Читать книгу Cunoaşterea la Platon şi la Sfântul Dionisie Areopagitul - Vasilică Mugurel Păvălucă - Страница 6

La începutul aurorii filosofiei greceşti, aproximativ prin secolul VII i.d. Hr., filosofia funcţiona pe baza demersurilor spontane ale gândirii. Numai după o lungă perioadă de funcţionare, gândirea va deveni ea însăşi o problemă şi formele ei vor deveni ele însele un obiect de reflecţie şi de studiu.

O caracteristică a concepţiilor filosofilor greci din antichitate este interpretarea dialectică spontană a fenomenelor naturii. Cu primii filosofi greci, ionienii (Thales, Anaximandru şi Anaximene) gândirea va începe să se definească în propria ei natură, enunţând principii abstracte, care pot fi gândite independent de realitate. Ei sunt, defapt, primii fizicieni, în sensul că studiază mai cu seamă natura fizică (φυσις).

- Thales (624-546 î.d. Hr.)

Este cunoscut ca astronom, filosof şi, mai ales, geometru prin celebrele sale preocupări matematice. El considera matematica şi, mai ales, geometria, principala modalitate de cunoaştere a cosmosului. În concepţia lui Thales explicaţia tuturor lucrurilor se găseşte în principiul unic al lor, care este apa, elementul sau substratul întregii naturi. Atributele acestui principiu erau: negenerat, neperisabil, inepuizabil, indestructibil, nedeterminat şi, se pare, că şi divin. Prin mişcarea acestui infinit elementele asemănătoare se apropie, iar cele contrare se separă, astfel, luând naştere un proces de alcătuire şi de distrugere a lumii care continuă la infinit.

- Anaximandru (aprox. 610-546 î.d. Hr.)

Anaximandru pune la originea lumii un „principiu” (αρχη) primordial, care este infinitul- απειρον, „fără să definească de era aer, apă sau altceva”.¹² Cunoaşterea acestui principiu furnizează omului descifrarea tainelor întregului univers.

- Anaximene (aprox. 585-525 î.d. Hr.)

Pentru acesta, ca şi pentru Anaximandru, există un substrat fizic unic determinat, numit „aer”. Aerul sau suflul (πνευμα), prin procesul său de condensare şi de dilatare, generează din substanţa primordială celelelte elemente (focul, apa, pământul şi toate lucrurile).

- Pitagora (580-500 î.d. Hr.)

Pitagora consideră că adevărata cunoaştere a realităţii şi elementul explicativ al lumii constă în numere şi în proporţiile exprimate de acestea. Aristotel spune că „aşa-numiţii pitagoreici, care cei dintâi s-au îndeletnicit cu matematica (...), s-au crezut îndreptăţiţi să considere principiile ei ca fiind principiile întregii fiinţe”.¹³

O altă direcţie a filosofiei antice este reprezentată de şcoala eleată, dintre care cei mai demni de remarcat sunt Parmenide şi Zenon.

- Parmenide (aprox. 500 î.d. Hr.)

El este adevăratul întemeitor al şcolii din Eleea. Conform gândirii sale, cei doi poli ai realităţii sunt existenţa şi gândirea. Aceste două elemente se află într-o indisolubilă relaţie căci numai ceea ce este gândibil există şi numai ceea ce există este gândibil. Gândirea este, astfel, aceeaşi cu obiectul gândirii, „este acelaşi lucru a gândi şi a fi” (το γαρ αυτο νοειν εστιν τε και ειναι).

- Zenon (aprox. 460 î.d. Hr.)

Este iniţiatorul metodei reducerii la absurd. Alături de Parmenide, stabileşte că un lucru nu poate să fie şi să nu fie în acelaşi timp. Eleaţii, circumscriind ceea ce este, au determinat prin aceasta ceea ce nu este, descoperind principiul contradicţiei formulat în funcţia lui logică mai târziu de Aristotel.

- Heraclit (aprox. 540-470 î.d. Hr.)

În opoziţie cu viziunea statică asupra naturii şi cunoaşterii a eleatilor, Heraclit din Efes spunea că „această lume-  -, una, nu este creată de nici un zeu, de nici un om, ci a fost, este şi va fi întotdeauna un foc veşnic viu aprinzându-se şi stingându-se după măsură”.¹⁴ Heraclit fundează, deci, o metafizică a mobilismului etern, conform căreia „totul curge, nimic nu se opreşte” (παντα ρει και ουδεν μενει). În această devenire şi permanentă schimbare Heraclit vedea o unitate esenţială deoarece lucrurile cele mai opuse şi diverse în multiplicitatea şi varietatea lor se unifică într-o armonie superioară, care este logosul.

Direcţiile lui Parmenide şi Heraclit au constituit dilema vieţii lui Platon; împăcarea mobilului cu imobilul, a fiinţei cu nefiinţa, aceasta a fost piatra de încercare pentru autorul Dialogurilor.

- Anaxagora (aprox. 480 î.d. Hr.)

Susţinea că lumea este ordinea care nu se datorează unui destin obscur (moira), ci raţiunii cunoscută sub numele de nous (νους) . Raţiunea este infinită şi independentă (αυτοκρατες), neamestecându-se cu nimic şi existând singură prin ea însăşi. Nous-ul are cunoaşterea perfectă a întregului univers.

- Empedocle din Agrigentum (sec. V î.d. Hr.)

Principiul primordial al lumii este inteligibilitatea ei, care constă, în fond, în propria-i explicaţie ştiinţifică. Ceea ce face ca lumea să fie inteligibilă este faptul că nimic nu se crează şi nimic nu se pierde. El acceptă patru elemente primordiale care sunt: apa, focul, pământul şi aerul. Cele patru specii distincte de atomi se combină sub influenţa „urii” şi a „dragostei”, dând loc unui ciclu de integrări şi dezintegrări.

- Leucip şi Democrit (450 î.d. Hr.)

Mişcarea este reală, iar elementele primordiale ale realităţii sunt „atomii” care se mişcă în vid şi formează tot ce există. Atomii sunt eterni, plini, perfecţi şi neschimbabili în natura lor. Deci, pentru filosofii atomişti, substratul existenţei este material şi constituit din atomi. După Democrit, există două feluri de cunoştinţe: cele dobândite cu ajutorul inteligenţei şi cele dobândite cu ajutorul simţurilor.

- Sofiştii

Amintim doar pe Protagoras din Abdera (sec. V î.d. Hr.) şi pe Gorgias din Leontinoi (sec. V î.d. Hr.). La baza filosofiei lui Protagoras stă sistemul lui Heraclit, conform căruia nimic nu este, ci totul devine. El spune că omul este măsura tuturor lucrurilor şi a celor care există precum există şi a celor care nu există precum nu există. În rezumat, concepţia lui Protagoras poate fi caracterizată drept relativism-senzualist, căci totul este adevărat, orice opinie putând fi susţinută.

După susţinerile lui Gorgias, nu există nimic, iar dacă ar exista ceva, ar fi necunoscut pentru oameni. Şi dacă, totuşi, ar putea fi cunoscut, nu ar putea fi comunicat. Totul este fals, nimic nu este adevărat.

- Socrate (469-399 i.d. Hr)

Apariţia lui Socrate în istoria gândirii greceşti a marcat afirmarea unei noi orientări a cugetării filosofice, instaurarea unui moment original căruia cei mai mulţi critici îi recunosc o semnificaţie revoluţionară. Este momentul trecerii de la o gândire orientată spre studiul universului extern la lumea conştiinţei, de la preocuparea cosmologică la cea morală, urmărind, în ultimă instanţă, determinarea legilor şi criteriilor fundamentale ale conduitei umane. „Pe Socrate- spune Aristotel- l-au interesat chestiunile morale, nicidecum cercetările asupra naturii”.¹⁵

Întreaga filosofie socratică gravitează în jurul unei preocupări esenţiale, aceea de a-l face pe om să fie fidel lui însuşi şi destinului său. Marele gânditor antic elaborează metoda observaţiei interioare (cunoaşte-te pe tine însuţi), precept ce nu are doar semnificaţia de a invita la o simplă inspecţie a subiectivităţii individuale. Aplicată pe planul exclusiv al conştiinţei, explorarea socratică urmăreşte, în ultimă instanţă, deprinderea acelor trăsături de universalitate în care subiectivitatea individuală capăta valabilitate generală. În cultivarea acestei cunoaşteri individuale subordonată unei finalităţi morale se defineşte accepţia socratică a înţelepciunii. Această cunoaştere, nu numai posibilă, ci şi necesară, aceea care a fost ordonată de către zeul Apolon, zeul ştiinţei, ne recomandă ceea ce omul trebuie să facă şi să ştie cum să facă. Lucrul pe care omul trebuie să-l cunoască şi să-l practice mai presus de orice este binele.

Înţelepciunea este ştiinţa ştiinţei şi condiţia ei este cunoaşterea binelui prin cunoaşterea de sine. „Cunoaşterea de sine- îl asigura Socrate pe Alcibiade- este condiţia oricărui progres în ştiinţă şi în virtute. Ea este, deci, condiţia oricărei educaţii. Se ştie că omul este alcătuit din trup şi suflet: sufletul fiind acela care comandă, iar trupul acela care ascultă; de unde rezultă că esenţial este sufletul. Ca să te cunoşti pe tine însuţi trebuie, deci, să-ţi cunoşti sufletul. Corpul, când vrea să se cunoască, se priveşte într-o oglindă. La fel şi sufletul, ca să se poată cunoaşte pe sine, trebuie să se privească în alt suflet ca într-o oglindă. Iar în acest suflet el trebuie să considere facultatea proprie spiritului, care este inteligenta. Ea constituie tot ce poate fi mai divin în suflet pentru că în ea stă cunoştinţa şi virtutea, mai cu seamă cunoştinţa binelui şi a răului, care fac posibilă virtutea. Acela care se priveşte în lumina acestei cunoştinţe are cei mai mulţi sorţi de a progresa în virtute. Cunoaşterea a ceea ce este binele şi a ceea ce este răul constituie cea mai înaltă înţelepciune. Ea este descoperirea elementului divin din noi, adică a lui Dumnezeu în noi înşine. Aceasta este singura cale care ne poate duce la virtute”, declară Socrate.¹⁶

Această ştiinţă îşi are sursele în interiorul nostru, în sufletul şi în intelectul nostru, deci interesul nu este pentru lucrul sensibil ca atare, ci pentru esenţa conceptului. Problema esenţială care l-a preocupat pe Socrate este, deci, formarea şi natura conceptelor generale, care sunt principiile lucrurilor. Metoda prin care Socrate ajungea la definiţia conceptelor este numită de el însuşi maieutică, arta moşitului, arta de a naşte adevărul. După o trecere în revistă a mediului gândirii platonice, se cuvine să prezentăm câteva lucruri despre Platon şi doctrina lui filosofică în general.