Читать книгу O Poveste de Dragoste - Vera Samson - Страница 5

Începeam să ne pregătim examenelele de intrare la facultate, dar totul se termina cu discuții despre dragoste, amor, despărțire. De la o vreme, am început a pregăti materialul împreună: eu, Viorel, Dorin, Vasilina, unde era Dorin, și ea se alipea. Gheorghe era îndrăgostit de Vasilina, dar ei îi plăcea numai de Dorin.

Dorin se gândea la Dorina și își făcea iluzii: Această fată frumoasă va fi numai a mea, toată vremea i se făcea dor de ea s-o vadă din nou. Se gândea cum ar face prima cunoștință de dragoste, nu știa cum să înceapă, Dorina era o fată modestă și el era rușinos, dar trebuia cumva să se alipească de ea: Așa… intru în cameră cu pași ușori, ea nu se întoarce, o sărut pe ceafă, îi ating pieptenele. Oare reușesc s-o sărut pe obraz? Foarte gingaș, mai departe îi acopăr cu pupici de-a lungul brațului din vârful degetelor până la umăr. Ea, desigur, îi sălbatică, îl respinge. Așa mi-a povestit mama când a făcut cunoștință cu tata, zice Dorina. Băiatul trebuie să-i arate fetei gingășia, altfel cum?! ea Dorina, voia și ea să afle ce se înțelege în viață prin cuvintele: fericire, dragoste, pasiune, care i se păruse atât de frumos descrise în romane. Ori să stea cu coatele pe pervazul ferestrei și să aștepte prințul pe un cal alb?!

Iluzii, povești, îmi zicea prietena mea, Cristina.

E o dimineață răcoroasă de vară. Fac o plimbare prin pădurea din apropiere.

Din luminișurile înverzite ale pădurii, soarele greu scăpase printre acest des frunziș, stejarii rămuroși, cu coronae mari și trunchiuri îndesate își întindeau brațele noduroase deasupra covorului gros de frunziș de ani.

Ici-colo ei își împleteau atât de strâns ramurile cu cele ale fragilor și altor copaci, încât nu lăsau să treacă prin ele razele asfințitului.

Razele purpurii ale soarelui aruncau o lumină zdrențuită și palidă. O piatră se prăvălise și, auzindu-se apa unui pârâiaș, îi oprea calea. Nu așa de departe se auzea cum bubuie tunetul. Ploua.

– În viața mea n-am vazut așa ploaie de vară, cu stropi așa de mascați. Parcă nu se simte nicio adiere de vânt, dar stejarii gem și trosnesc din ramuri de parcă ar vesti vijelia. Eu fug spre casă, nu eram pregătită de ploaie.

La o cotitură de drum, îl întâlnesc pe Viorel, colegul meu de clasă.

– De unde te-ai luat pe așa vreme?, strig eu.

– Am fost la Ana, ne pregătim de matematică, primul examen la facultate.

– Așa de dimineață?

– Așa ne-am înțeles, dar vezi că ne-a încurcat ploaia.

– Fugim, fugim, vezi ce stropi mari, ne udă leoarcă.

Ne oprim sub o streșină și dârdâiam de frig. Nu era cazul să mergem mai departe.

– S-a spart cerul. El se dezbracă de tunică și mă acopera după ce se potolise ploaia.

– Îți place de Ana?, întreb eu și mă uit în ochii lui.

– Eu iubesc fetele, dar încă n-am înțeles sentimentele adânci și profunde de iubire.

Viorel este un băiat cu trăsături aspre, puternic reliefate și deosebit de expresive, reîntors recent de la mare și bronzat de soarele tropical. Semăna cu un negru și în starea obișnuită, îți face impresia că s-a ivit după potolirea unei furtuni de patimi. La cea mai mică emoție, vinele de pe frunte se umflau, iar buza de sus și mustățile negre și groase începeau să tremure, ceea ce însemna că furtuna putea să se stârnească din nou foarte lesne. Ochii lui negri și pătrunzători rosteau cu fiecare privire povestea unei predici doborâte și a unor primejdii înfruntate și păreau să sfideze orice stavila aflată în calea dorințelor lui. O cicatrice adâncă rămăsese în urma unei lupte pentru o fată. În povestirea sa rostea cuvinte cu un ton grav, pline de importanță și contrasta puternic cu vorbele simple, pe care socotise nimerit să le folosească.

– S-a întâmplat ceva, Viorel?, îl intreb gingaș să nu-l supăr.

– Așa fleacuri o să – ți povestesc cândva, acum trebuie să fugim acasă cât s-a oprit puțin ploaia.

– Uf, ce frig e, trebuie să fac o baie caldă și să beau un ceai fierbinte.

A doua zi, Dorina se simțise rău; ba îi era frig, ba o dădea în fierbânțeală, simțea o durere de cap de nu mai putea să studieze matematica, a stat în pat două zile.

Dorin se neliniștea, unde ar fi Dorina. Fuge la prietena ei, Ana:

– Ana, tu nu știi unde este Dorina? Noi ne-am sfătuit să studiem materialul la matematică, dar ea nici a doua zi nu se arată.

– Ieri ne-a prins ploaia, cred că a răcit. El o privi cu niște ochi îndurerați, părea că îndura suferințe peste măsurile lui și totul era indiferent pentru el.

– Trebuie s-o vizitez, numaidecât, vrei să mergi cu mine?

– Da, merg, răspunde Ana.

– Eu plec să cumpăr un buchet de flori.

Peste 5 minute se ivește de după colț Dorin cu un buchet mare de trandafiri albi.

– Ce minunăție de flori!

– Cred că o să-i placă.

Sună soneria, ea privește în vizorul ușii și nu-i vine a crede, Dorin?

– Bună ziua, Dorina, cum te simți? Iată flori pentru tine.

– Bună, mă simt mai bine, ieri ne-a prins ploaia și am răcit.

– Vă las pe voi singuri să mai stați de vorbă, pe mine mă așteaptă Viorel, a zis Ana.

Am discutat despre multe și sufletele noastre pluteau deasupra cuvintelor, ca un roi de fluturi deasupra unei plante.

Simțeam că el este exemplarul meu unic, că ne întâlnisem de la începutul lumii și trebuie să fim alături până la sfârșit, trecând prin toate cele mai importante evenimente ale vieții cu brațele pline de trandafiri..

De azi pregăteam materialul pentru a susține examenele de intrare la facultate numai în doi.

Uneori înțelegeam că eu, însumi acceptând odată situația, mă voi obișnui cu ea, nu o mai găsii tulburătoare.

Dorin o admira atât de pasionat, că toată lumea vedea acea scenă de dragoste. Mă simțeam așa, cum te deștepți după un vis atroce și îți reiei viața în alt ritm, dar mă tem de despărțire.

– Dar cum să aflu că despărțirea este egală cu mișcarea planetelor?

Această iubire înflorea fără seamăn, așa cum înfloresc crinii în luna mai.

Dorina cu ochii săi albaștri, vii cu neastâmpărata figură a taliei tinere izbutea să fie adorată de studenți, prieteni. Băieții îi întâlneau mereu ochii ei umezi de emoții și o admirau cu un surâs trimis ca o promisiune de sărut. Toate dragălășeniile îi pândeau un prilej de un sărut, dar în zadar.

Fetele îl cunoșteau pe Dorin ca un dansator iscusit și care le învăța să danseze dansuri clasice, așa un dans – model tango.

Dorina era atât de frumoasă și grațioasă în brațele lui Dorin, executa mișcările pe care le dicta el. Cu fața înflorită de fericire, ea dansa lipită de el, mergea cu toate simțurile indiferentă la tot ce se întâmplă nu numai în jurul ei, ci la tot restul lumii, spre destinul ei ca pe un drum nou la nesfârșit.

Eu, Dorin, Vasilina, Gheorghe, Viorel și Ana ne-am ales limbile pentru a le studia la facultate.

– Astăzi ne pregătim mai intens pentru ca mâine să fim cu mintea ageră, zice Dorin, adunându-și manualele.

Gheoghe se așeză lângă Vasilina, o sărută pe obraz. Ea lăsă o privire neîndestulătoare, era nu prea încredințată în cunoștințele la limbi. Dar și-a ales limbile ca să mai fie alături de Dorin.

Deodată, Gheoghe nu prea observa lucrurile acestea, dar bine le observa Dorin.

Gheoghe era un băiat cu sufletul deschis, dar cam iute din fire, avea o față lată, cu trăsături limpede, cu niște ochi mari albaștri, dinții frumoși, întreaga lui ființă respira acea voie buna care însoțește o fire repezită și aprigă. În jurul gâtului avea un lănțișor de aur.

O privea țintit pe Vasilina, a cărei frumusețe îl tulbura. Ea avea un trup cât se poate de armonios, înaltă, fața ei de o albețe sclipitoare.

– Ce ochi frumoși, deseori vorbeau între ei băieții.

Într-adevăr, ochii frumoși limpezi, încadrați de niște sprâncene frumos desenate, destul de negre pentru a da contur frunții, părea că avea darul de a aprinde și de a topi, de a porunci și de a implora. Dacă impresia era cea mai firească, se vede cazul ei de obișnuință de a domina cu un caracter mândru. Părul bogat, de o nuanță între brun și blond, era pieptănat cu grație, cârlionțat. Purta la gât un pandantiv de aur.

Când Vasilina băgă de seamă că ochii lui Gheoghe sunt ațintiți asupra ei cu o strălucire deosebită, privirea ei era neplăcută. Ea își plimba privirile ei de la Gheorghe la Dorin. Ea părea muncită de gânduri răscolitoare, vorbind despre graiul cu care poate un bărbat să cucereasca femeile.

Pe când Dorin era un bărbat în floarea vârstei, chipeș, trupeș și puternic. Ea îl compară cu Gheorghe veșnic cu ochii șterși de lene, adormiți, niciodată nu era săturat de somn, adormea la lecțiile pe care nici nu le pregătea, greoi în mișcări și lua așa de greu o hotărâre, lipsă de curaj. Alții erau de părere că patima beției moștenite din strămoși îi întunecase mintea care și așa nu era chiar ageră.

Toate acestea le cunoștea Vasilina și totuși, în ciuda lui Dorin, o făcea. Se tot îndrăgostea mai tare de Dorin.

În timp ce Dorin citea ceva din opera lui Pușkin, îmi șoptea la ureche:

– Ești un trandafir gingaș de o frumusețe fără seamăn.

– La ce te gândești, Vasilina?, o întreb eu.

– E greu când te zbați toată viața și ajungi la nimic, la o deznădejde mistuitoare.

– Tu acum despre ce vorbești? Noi discutăm despre lirica lui Pușkin.

– Eu vorbesc despre faptul că viața este cu totul altceva despre aceea de care vorbește Pușkin. Când nu poți da la o parte perdeaua care – ți acoperă sufletul, pentru ca să știi ce răni sunt acolo.

– Datorită unei pure elaborări spirituale, lămurește Dorin, zguduit de profund, religia este o dogmă, că soțul și soția sunt predestinați de la facerea lumii, că peste catastrofele vieții, uniți și egali unul cu altul, față în față unul cu altul, că în această viață vor fi și în veșnicia viitoare. E și una dintre cele mai frumoase imagini create de gândirea omenească.

– Eu cred, zice Vasilina, că prăbușirea mea lăuntrică e atât mai grea, cu cât mi se rupsese totodată și axa sufletească, încrederea în puterea mea e numai filozofie.

– Tu trebuie să studiezi filozofia, draga mea, îi zise Gheorghe.

– Ne-am reținut, se inserează, ne întâlnim mâine la Universitate.

Dorin și Dorina rămăseseră în urma colegilor, discutând aprins despre lirica lui Pușkin.

Cerul era senin, luna plină răsărea greoaie și roșie atât de neașteptata ei apariție.

– Luna transfigurează totul, începe Dorin: gardurile, acoperișurile copacilor de odinioară, în bătaia lunii erau frumoase, în timp ce freamătul nopții părea însuși căderea luminii lunii peste copaci și peste iarbă.

O noapte cu luna pare mai rece, lumina albă, fiind asociată poate cu zăpada, dă o senzație de frig.

– Brrrr! E frig, fugim spre casă!

Dorin o sărută gingaș pe frunte.

– Pe mâine, micuțo!

Astăzi ne sculăm mai devreme ca de obicei, puțin încordați, dar încredințați în cunoștințele căpătate în școală, mergem numai înainte spre zări luminate.

Cel mai bine a trecut cu baluri de “Foarte bine” Dorin, pe urmă ceilalți.

Numai Vasilina a ieșit din auditoriu strașnic supărată.

– Ce s-a întâmplat Vasilina?

– Trebuia să răspund la tema: Lirica lui Pușkin. N-am ochi să-l văd!

– Doar nu ai prăvălit examenul?!

Lacrimi mari se opreau la colțul ploapelor pe jumătate închise, avea în colțul gurii un zâmbet chinuit imobil, acel zâmbet care schimonosește fața fetelor. Era palidă, albă ca cearceaful, ochii îi priveau vag, ochii aceia ce sfredelesc privirile băieților.

Gheorghe o liniștea cum putea.

– Lasă, că totul va fi bine.

Astăzi este 1 septembrie, prima zi de studiu la Universitatea din Chișinău. Intram prima dată în auditoriu. Mă așezasem în prima bancă cu scopul de a fi mai atentă la profesori.

Dorin, cu degetul arătător, alege locul.

– Aici, zise el! și se așeză lângă mine.

Gheorghe o apucă de mână pe Vasilina:

– Noi suntem în altă grupă, în auditoriul 209. Vasilina se încrețise nemulțumită. Ea era îndrăgostită de Dorin, nu auzea ce vorbea Gheorghe, căuta singurătatea ca să poată mai bine să se bucure de imaginea lui Dorin. Tremura la auzul pașilor lui și la urmă rămânea numai o imensă mirare care treptat se transforma în tristețe.

O îngrijora orice atitudine a lui, îi găsea cumva un pretext numai să-l vadă. Cu cât ea era mai conștientă de iubire, cu atât mai mult nu putea s-o țină în taină. Nu putea nicidecum să-și potolească ardoarea. Își închipuia catastrofe, când l-ar fi putut ajuta. Ceea ce o rețineau erau comoditatea și frica și, în loc să-și schimbe gândul, se lega și mai tare de el.

Vom fi viitori pedagogi. Oare ne-am gândit bine când ne-am ales profesia? Astăzi am ascultat prima lecție de pedagogie. Mâine la ora 12 vom discuta despre tema dată. Cine dorește, se prezintă în auditoriul 205.

S-au prezentat toți doritorii. Și așa, prima întrebare.

– În ce constă profesia noastră de pedagog, ce se cere de la un pedagog bine pregătit?

– Viorel. Pedagogia este știința de a învăța să fii, de a învăța să știi, de a învăța să înveți.

– Ana. Pedagogia e știința devenirii umane, exprimării creative a omului în condiții de cultură și civilizație.

– Viorel. Pedagogia e știința care are ca obiect de studiu educația.

– De unde a venit cuvântul acesta?

– Denumirea a venit de la cuvântul grecesc paidos (copil) și agoge (a conduce). Ceea ce înseamnă educația copilului.

– Dorin. La mijlocul secolului, pedagogia începe să se prezinte ca știință social-umană asemenea cu psihologia și sociologia.

– Cine a fost Makarenko?

– Dorina. Makarenko a fost primul pedagog rus care a pus bazele reeducării copiilor din închisorile comuniste. El a format primele colonii de muncă și a scris “Cartea pentru părinți”.

– Cine a fost primul pedagog temător de Dumnezeu?

– Gheorghe. Pedagogul – temător de Dumnezeu a fost Comenius – o creatură inteligentă, când pedagogul, – spunea el, nu se va conduce de strigăte și bătăi. În cărțile bisericești Didactica Magna, el spune că munca necontenită învinge totul. Și dorul de învățătură este omul, el este coroana creației. Pedagogul trebuie să aibă respect față de elevi, fiecare care cunoaște gramatica nu înseamnă că știe să vorbească.

Cine este pedagogul de sprijin?

– Vasilina. Pedagogul de sprijin social joacă un rol esențial în conștientizarea nesecităților și drepturilor în scopul găsirii unor soluții corespunzătoare de integrare normală a acestora în viața, înțelegerea corectă în apariția cadrului legislativ de protecție socială a unor noi metodologii. Răspunde de bunăstarea copilului, adopția lui în societate, asistența socială a persoanelor care au probleme cu drogurile, SIDA.

– Corect. Pedagogul de sprijin creează premisele pentru a depăși situațiile dificile.

– Pentru azi e tot, pe curând!

Se apropie de Dorina, o sărută pe năsuc și îi șoptește:

– Mâine ne sculăm mai dimineață, plecăm în pădure să admirăm natura, ești de acord?

– Sunt de acord. Pe mâine! Pedagogul meu social!

Mă culc în pătucul meu cald, dar cu grijă ca să mă scol mai devreme ca de obicei.

Se zori de ziuă, cum aș mai vrea să dorm?! Dar i-am promis pedagogului social al meu, trebuie să plec, el este foarte punctual.

Ies încetișor ca să nu deranjez pe ai mei să doarmă mai departe.

Oau, ce frumusețe! Bruma lăsase pe câmpii broderii de argint cu lungi fire lucioase care se întindeau de la una la alta. Nicio pasăre nu cânta, totul părea că doarme, apa curgea fără zgomot. Vița de vie de sub streșină se ofilise. Ierburile înalte și subțiri se aplecau și se întindeau în apa limpede ca niște plete verzi lăsate în voie. Salciile bătrâne cu crengile rupte își oglindeau în apă scoarța cenușie.

– Așa e de frig, Dorin, dar ți-am promis.

– Acum o să te încălzești. Dar mai întâi de toate, stai așa să te admir.

Ochii ei negri cu niște sprâncene arcuite păreau pictate, valul genelor lungi, fragezimea trandafirie a obrajilor, o gură frumos conturată, cu buzele întredeschise grațios, pentru a lăsa să se vadă dinții albi ca laptele.

– Vai, cât ești de fermecătoare!

O strânse la pieptul lui să se încălzească la inima care se zbătea cu putere.

Avea să încerce acele bucurii ale iubirii, febra fericirii, pentru care își pierduse speranța. Culmi mărețe de emoții străluceau în gânduri. Acum își aduse aminte de eroinele cărților pe care le citise.

– Niciodată nu văzusem ochi atât de mari, atât de negri, nici atât de adânci.

Ea devenea o părticică vie din imaginația lui și își împlinea lungul vis al tinereții. Ea îi povesti lui noutățile ce le avea, dar Dorin o întrerupea cu sărutări gingașe pe obrajii reci de frig. Ea uitase că e toamnă târzie și vine frigul care anunță iarna.

În fundul grădinii se înălță un stejaar bătrân foarte rămuros. Stând deseori lângă el, au observat o scorbură adâncă. În ea, ei lăsau câte o scrisorică de dragoste. De nu se vedeau o zi, li se părea că nu s-au văzut un an întreg. Regulat, în fiecare seară, el aducea o scrisorică și lua alta. Îmbătată de iubire, ceva mai puternic o împinge spre el, spre Dorin.

Fiind înalt de statură, lui îi era comod s-o sărute în vârful capului, lucru pe care-l făcea mereu.

Ploapele ochilor ei păreau special croite pentru prelungile priviri amoroase, vocea ei căpăta inflexiuni mai molatice adorabile.

– Facem un cros până acasă!

– Fuga, marșșș!!!