Читать книгу Ndura. Fiul Pădurii. - Javier Salazar Calle - Страница 10

ZIUA 3

Оглавление

DESPRE CUM ÎNCEP AFECȚIUNILE MELE

Ceva mă ataca; simțeam cum mă înțepa pe tot corpul M-am ridicat dintr-o săritură și am început să țip. Mi-am privit mâinile și erau acoperite de furnici roși cu capul foarte mare. Aveam tot corpul acoperit de aceste furnici. Mă înțepau încontinuu, peste tot. Mi-am dat jos hainele, aproape că le-am jupuit de pe mine, și am început să mă scutur pe corp cu mâinile, să sar, să mă agit, să mă zvârcolesc ca și coada unei șopârle, țipând și gemând de durere. Unele îmi intrau în gură și trebuia să scuip mereu, pe aletele le simțeam în nas, în urechi, peste tot. Era ca și cum un stol întreg de albine s-ar fi hotărât să mă atace deodată. Puțin câte puțin am reușit să scap de furnici, dar mi-a luat în jur de zece minute până când mi-am dat seama că nu mai umbla niciuna pe corpul meu. Unde stătusem eu trecea un șir interminabil de furnici9. Aveam tot corpul plin de lovituri de la încercările de a scutura furnicile și eram plin de puncte și mai roșii din cauza înțepăturilor de la nenorocitele alea de furnici. Aveam o oribilă mâncărime pe tot corpul și nu știam de unde să încep să mă scarpin. Deși nu mai era niciuna pe mine, din când în când mi se părea că simt ceva mișcându-se și începeam din nou să mă agit.

Când am reușit să-mi domin cât de cât mânia și frustrarea, am apucat rucsacul și am scuturat toate furnicile de pe el, la fel și de pe pătură și de pe hainele pe care le împăștiasem pe jos. Mi-am pus doar papucii și restul le-am băgat în rucsac. Am luat niște pietre și ramuri și le-am aruncat către ordonatul șir de furnici în timp ce le înjuram. Am pierdut controlul pentru un moment, furia m-a invadat. Da, furnicile erau vinovate pentru tot; trebuia să le extermin pe toate. Din cauza lor am ajuns în situația asta stupidă și urmau să plătească pentru asta. Le-am călcat de nenumărate ori furios, frenetic, ca și posedat de o dorință de distrugere de neoprit. Unele mi se urcau pe picioare înțepându-mă din nou, dar nu mai simțeam nimic, durerea dispăruse pentru un moment. Un singuratic gând: să omor toate furnicile. Călcam, loveam tot ce era pe jos și striveam cu palmele pe cele care erau pe mine, zdrobindu-le pe picioare, pe mâini sau pe piept. Timp de câteva minute, ăsta era singurul meu război, singura mea lume: tropăituri, lovituri cu mâna, țipăte de furie, de frustrare acumulată în timp. Un Gulliver furios distrugând lumea Lilliputului. Apoi m-am îndepărtat câțiva pași, m-am prăbușit la pământ și am stat acolo abandonat de soartă, orb față de tot din jurul meu, ignorant cu orice altceva decât necunoscutul, golul interior. Până la urmă am reacționat. Pe timpul nopții, mi se păruse că auzeam murmurul unui curs de apă de aprope, așa că m-am dus să-l caut, gol, neatent, tremurând, cu mâncărimi pe tot corpul, cu cârja în mână și rucsacul pe umăr. În spatele meu o cantitate vastă de furnici strivite și multe altele agitându-se în jur în dansul lor tipic de o nebunie dezorganizată.

Într-adevăr, auzul nu mă înșelase. Un râu de vreo cinci metrii lățime își făcea drum prin pădurea din fața mea. Primul impuls a fost să mă descalț și să mă arunc în apă, dar mi-am amintit ceva despre lipitori și mai întâi am examinat apa de la mal cu mare grijă, prudența câștigând pentru un moment în fața disperării. Mă înfiora ideea că una s-ar fi putut lipi de corpul meu, agățată, bându-mi sângele. Când am atins apa cu mâna am observat că era atât de rece încât nu aș fi putut să o suport. Nu văzusem nimic, doar câțiva mici și frumoși pești colorați, unii mai colorați ca alții, care erau prea mici pentru a servi de mâncare și prea frumoși pentru a-i omorî. Aveau corpul lunguieț și turtit, coada împărțită în trei iar partea din mijloc asemănătoare cu penele păsărilor, ochii erau mari în proporție cu capul, erau de culoarea albastru curcubeu, dar când razele soarelui se reflectau pe corpul lor o varietate incredibilă de albastru și violet se amesteca printre solzi10. Am cătuat ceva asemănător pirahniei sau vreun crocodil dar nu am găsit nimic. Așa că m-am decis să fac o baie după ce am băut puțină apă.

Am intrat puțin în apă, inspecționând cu cârja duritatea solului, cu papucii în picioare, pentru că-mi era frică să nu mă înțep sau să mă muște vreo gânganie. La început am simțit fiori din cauza diferenței de temperatură din apă și de afară, dar m-am obișnuit repede. În jurul meu zburau câteva libelule foarte viu colorate, cu formele lor lunguiețe și zborul lor rapid și precis; erau și multe alte insecte zburătoare dar și altele alergând de colo colo pe suprafața apei ca și când ar fi fost un patinoar.

Când mi-a ajuns apa la genunchi m-am oprit și m-am udat cu mâinile pe tot corpul. Efectul răcoritor al apei pe infinitele înțepăutri ale furnicilor, pe nenumăratele zgârieturi și pe genunchiul inflamat mi-a produs o senzație de ușurare de nedescris. Faptul că am putut să stau o perioadă în apă, uitând de tot, bucurându-mă de fiecare secundă, m-a adus într-o stare de relaxare profundă. Am închis ochii și mi-am cufundat capul în apă, ținundu-mi respirația cât am putut de mult. Am simțit cum răcoarea îmi învăluia pielea, înconjurând-o și mângâind-o ușor. Pentru câteva secunde, toate probleme și îngrijorările dispăruse. Am și băut înghițituri mari de apă, până m-am simțit complet sătul. Când am ieșit din apă, eram decis să supraviețuiesc cu orice preț; dorința de a trăi prinsese forță, starea mea de spirit era dispusă să lupte.

Am auzit un zgomot într-un copac din apropiere și m-am ascuns repede în desiș. M-au găsit, gol și nepregătit. Urmau să mă omoare sigur, să mă ucidă fără milă, să mă sacrifice ca pe un josnic animal. Nu vroiam să mor, nu aș fi putut să-i derutez?, nu meritam puțină liniște?, nu suferisem destul cu furnicile? M-au chinuit încă o dată imaginile cu Juan împușcat de rebeli, corpul lipsit de viață al lui Alex așezat pe scaun în avion după accident cu sânge pe frunte. M-am imaginat sângerând din cauza găurilor produse de împușcăturile rebelilor, căzut la pământ la baza unui copac mare, ei râzând și eu în agonie. Durerea... Am căutat cu privirea printre frunzele copacilor și până la urmă am descoperit de unde venea zgomotul: o maimuță de vreo cincizeci de centimetrii înălțime, cu coada la fel de lungă, fața albăstruie, pe ambele părți între ochi și ureche o dungă de păr închis la culoare, o dungă transversală deschisă la culoare pe ochi, mare parte a corpului maro gălbui și gâtul, pieptul și abdomenul albe11. Poate nu era dat să mor în acea zi. Puțin câte puțin au apărut mai multe și s-au adunat cinci, sărind din creangă în creangă și scoțând țipete ascuțite. Probabil se jucau sau ceva de genul, se cățărau pe o creangă și o fluturau cu energie în timp ce țipau. Poate erau în perioada împerechierii, nu știam, dar spectacolul era grandios. Inima-mi a început puțin câte puțin să bată normal. Ultimul lucru care l-am văzut a fost pe una din maimuțe luând ceva de pe jos care din depărtare mi se părea o scolopendră și mâncând-o.

Pe celălalt țărm al râului a apărut altă maimuță cu o formă asemănătoare dar cu alte culori. Aceasta avea fața neagră, perciuni și barbă albă care se extindea pe piept și o parte din brațe. Culoarea ei era mai negricioasă și avea o pată triunghiulară roșie spre portocaliu pe spinare. Era mai mare decât celălalte și mult mai robustă12. A băut puțină apă ajutându-se cu mâinile și a dispărut. Am stat puțin privind cum se jucau și săreau. Era o experiență unică pe care nu credeam că aș putea să o trăiesc vreodată. Mi-am amintit din nou de cei doi prieteni ai mei morți și de cât s-ar bucura să vadă și ei asta, mai ales veselul Alex, mereu curios în toate privințele. Acum cu cine urma să vorbesc despre momentele acestea, cu cine urma să le împart? Nu era nimeni care să le trăiască alături de mine, care să le înțeleagă. Nu!, nu trebuia să mă gândesc la așa ceva, nu mă ajuta să merg mai departe și acum trebuia să adun cât mai multă energie posibilă pentru a supraviețui. Singurul meu objectiv era să ies din pădurea asta nenorocită. Să scap din infernul ăsta verde.

Mi-am dat papucii jos, i-am stors puțin de apă și i-am agățat de vârful unor ramuri pentru a se usca. După care am luat sticla de apă și am căutat un loc unde apa curgea mai rapid pentru a o umple. Citisem undeva că era mai rău să o folosești pe cea dintr-un loc cu apă stătătoare pentru că era mai probabil să nu fie curată sau să aibă vreun gândac. Bineînțeles, puteam să-mi fi amintit înainte să beau. Continua să mă mănânce tot corpul, deși mai puțin decât înainte. Simțeam junghiuri în coapsă și, când m-am uitat să văd dacă am vreo lovitură, am văzut o lipitoare lipită de piciorul meu pentru a-mi bea sângele. Era ca un fel de melc, poate mai subțire. La început m-am speriat, apoi am reacționat și m-am gândit cum să o îndepărtez. Dacă îmi aduceam aminte bine, lipitorile se dădeau jos arzându-le. Am scos bricheta și i-am dat cu flacăra până s-a ghemuit. Am profitat de moment și am dezlipit-o cu briceagul. În locul ei aveam acum o pată roșie, o picătură de sânge se scurgea pe margine. Am ars vârful briceagului cu bricheta și mi-am cauterizat cu grijă rana. Habar nu aveam dacă lipitorile puteau să infecteze rana pe care o făceau sau nu și preferam să nu mă risc. M-a durut atât de tare încât a trebuit să fac mari eforturi pentru a nu țipa din toate puterile. Mi-am examinat tot corpul în căutarea alteia, dar aceea era singura. Acum aveam pe picior gravată la foc forma vârfului de la briceag. Urma să mi se formeze o bășică urâtă. Poate nu ar fi trebuit să fac așa o prostie.

Lenea a pus stăpânire pe corpul meu și m-am decis să-mi iau dimineața liberă. Atâtea emoții una după alta oboseau; eram distrus și îmi simțeam corpul foarte greu. Am căutat un loc cu umbră și, când m-am uscat, m-am îmbrăcat și tricoul din rucsac pe care îl cumpărasem ca amintire din Namibia, l-am folosit pentru a-mi acoperi capul și fața, ca să evit multitudinea de insecte enervante care acopereau țărmul. Înainte să mă întind, am observat un arbust aproape de mine. Văzusem mulți ca acesta, cu fructe frumoase de culoarea carminului, cu mici semințe albăstrui13. Oare aș putea să mănânc așa ceva? Am strivit câteva furnici confuze pe care nu reușisem să le scutur de pe haine. Am închis ochii și m-am lăsat purtat de o stare de somnolență, oboseală, iar căldura și umiditatea se așterneau cu greutate asupra mușchilor și voinței.

O împușcătură, după care o rafală a unei arme automatice, mai multe împușcături. M-am ridicat dintr-o săritură. Se auzeau pe celălalt țărm al râului, deși din depărtare. Acum chiar că nu era imaginația mea, urmau să mă găsească în orice moment. Brusc am conștientizat din nou că situția în care mă aflam nu-mi permitea să mă relaxez; a nu avea toate simțurile într-o alertă permanentă însemna o pieire sigură.

Am strâns repede toate lucrurile, am băgat tricoul în rucsac, mi-am pus șosetele și papucii și am luat bățul. Mai erau încă ude, dar în acel moment nu aveam timp să observ acele detalii. Am decis că cel mai bun drum pentru a ajunge undeva era să continui pe albia râului, dar totuși mi se părea foarte periculos să merg pe marginea râului, așa că am intrat în pădure din nou pentru a încerca să trec neobservat printre frunziș și să merg patru sau cinci metrii în paralel cu râul. Era o lume închisă în care, privind în orice direcție, nu găseai altceva decât un zid verde fără de nepătruns și fără ieșire. Vedeam cel mult trei sau patru metrii în fața mea. Curând am lăsat râul în urmă și, din nou, eram pe un drum spre nicăieri.

Am mers într-un ritm câteodată mai repede și altădată mai încet toată după-amiaza cu puține momente de odihnă. Doar cele necesare pentru a-mi recăpăta respirația și a încerca să ascult dacă se mai aud din nou împușcături. A trebuit să suport sunetul permanent al pașilor mei asemănător cu cel produs când calci într-o baltă și sporadici cârcei la gamba piciorului. Frunzișului se îndesa din când în când, cufundând în umbră unele locuri. Erau țânțari pe peste tot care mă hărțuiau într-o luptă fără sfârșit. Câteodată îmi aminteau de avioanele kamikaze japoneze din Al Doilea Război Mondial, care se aruncau asupra țintei fără să le pese de propriile vieți. Țânțari erau la fel; se aruncau asupra corpului meu încontinuu fără să-i intereseze prăbușirile provocate de loviturile mâinilor folosite pe post de apărare aeriană. Unii erau atât de mari încât păreau mai degrabă bombardieri uriași decât avioane de vânătoare. Simpla lor prezență producea teamă inamicului. Când vedeam că se apropie mă încordam imediat, pregătit să-i evit. Mereu era unul căruia îi era foame și aveam nenumărate înțepături pe brațe și pe picioare, în locurile în care hainele nu îmi acopereau corpul. Câteva erau chiar peste înțepătruile produse de furnici când m-am trezit. Era o luptă pierdută înainte să înceapă, o luptă banală, zadarnică, inutilă, pentru că ei nu se sfârșeau și eu eram din ce în ce mai obosit. Mă deranjau atât de tare încât am decis să-mi acopăr părțile descoperite cu pământ umed, formând o barieră de nepătruns pentru ei. Acea idee fugară m-a salvat. Era incomod să mă mișc, mai ales când se usca, dar mai rele erau atacurile continue. Datorită acestui truc am putut uita pentru o vreme de insectele implacabile și, chiar dacă nu am ieșit victorios, am câștigat un moment de răgaz. În plus, am obținut surprinzătorul efect de a nu mai avea mâncărimi în locurile pe unde trecuseră furnicile. În sfârșit puțin noroc.

Nu încetam să observ totul în jurul meu, aveam permanenta impresie că cineva mă urmărește, că eram din ce în ce mai încolțit într-o pădure fără limite. Mi se părea că aud chiar pași și voci în spatele meu sau că văd fețe trecătoare de gherile privindu-mă cu ferocitate de printre copaci, supravegându-mă în mod constant. Adevărul este că nu am reușit să văd pe niciunul clar, nu am putut vedea nici măcar o urmă a prezenței lor prin zonă. Aveam impresia că arborii se îndoiau asupra mea, capturându-mă din ce în ce mai mult într-o celulă de lemn viu. Nu știam dacă o luasem razna sau ce se întâmpla, dar trebuia să reușesc să mă calmez pentru a putea supraviețui în această pădure necunoscută și mortală.

În această dementă rătăcire, am dat peste un spectacol înfricoșător. Ceea ce părea o familie de primate, de mărimea unui cimpanzeu sau asemănător, zăceau într-o poiană fără mâini, labe și fără capete în mijlocul unei băltoace de sânge uscat și înconjurate de o mulțime de muște și tot tipul de insecte și animale necrofage. Duhoarea care venea de la ele era insuportabilă și nu am putut să evit voma care urcase imediat pe gât. Am prins curaj și m-am uitat din nou. Două păreau adulte și una mai mică. Nu părea să fie niciun pui printre ele, nu știam dacă nu este niciunul pentru că l-au capturat, pentru că nu aveau pui sau pentru că l-au luat pentru al vinde pe piața neagră. Știam că anumite părți ale animalelor se vindeau foarte bine pe post de afrodisiace în țările asiatice: coarne de rinocer, oase de tigru și lucruri de genul ăsta. Poate era vorba de așa ceva. Am decis să mă îndepărtez cât mai repede posibil de acel loc blestemat. Această descoperire nu numai că a demonstrat din nou cruzimea umană, dar m-a și făcut să-mi dau seama că umblam prin zone frecventate de braconieri, mai mult ca sigur puțin prietenoși cu străinii.

Eram prea afectat de tot ce se întâmpla. La un moment dat am simțit un puternic cârcel la gamba piciorului drept care m-a făcut să mă opresc ca să-l întind în timp ce strângeam cu forță din dinți din cauza durerii și mă zvârcoleam pe jos. A trebuit să stau jos o lungă perioadă de timp înainte să mă pot mișca din nou și m-a deranjat încontinuu tot restul zilei. De multe ori am crezut că se întorcea cârcelul și a trebuit să mă opresc ca să-mi întind piciorul. La începutul serii eram complet epuizat și nu avansasem prea mult datorită ritmului lent cu care eram obligat să merg. Mai presus de toate picioarele erau epuizate de atâta mers, genunchiul și gamba mă dureau și aveam labele picioarelor ca și adormite. Privind dintr-un punct de vedere pozitiv, dacă scăpam de situația asta aș fi scăpat de începutul de burtă care se ivea din cauza berii. Tot era ceva. Nu puteam să-mi pierd simțul umorului, m-ar fi putut salva. Era singurul lucru pe care îl mai aveam, simțul umorului și pofta de viață. Elena, aș face orice pentru o îmbrățișare a ta, pentru zâmbetul tău! Sau pentru o farfurie din mâncarea aceea delicioasă pe care o preparai!

M-am așezat pe un trunchi căzut și am mâncat toate gutuile pe care le mai aveam și am băut o înghișitură mare de apă. Mai aveam doar vreun sfert din sticlă și nimic de mâncare. A treia noapte urma să o petrec iar într-un copac; după experiența cu furnicile nu credeam că aș fi putut dormi, având în vedere că furnicile sunt și pe jos și în copaci, dar nu aveam deloc chef să mă prindă dormind ticăloșii cu arme. Ca și în prima noapte, am căutat un copac potrivit și, când l-am găsit, am urcat pe ramura aleasă ajutat de o liană. Când am atins liana mi-am retras repede mâna deoarece am simțit o înțepătură acută. Liana avea spini. Mi-am frecat palma rănită și am căutat alt copac în care să mă urc. Când l-am găsit, m-am cățărat cu grijă și m-am pregătit să petrec încă o noapte în acel Infern. Mi-am dat jos papucii și șosetele și m-am rugat să se usuce până dimineață, chiar dacă nu prea credeam că o să fie așa pentru că aerul era aproape mereu umed. Aveam labele picioarelor încrețite și de culoarea verde-maroniu deschis. Mi le-am uscat cum am putut, dar senzația de neplăcere a persistat oricum. Am încercat să mă încălzesc, dar nu am putut sub nicio formă, nici măcar cu pătura sau frecționându-mi corpul. Mă deranjau fără încetare înțepăturile țânțarilor și ale furnicilor, dar nu puteam să fac nimic. Singurul moment în care acele senzații neplăcute se calmau era când îmi puneam noroi umed pe tot corpul pentru a evita înțepăturile: în acel moment mâncărimea constantă se schimba într-o senzație liniștitoare pe care nu aș ști cum să o descriu. Simțeam o durere constantă în picioare și în spate. Aveam brațul drept adormit din cauza epuizării după o zi întregă de lovituri cu bățul.

Eram atât de epuizat încât am adormit imediat. Ultimul meu gând a fost speranța că de dimineață o să găsesc un mic dejun cu o ceașcă mare de lapte cu miere și câteva felii de pâine prăjită cu mult unt și marmeladă de căpșuni sau de mure.

Ndura. Fiul Pădurii.

Подняться наверх