului? Îl ura … Asta era singura veste preocupantă pe care Scarlett i-o dăduse. Se uită la rochia ei roz, mai frustrată decât înainte. Cum se presupunea să strălucească pentru prinț într-o astfel de culoare plictisitoare? Va trebui să încerce. Hyacinth nu știa ce ar putea să funcționeze, dar își va face griji despre asta mai târziu.

─ Mergi la bal în seara asta, atunci?

─ Da, spuse Scarlett.

─ Nu vine un prinț în fiecare zi. Crezi că e frumos?

─ N-am idee. Deși spera să fie mult mai frumos decât Ducele de Whitewood. Asta ar fi un alt lucru cu care să fie mai presus de Lady Elizabeth. Strâmbă din nas.

─ Nu toți prinții sunt creați egali. Ai mai auzit alte detalii pertinente?

Scarlett dădu din cap.

─ Nu multe … Numele lui este Adrian Ene, prințul moștenitor al Vasinovei. Earlul și marchizul au ieșit din librărie și a fost imposibil să mai aud altceva.

─ Presupun că trebuie să așteptăm și să vedem la bal. A fost chemată trăsura? Începu să se îndrepte spre scări. Scarlett o urmă.

─ Ar trebui să fie timpul să plecăm, nu crezi?

Jos aștepta tatăl lui Scarlett, Killian, conte de Thornbury.

─ Ah, aici sunteți, spuse el.

─ Era cât pe ce să vin să vă caut.

Scarlett chicoti.

─ Tata, îți faci prea multe griji. Nu am întârziat. Nu mi-am dat seama că ne vei acompania în seara asta.

El îi zâmbi.

─ Draga ta mătușa Odesa este indispusă în seara asta și m-a rugat să merg în locul ei. Sper că nu vă deranjează.

─ Atâta timp cât nu-mi alungi toți pețitorii. Strâmbă din nas.

─ Nu cum că am mulți.

─ Ceea ce mă bucură, spuse el și chicoti.

─ Nici un bărbat nu este suficient de bun pentru fiica mea. Se întoarse spre Hyacinth.

─ Sau nepoata mea.

─ Îți mulțumesc că ți-ai amintit de existența mea, unchiule Killian. Mă bucur că vei veni cu noi în seara asta. Mama trebuie să se îngrijească mai mult de ea.

─ Atunci să mergem, spuse el.

─ Înainte să se răzgândească și să iasă alergând la trăsură.

Drumul la balul Silverly nu era unul lung; cu toate acestea, coada de trăsuri a întârziat intrarea cu cel puțin o oră. Pe Hyacinth nu a deranjat-o deoarece îi plăcea să ajungă târziu. Cu cât erau mai multe persoane în sala de bal, când era anunțată cu atât mai bine. În seara asta însă voia să intre cât mai curând posibil. Voia să îl vadă pe prinț.

─ Durează prea mult, se plânse Scarlett.

─ Regreți că ai vrut să participi la bal? Hyacinth se încruntă.

─ Asta e normal. Ști asta doar. Și ea era la fel de nerăbdătoare, dar nu ar admite. Ar putea în schimb încuraja nerăbdarea lui Scarlett. Ar putea-o ajuta să intre mai repede.

─ N-am uitat, Scarlett rânji.

─ Asta nu înseamnă că îmi și place.

În cele din urmă au ajuns la intrare. Un lacheu a deschis ușa și le-a asistat să coboare. Unchiul Killian le-a urmat. Au intrat și au așteptat ca unul dintre servitori să le anunțe sosirea. Când au intrat sala era aproape la capacitate maximă. Se părea că întreaga înalta societate decisese să participe la balul Silverly. Vestea sosirii prințului se răspândise repede. Asta putea fi singura explicație pentru mulțimea de oameni.

─ Chiar ai de gând să dansezi? o întrebă pe Scarlett.

─ Sau o să îmbrățișezi peretele în seara asta?

─ De fapt mă gândeam să petrece ceva timp în sala de jocuri, a replicat ea.

─ Conversațiile sunt mai interesante acolo și s-ar putea să găsesc pe cineva cu care se merită să petrec timpul.

─ În nici un caz, spuse tatăl ei.

─ Rămâi în sala de bal toată noaptea sau mergem acasă imediat.

Hyacinth se abţinu să nu zâmbească. De aceea se bucura că a venit unchiul lor cu ele în loc de mama ei. Va fi concentrat exclusiv pe Scarlett iar ea va putea face ce vrea. De data asta rolurile se inversaseră.

─ Nu-ți face griji unchiule Killian, spuse și zâmbi senin.

─ Scarlett nu ar îndrăzni să te dezamăgească.

Verișoara ei se uită urât la ea și apoi la tatăl ei.

─ Sunteți oribili amândoi. Probabil, ar fi protestat mai mult dacă erau acasă. Dar chiar și Scarlett avea limite.

─ Bine. O să dansez. Dar nu din plăcere.

─ Atâta timp cât ne înțelegem unii pe alții.

Hyacinth se abținu să râdă.

─ Vă las să vă rezolvați disputa. Mă duc să iau ceva de băut și să găsesc ceva domni să-mi semneze cartea de dans.

Plecă înainte ca unul dintre ei să o poată opri. Hyacinth avea un țel, să-l găsească pe prinț, și nu va permite nimănui să o împiedice. Sigur, nu avea idee cum arăta, dar nu ar trebui să fie dificil să-l identifice. Hyacinth era familiară cu majoritatea membrilor înaltei societăți. Deci, în teorie, ar trebui să fie în măsură să-l localizeze bazându-se pe faptul că ar fi unul dintre puținii indivizi de la bal pe care nu îi cunoaște. Nu era tocmai un plan dar era tot ce avea.

Se învârti prin sală, dar nu găsi prințul. Frustrarea crescu în ea. Poate că nu sosise încă, sau poate că ieșise în grădină pentru un pic de aer curat. Se uitase peste tot așa că de ce să nu iasă afară. Era o primăvară puțin rece, dar nu insuportabilă.

Ieși spre terasă și se uită în sus. Stele sclipeau pe cerul întunecat ca diamantele pe catifea. Fascinată de frumusețea pură a cerului uită un moment de toate. Dar nu avea timp de pierdut cu priveliștea. Traversă balconul spre scările care duceau la grădină.

Singura lumină călăuzitoare era cea a lunii pline. Era de ajuns, sau cel puțin așa spera. Se împiedică puțin și se agăță de balustradă să nu cadă. Piciorul îi alunecă pe ultima treaptă și căzu lovindu-se de pământ. Blestemă în șoaptă.

Palmele o înțepau de la pietricele potecii. Își frecă mâinile să scape de durere.

─ Norocul meu, bombăni ea.

─ Asta primesc în căutarea unui prinț care să mă salveze. Nu știu de ce mă obosesc.

─ Cine e acolo? Întrebă un bărbat.

Hyacinth se uită spre sunet. Ultimul lucru pe care și-l dorea era să fie descoperită în acea situație. Se ridică repede și se ascunse după un tufiș. Domnul care o auzise, sau cel puţin presupunea că era același veni mai aproape și se uită în jur. Părea să accepte că nimeni nu era în zonă. Hyacinth respiră adânc și își ținu respirația până când plecă. Răsuflă încet, dar intră în panică când el se opri. Un alt domn i se alătură.

─ Probabil sunt voci de la bal, spuse el.

─ Ești sigur, Marius? Însoțitorul întrebă. Ambii vorbeau într-o limbă pe care Hyacinth nu o știa. Ar putea fi din Vasinova? Poate că unul dintre ei era prințul. O trecu un fior. Dar nu se putea face văzută acum. Cum ar interpreta asta? Prințul nu ar lua-o în serios drept potențială soție, dacă ar vedea-o ascunsă în tufișuri, la un bal.

─ Pe cât se poate de sigur, Înălțimea voastră, răspunse Marius.

Era prințul! De abia își putea abține încântarea. Dacă ar putea îndrăzni să se uite la el. Cel puțin era aproape de el. Trasul cu urechea la conversația lor, s-ar putea dovedi util în eforturile ei.

─ Foarte bine, spuse prințul.

─ Dar pentru orice eventualitate, poate că ar trebui să continuăm conversația într-o locație mai privată.

─ Aveți dreptate bineînțeles.

─ Vizita noastră în Anglia este prea importantă să facem vreo greșeală. Ar trebui să socializăm puțin. Este bine să ne ascundem țelul.

Ce a vrut să spună? Hyacinth nu își putea da seama care ar putea fi intenția lor reală și nu era sigură că îi păsa. Nu era relevant pentru ceea ce își dorea ea cu adevărat. Va fi prințesă.

Cei doi se întoarseră în sala de bal. Când a fost sigură că au plecat a ieșit și ea din tufiș. Rochia și părul îi erau acum răvășite. Va trebui să se strecoare în camera doamnelor și să se aranjeze.

Se îndreptă spre scări și intră direct într-un piept tare de bărbat. Hyacinth dădu înapoi dar el o prinse înainte de a cădea din nou.

─ Lady Hyacinth, spuse domnul pe un ton iritat.

─ Ce plănuiești acum?

Hyacinth gemu. Desigur trebuia să fie el cel care s-o prindă. Nu ar fi căzut dacă nu pășea în fața ei. Îl ura pe Rhys Rossington, conte de Carrick. Era o pacoste în viața ei …