Читать книгу Cartea Urantia - Urantia Foundation - Страница 177

16:9.1 (195.7) Creatura personalâ înzestratâ cu minte cosmicâ şi locuitâ de un Ajustor posedâ facultatea înnâscutâ de a recunoaşte şi realiza realitatea energiei, realitatea minţii şi realitatea spiritului. Creatura volitivâ este astfel echipatâ pentru a distinge faptul lui Dumnezeu, legea lui Dumnezeu şi iubirea lui Dumnezeu. Separatâ de aceste trei elemente inalienabile ale conştiinţei umane, întreaga experienţâ umanâ este cu adevârat subiectivâ, cu excepţia acestei realizâri intuitive de validitate ataşatâ la unificarea acestor trei reacţii de recunoaştere cosmicâ a realitâţii universului.

16:9.2 (195.8) Muritorul care-l distinge pe Dumnezeu este capabil sâ resimtâ valoarea unificârii acestor trei calitâţi cosmice în evoluţia sufletului supravieţuitor, evoluţie care este întreprinderea supremâ a omului în tabernaculul fizic în care mintea moralâ colaboreazâ cu spiritul divin interior pentru a-l face dual pe sufletul nemuritor. De la primele începuturi, sufletul este real; el are calitâţi de supravieţuire cosmicâ.

16:9.3 (195.9) Dacâ omul muritor nu reuşeşte sâ supravieţuiascâ morţii naturale, valorile spirituale reale ale experienţei sale umane supravieţuiesc ca parte a experienţei continue a Ajustorului Gândirii. Valorile de personalitate ale unui astfel de nesupravieţuitor persistâ ca factor în personalitatea Fiinţei Supreme pe cale de actualizare. Aceste calitâţi persistente ale personalitâţii sunt lipsite de identitate, însâ nu de valori experienţiale acumulate pe parcursul vieţii muritoare în trup. Supravieţuirea identitâţii depinde de supravieţuirea sufletului nemuritor, de statutul morontial şi de valoarea divinâ crescâtoare. Identitatea personalitâţii supravieţuieşte în şi prin supravieţuirea sufletului.

16:9.4 (195.10) Conştiinţa umanâ de sine implicâ recunoaşterea altor euri decât acest eu conştient, şi implicâ în plus ca o astfel de conştiinţâ sâ fie reciprocâ; ca acest eu sâ fie cunoscut dupâ felul cum cunoaşte. Aceasta se vede într-un mod pur omenesc în viaţa în societate. Însâ voi nu puteţi fi la fel de absolut de siguri de realitatea unui însoţitor ca de realitatea prezenţei lui Dumnezeu care locuieşte în voi.

16:9.5 (196.1) Conştiinţa socialâ nu este inalienabilâ, aşa cum este conştiinţa lui Dumnezeu; ea este o dezvoltare culturalâ şi depinde de cunoştinţe, de simboluri şi de contribuţia dotârilor constitutive ale omului - ştiinţa, moralitatea şi religia. Iar aceste daruri cosmice, socializate, constituie civilizaţia. Civilizaţiile sunt instabile deoarece nu sunt cosmice; ele nu sunt înnâscute la indivizii raselor. Trebuie sâ le susţinem prin contribuţii conjugate ale factorilor constitutivi ai omului - ştiinţa, moralitatea şi religia. Civilizaţiile apar şi dispar, însâ ştiinţa, morala şi religia supravieţuiesc întotdeauna dispariţiei lor.

16:9.6 (196.2) Isus nu s-a limita sâ-l reveleze pe Dumnezeu omului, el a efectuat de asemenea o revelaţie nouâ câtre el însuşi şi câtre alţi oameni. În viaţa lui Isus, vedem omul la apogeul sâu. Omul devine atât de magnific real deoarece Isus încorpora numeroase elemente divine în viaţa sa, iar realizarea (recunoaşterea) lui Dumnezeu este inalienabilâ şi constitutivâ la toţi oamenii.

16:9.7 (196.3) În afara instinctului pârintesc, dezinteresarea nu este în întregime naturalâ; nu iubim şi nu servim social într-un mod natural. Este necesarâ iluminarea prin raţiune, moralitate şi impulsul religiei (cunoaşterea lui Dumnezeu) pentru a crea un ordin social generos şi altruist. Conştiinţa pe care omul o are de propria sa personalitate, conştiinţa de sine, depinde de asemenea direct de faptul însuşi câ este spontan conştient de un altul, de atitudinea înnâscutâ de a pricepe şi a recunoaşte realitatea altor personalitâţi înlânţuindu-se de la uman la divin.

16:9.8 (196.4) Este necesar ca o conştiinţâ socialâ dezinteresatâ sâ fie, în cele din urmâ, o conştiinţâ religioasâ dacâ ea se vrea obiectivâ; altfel, este o abstracţie filozoficâ pur subiectivâ, deci lipsitâ de iubire. Numai un individ cunoscâtor de Dumnezeu poate iubi o altâ persoanâ aşa cum se iubeşte pe sine.

16:9.9 (196.5) Conştiinţa de sine este în esenţâ o conştiinţâ comunitarâ; Dumnezeu şi omul, Tatâl şi fiul, Creatorul şi creatura. În conştiinţa umanâ de sine, patru realizâri de realitâţi ale universului sunt latente şi inerente :

16:9.10 (196.6) 1. Câutarea cunoaşterii, logica ştiinţificâ.

16:9.11 (196.7) 2. Câutarea valorilor morale, sensul datoriei.

16:9.12 (196.8) 3. Câutarea valorilor spirituale, experienţa religioasâ.

16:9.13 (196.9) 4. Câutarea valorilor personalitâţii, aptitudinea de a recunoaşte realitatea lui Dumnezeu ca personalitate şi realizarea simultanâ a relaţiilor noastre frâţeşti cu personalitâţile semenilor noştri.

16:9.14 (196.10) Voi deveniţi conştienţi de om ca de o creaturâ frate, pentru câ sunteţi deja conştienţi de Dumnezeu ca Tatâl vostru Creator. Paternitatea este relaţia din care extragem prin raţionament recunoaşterea fraternitâţii. Iar Paternitatea devine sau poate deveni o realitate a universului pentru toate creaturile morale, deoarece Tatâl a conferit el însuşi personalitate tuturor acestor fiinţe şi le-a încircuitat în controlul circuitului universal al personalitâţii. Noi venerâm pe Dumnezeu mai întâi pentru câ el este, apoi pentru câ el este în noi, şi în cele din urmâ pentru câ noi suntem în el.

16:9.15 (196.11) Este deci oare straniu ca mintea cosmicâ sâ fie conştientâ de la sine de propria sursâ, mintea infinitâ a Spiritului Infinit, şi sâ fie în acelaşi timp conştientâ de realitatea fizicâ a vastelor universuri, de realitatea spiritualâ a Fiului Etern şi de realitatea personalitâţii Tatâlui Universal ?

16:9.16 (196.12) [Sponsorizat de un Cenzor Universal de pe Uversa].