Читать книгу Iubiți Cu Secrete - Dawn Brower - Страница 6

Nicholas citise pe de-a-ntregul jurnalul mamei sale. Îi luase aproape toată noaptea ca să treacă prin tot ce scrisese ea. Ar trebui să se ducă la culcare, dar servitorii se vor trezi curând și, în plus, avea destule pe cap ca să poată dormi liniștit. Sora lui va mai dormi probabil o oră în plus. Ar putea merge la călărie puțin, dis de dimineață, și când se va întoarce, poate că sora lui va dori să îi vorbească. Dacă ar încerca să o abordeze înainte ca ea să doarmă destul cât să se odihnească, s-ar putea chiar să fie atacat fizic. Pentru că ținea ca toate părțile corpului său să fie atașate de el, se va abține de la a face un lucru regretabil.

Odată ce luă această hotărâre, se îmbrăcă fără ajutorul valetului său și coborî pe trepte. Când ajunse la parter, mai că dădu peste tatăl lui. Nicholas făcu un pas în spate înainte ca cei doi să se ciocnească.

– Scuză-mă! zise Nicholas. Sunt cu capul în nori. De ce te-ai trezit așa devreme?

Tatăl lui, James – Ducele de Weston – zâmbi. Ochii lui erau de un albastru odihnit. Probabil că se trezise și mai devreme decât bănuia Nicholas. Până și părul său brunet era pieptănat perfect și nicio șuviță nu era nelalocul ei. Probabil că valetul lui se trezise cu multe ore înaintea sa.

– Eu ar trebui să te întreb asta. Tu nu te trezești niciodată așa devreme. Unde te duci?

– M-am gândit să călăresc puțin.

Spera ca tatăl lui să nu îi pună prea multe întrebări. Nicholas nu ar fi fost dispus să dea explicații pentru neliniștea pe care o simțea.

– A trecut ceva timp de când nu m-am mai trezit înainte de răsăritul soarelui.

Ducele ridică din sprâncene.

– Trebuie să recunosc că nu îmi pot aminti ultima dată când ai călărit la o oră așa matinală. Recunoaște, băiete, că se petrece ceva cu tine. Ai o treabă urgentă de rezolvat dis de dimineață?

Era mult mai ușor pentru tatăl său să accepte această explicație decât să afle adevăratul său plan. Dacă i-ar spune tatălui său că are de gând să călătorească în timp, l-ar fi supărat inima. Ceva ce aflase din jurnalul mamei sale. Deși Christian avusese dreptate. Majoritatea informațiilor de acolo aveau legătura cu domeniul medical. Totuși, era o lectură fascinantă.

– Fii sigur, începu el, că nu am nicio întâlnire cu nimeni. Pur și simplu, vreau să ies.

Buzele sale se prefăcură într-un zâmbet sincer. Cel puțin, spera că asta vedea și tatăl lui…

– Eu mă duc să călăresc. Dar tu nu mi-ai spus unde te duci.

Poate, dacă schimba direcția în care mergea conversația lor, tatăl său vă renunța la suspiciuni.

– Vreau să verific toate fermele de pe moșia noastră. Pentru că și tu vrei să ieși, ce-ar fi să mă însoțești?

Strâmbă din nas.

– Asta nu e mai degrabă treaba lui Christian?

De vreme ce geamănul său era viitorul duce, îl acompania adesea pe tatăl lor în excursiile de acest fel. Nicholas se fâstâcea mereu și găsea motive să absenteze. El nu va fi duce. Niciodată. Așa că, de ce trebuia să învețe toate secretele administrării moșiei Weston? El era doar rezerva și avea mai multe… opțiuni. Putea să se alăture armatei, așa cum făcuse tatăl său – și el fusese o simplă rezervă la titlu. Dacă fratele său mai mare, Edward, nu ar fi murit, el nu ar fi fost duce acum. Exista posibilitatea ca ceva să i se întâmple și lui Christian, dar Nicholas refuza să creadă că fratele lui va avea aceeași soartă, mai ales pentru că el nu își dorea titlul de duce și toată responsabilitate care venea odată cu acesta. Și nici nu se punea problema să se alăture Bisericii. Nicholas nu va fi niciodată atât de pur încât să pretindă că este un adevărat creștin. Tocmai de aceea era atât de plictisit. Nu avea niciun scop în viață.

– Christian are alte angajamente astăzi. Uită ce ți-am sugerat. Am crezut că ar fi plăcut să îmi petrec dimineața cu fiul meu. Dacă ai prefera să rămâi singur, înțeleg.

Nicholas mai că mormăi cu voce tare. Tatăl său era maestru în a-l face să se simtă vinovat. Deși mama lui o făcea cu mai multă eleganță. Subtilitatea nu era punctul forte al tatălui său. Dacă voia cu adevărat să călătorească în timp, poate că ar fi fost mai bine să îl însoțească pe tatăl său în acea dimineață. Era posibil să nu se mai poată întoarce aici vreodată. Dacă așa se va întâmpla, nu ar fi mai bine să își amintească de această zi cu bucurie? Nu ar fi bine să petreacă timp și cu mama, fratele și sora sa? Să își ia la revedere fără să o facă în mod direct. Va lăsa o scrisoare în camera lui, pe care ei să o găsească mai apoi. I-ar displăcea gândul ca ei să creadă că i s-a întâmplat ceva tragic.

– Ai dreptate. Ar fi foarte plăcut să călăresc alături de tine. Aș putea chiar să învăț câte ceva.

De fapt, se va plictisi grozav, dar tatăl său nu trebuia să știe asta.

– Poftește! zise el și întinse mâna în direcția salonului.

Au trecut prin salon, au traversat holul și au ajuns la ușa de la intrare. După câteva clipe, tatăl său se întoarse înspre el și zise:

– Am observat că ai suferit de anxietate în ultima perioadă. Trebuie să îți găsești ceva care să îți ocupe timpul. Ai luat în considerare toate opțiunile pe care le ai?

Nu avea să îi răspundă într-un mod sarcastic. Nu o va face. Nicholas strânse din dinți.

– Am făcut-o.

Tatăl său avea intenții bune, dar nu ar fi putut înțelege niciodată ce nevoi avea el. Fir-ar să fie, nici Nicholas nu înțelegea prea bine!

– Nimic nu îmi mai… priește.

Exceptând smulgerea unei pagini din cartea mamei sale și călătoria în timp. Era sigur că tatăl său nu incluse acest lucru pe lista opțiunilor pe care le avea.

Dădu din cap cu seriozitate.

– Te-ai gândit vreodată să înveți să administrezi pământurile?

Nicholas deschise gura ca să respingă ideea, dar tatăl lui îl opri înainte să o poată face.

– Nu elimina opțiunea asta fără să mă asculți cu atenție. Weston este a lui Christian. Înțeleg de ce nu ai niciun interes față de moșie, dar mai există pământuri care îți aparțin.

Nicholas oftă.

– Acestea nu fac parte din moșia Weston?

– Acum, da, răspunde tatăl său. Pentru că nu ai manifestat niciun interes în a le administra. Urmau să fie ale tale după majorat. Ai douăzeci și cinci de ani și acel moment a trecut de foarte mult timp. Ce te oprește?

Nu voia pământurile. Nichoals era un răsfățat nerecunoscător. Își dădu seama că existau foarte mulți oameni care ar fi fost de acord să facă schimb de vieți cu el. Trebuie că ceva este în neregulă cu el! Nu simțea că era acela era locul lui, cu adevărat… Ridică din umeri și ochii săi îi întâlniră pe ai ducelui.

– De ce să mă obosesc să schimb felul în care merg lucrurile acum? Pământurile sunt pe mâini bune, cu tine la conducere.

– Eu nu voi fi mereu aici, șopti tatăl său. Și nu e drept față de fratele tău să lași totul pe umerii lui.

Nicholas privi în altă parte. Ura gândul ca tatăl său va muri într-o bună zi. Îl durea sufletul de fiecare dată când se gândea că el va dispărea. Și totuși… Abia aștepta să fugă într-un loc în care tatăl său nu ar fi putut merge vreodată. Într-adevăr, gândurile lui erau tare alandala!

– În ordine, zise tatăl.

Ajunseră în sfârșit la grajduri și intrară. Un servitor era acolo, îngrijindu-se de calul ducelui.

– Mi se va alătura și fiul meu astăzi. Te rog, pregătește-i calul.

– Da, domnule.

Ducele luă frâiele calului său și îl conduse în dreptul unui scăunel care să îl ajute să încalece. Urcă dintr-o mișcare pe spinarea calului și îl așteptă pe Nicholas. Nu dură mult până ce servitorul îi înșeuă și lui calul. Nicholas urcă în șa, iar cei doi plecară împreună la galop. Spera ca dimineața să treacă repede, ca să o poată încolți pe sora lui mai târziu, să o întrebe tot ce voia să afle de la ea. Se plictisise deja de plimbarea de dimineață, dar îi făcuse o promisiune tatălui său și urma să o ducă la îndeplinire. Chiar dacă ducele îi arunca din când în când priviri dezaprobatoare…

Nicholas traversă poteca ce ducea la foișorul înconjurat de trandafiri. O servitoare îl îndrumase într-acolo. Spera să o găsească pe sora lui singură. Nu voia ca nimeni altcineva să fie martor la conversația lor. Acest lucru i-ar fi complicat planurile, mai ales dacă persoana nepotrivită ar fi tras cu urechea. Dădu colțul și o zări așezată pe o bancă, ținând în poală o carte. Avea ochii închiși, fața îndreptată spre cer, bucurându-se de razele soarelui. Părul ei blond era prins la ceafă într-un coc elegant, iar boneta care îi alunecase de pe cap era susținută de două bretele prinse în jurul gâtului.

– La ce te gândești? întrebă Nicholas.

I-ar fi plăcut să spună că nu ar fi întrerupt-o dacă nu ar fi fost așa important, dar ar fi mințit. Pentru că îi plăcea să o șicaneze și să o întrerupă din orice făcea, oricând avea ocazia.

Ea își ridică mâna la piept, surprinsă.

– Nicholas! exclamă. M-ai speriat.

Cu o grimasă curioasă, continuă:

– Ce pândești aici, în grădină? Nu e nicio domnișoară care să te ațâțe într-un colț întunecat și să-ți fure un sărut.

– În altă zi, poate, răspunse el, cu un zâmbet năzdrăvan. Astăzi, am ochi doar pentru draga mea soră. A trecut atâta vreme de când nu te-am văzut! Ce-ți mai face escrocul acela de soț? Dacă aflu că nu se poartă bine cu tine, doar spune-mi și îl pun imediat să meargă pe scândură!

Ea își dădu ochii peste cap.

– Jack e un soț minunat. Știi prea bine că zilele lui de pirat au rămas în secolul optsprezece. Acum, e un domn în toată regula.

Jackerson Morgan Carwyn, Ducele de Whitewood, era un fost pirat pe care toată lumea îl știa drept Căpitanul Jack Morgan. Desigur, aceste lucruri se petrecuseră în secolul optsprezece, așa cum spusese și ea. Fusese aruncat prin timp și se instalase destul de bine în secolul nouăsprezece. Regele îi oferise un ducat după ce îi salvase viața.

– Dacă așa spui tu, zise el și se așeză pe bancă, lângă Elizabeth. Dar mă bucur că te-am găsit.

De parcă nu o căutase deja destul…

– Oh! exclamă ea, ridicând o sprânceană. Și de ce, mă rog?

– Am găsit jurnalul mamei acum ceva timp. Unele notițe scrise de ea sunt interesante.

Toată familia știa că puteau călători în timp. Era un lucru greu de ignorat atunci când mama lor a ajuns prima în Weston, venind din altă eră, dar faptul că și soțul lui Elizabeth a trebuit să o facă… Ar fi fost o nesăbuință din partea lor să nu creadă că așa ceva chiar există.

– Nu mi-am dat seama că și tu ai… um…

– Călătorit în timp? îl completă ea. Nu chiar. Jack ar face o criză dacă ar afla că mă apropii de oglindă la mai mult de doi pași.

Își lăsă capul să cadă într-o parte și urmări expresia de pe chipul lui.

– De ce ești interesat de asta?

Ridică din umeri.

– A părut o idee distractivă. A fost…

– Ești plictisit rău, nu? întrebă ea, pufăind din buze. Nu te joci cu așa ceva.

– N-am spus că aș…

Îl întrerupse cu o mișcare a mâinii.

– Nu încerca asta cu mine. Eu te cunosc. Nu m-ai fi întrebat asta dacă nu te-ai fi gândit la posibilitate. Călătoria în timp e riscantă. Nu știi unde vei ajunge sau dacă poți măcar să ajungi undeva.

– Cum poți să îți dai seama de asta?

Din lectura pe care o făcuse, nu înțelesese acest lucru. Nu găsise nicio explicație în carte.

– Cum poate cineva să călătorească cineva în timp, iar alții să fie blocați în timpul în care s-au născut?

– Am o teorie, zise ea. Am scris-o în jurnalele mele, dar nu am niciun mod de a o dovedi. Am avut niște viziuni ciudate – mai ales în oglinzi. Așa l-am văzut pe Jack prima oară.

Nicholas nu știa asta.

– Fascinant. Ce legătură au viziunile tale cu a călători în timp?

Bineînțeles, trebuia să întrebe despre acest lucru mult mai îndeaproape, dar momentan îl interesa altceva.

Ea dădu din cap, ușor enervată.

– Ești ca râia!

– Dar mă iubești, răspunde el, râzând.

– Normal că te iubesc, împielițatule! Ca să-ți răspund la întrebare, cred că, pentru ca putea călători în timp, trebuie să mai posezi o abilitate. A mea e reprezentată de aceste viziuni. Mama are memorie fotografică. Jack poate vedea prin oglinzi, ca mine. Nu sunt sigură că e singura lui abilitate de acest fel, dar nu cred că îi place să se gândească prea mult la asta.

Nicholas nu era sigur că avea abilități extraordinare. Asta însemna că nu putea călători prin intermediul oglinzii? Avea mai multe întrebări decât înainte.

– Te întrebi dacă tu ai vreo abilitate specială. Elizabeth îi zâmbi. Sigur că ai. Dacă te gândești bine, îți vei da seama care este. Și Christian are una.

Îl enerva faptul că ea știa, dar nu voia să-i spună.

– Chiar așa? Ce abilitate are el?

– Este un clarcunoscător, răspunde ea cu multă convingere în glas. E un mod de a spune că instinctele sale nu îl dezamăgesc niciodată. Tu, dragul meu frate, ai ceva mult mai subtil și nici măcar nu te folosești de ea.

El își dădu ochii peste cap.

– Nu sunt sigur că te cred. Sună ca un produc al imaginației tale.

Deși, în unele momente, Christian făcuse lucruri care lui îi păreau complet greșite, totul se petrecuse exact așa cum prezisese fratele său. Nu voia să recunoască faptul că Elizabeth s-ar putea să aibă dreptate.

– Nu este, îl asigură ea. Îți amintești că, atunci când erai copil, desenai mereu câte ceva?

Își amintea.

– Și ce-i cu asta? Nu e așa special. Aproape toți copiii mâzgălesc.

– Iată darul tău. Mama mi-a spus că ai desenat un automobil odată. Nu ne-a spus niciodată ce era. Tu vezi lucruri și le desenezi fără să te gândești la ele conștient. E o abilitate psihică, și de vreme ce ai renunțat la desen, nu îți mai folosești darul deloc. E foarte trist. Erau niște desene foarte bune.

Ridică din umeri.

– Nu mă mai atrag lucrurile astea.

Dar acum era curios. Poate că trebuia să mai facă rost de hârtie și cărbune. L-ar putea ajuta să înțeleagă acest dar al său. Sora lui încerca să îl facă să se simtă special. Totul suna foarte prostesc și nu ar fi vrut să creadă nimic din spusele lui Elizabeth. Dacă le-ar fi crezut și totul s-ar fi dovedit a fi fals, durerea ar fi fost prea intensă.

– Mă bucur că am vorbit.

Nicholas se ridică de jos.

– Sper să mai stai la Weston o vreme! Locul ăsta nu e la fel fără tine.

– Să nu faci vreo tâmpenie! schimbă ea subiectul, mijind ochii.

– Eu?

Nicholas afișă un zâmbet inocent.

– N-aș face niciodată așa ceva!

– Nu mă păcălești tu pe mine… oftă ea. Serios. Nu risca, te rog! Găsește altceva care să te distreze.

Zâmbetul îi dispăru de pe față.

– Promit că nu voi face nimic fără să mă gândesc bine înainte. Asta e tot ce pot să-ți promit.

– Prea bine.

Elizabeth se ridică și își înfășură brațele în jurul lui, strângându-l tare într-o îmbrățișare.

– În caz că nu mai am ocazia să-ți spun asta… Te iubesc tare mult, frățioare!

– Și eu te iubesc, răspunse el și o strânse și mai tare.

Își adora sora.

– Acum… i-am promis lui Christian că îl voi învinge la o partidă de biliard. Să ai o după-amiază frumoasă!

Se desprinse din îmbrățișarea ei și o lăsă de una singură în grădină. Îi dăduse prea multe lucruri la care să se gândească.

Nicholas intră în încăperea unde se desfășurau jocurile. Christian era deja acolo, aranjând bilele pe masă.

– Bun! Ai decis să îți faci apariția. Am crezut că ai uitat de jocul nostru din după-amiaza asta.

Nicholas își duse mâna în dreptul inimii, cu un gest dramatic.

– Mă rănești, dragul meu frate! Te-aș lăsa eu să aștepți vreodată?

Christian se uită direct în ochii lui.

– Sunt doar eu. Nu trebuie să te prefaci că nu ești un pierde-vară.

– Uit și eu o dată să apar la o întâlnire și îmi scoți ochii pentru tot restul vieții! Cât trebuie să mă pocăiesc pentru ce am făcut?

Nicholas își adora fratele. Dintre toți oamenii pe care urma să îi lase în urmă, Christian i-ar fi lipsit cel mai mult. Făceau totul împreună, dar nu puteau să fugă la nesfârșit de ziua în care drumurile lor se vor despărți. Nicholas nu ar fi crezut că el va pleca primul.

– Cât timp ai să-mi oferi azi?

Christian se opri brusc.

– Ție?

Păși înspre colțul camerei.

– O oră. Apoi trebuie să mă ocup de niște treburi administrative importante.

Christian oftă.

– Un duce în devenire are mereu câte ceva de făcut.

– Ai grăit adevărul, fu de acord Nicholas. Vrei să bei ceva cu mine? N-ar strica puțin coniac.

– Da, răspunse Christian. Toarnă-mi unul dublu, te rog.

Nicholas se îndreptă către bar și turnă coniac în două pahare cu margine rotundă, apoi se apropie de Christian și îi oferi unul. Sorbi lichidul ca de chihlimbar și se sprijini de masa de biliard. Acesta avea să fie ultimul său joc cu geamănul lui. Spera ca el să știe cât de mult însemna pentru Nicholas. Poate că, odată plecat, fratele său va găsi fericirea și iubirea. Uneori, credea că se gândea mai mult la Nicholas decât la sine.

– La ce te gândești? îl întrebă Nicholas.

– La nimic… La totul.

Christian se pregăti să lovească o bilă. Câștigă un punct și continuă jocul.

– Tata crede că a venit vremea să mă căsătoresc.

Nicholas ridică o sprânceană. Era surprins că nu i-a sugerat și lui același lucru atunci când vizitau fermele, mai devreme în aceeași zi.

– De ce?

– Nu mă forțează, dacă la asta te gândești. E mai mult decât atât…

Vocea lui deveni aproape o șoaptă. Încerca să găsească vorbele potrivite.

– Vrea să iau asta în considerare. La un moment dat, voi avea nevoie de o soție, și, așa cum spune el, voi ști atunci când cea potrivită mie va ieși în calea mea. Dacă sunt un idiot, o voi lăsa să-mi scape printre degete.

– Ah, exclamă Nicholas, aproape absent. Cum știe cineva când a găsit femeia potrivită?

Christian dădu din umeri.

– Nu întrebi pe cine trebuie. Până acum, nu am întâlnit această creatură mitică. Desigur, aș fi putut să fiu un prost și să nu o recunosc. Cred că și asta e o posibilitate.

Râse.

– Atunci, și eu sunt la fel de idiot. Majoritatea femeilor mă exasperează de îndată ce deschid gura. Nu-l lăsa pe tata să te afecteze în vreun fel. Sunt sigur că vei recunoaște iubirea vieții tale atunci când o vei vedea. Nu toți bărbații sunt la fel de norocoși să aibă o femeie care ar călători în timp pentru ei, ca în cazul părinților noștri.

Era rândul lui Christian să râdă.

– Să nu audă tata că ai spus așa ceva! Nu-i place ca cineva să vorbească despre locul din care vine mama.

– Foarte adevărat, răspunse Nicholas.

Christian rată următoarea lovitură și îi oferi tacul fratelui său.

– De parcă ai avea vreo șansă împotriva mea! exclamă Christian. Să te văd!

Nicholas încercă să lovească o bilă și rată.

– Cred că nu e ziua mea norocoasă.

Îi pasă tacul lui Christian. În mod normal, era foarte competitiv, dar azi hotărî să îl lase pe fratele său să câștige. Era ultimul său cadou pentru Christian, înainte să plece.

Jocul, pe care Christian îl câștigă, luă sfârșit.

– Felicitările mele, îi zise Nicholas. Norocul a fost de partea ta.

– Nu a fost noroc, îi întoarse vorba Christian și ridică o sprânceană. Ce te supără? Nu ai mai jucat niciodată așa prost.

– Nimic, răspunse el.

Spera să fie de ajuns, dar se temea că geamănul său putea să îl citească foarte ușor și să își dea seama de adevăr.

– Sunt puțin obosit. Nu am dormit prea bine. Ar trebui să mă odihnesc puțin înainte de cină.

Îl bătu ușor pe spate.

– Îmi iau revanșa mai târziu, bine?

– Sigur că da, zise Christian.

Grimasa de pe fața lui sugera că nu credea niciun cuvânt care ieșise din gura lui Nicholas. Simți că ascunde ceva, dar, în același timp, că dorea să își țină gândurile pentru el. Christian îi respectă dorința. Fratele său se gândea să părăsească repede camera, ca nu cumva să fie interogat în continuare.

– Cred că mă întorc la registrele mele. Somn ușor!

Cu asta, Christian ieși primul din camera pentru jocuri.

Zâmbetul de pe fața lui Nicholas dispăru. Îi va fi dor de fratele său, dar trebuia să plece. Simțea această dorință cu toată ființa lui. După ce se asigură de prezența lui Christian în biroul personal, Nicholas părăsi și el camera. Dar nu se îndreptă înspre camera sa, ci merse către bibliotecă, unde se plasă în fața oglinzii imense. Nu avea nicio idee ce urma să se întâmple sau dacă se va întâmpla ceva. Și dacă faptul că și-a ignorat această abilitate specială a sa îl făcea imun la magia călătoriei în timp?

Își lipi mâinile de oglindă. Nimic…

Nu apăru niciun fum cenușiu, așa cum îi descrisese sora lui.

Închise ochii și expiră puternic. Gata cu dorința lui de a călători în timp… Își luase la revedere – indirect – degeaba, și el era tot în secolul optsprezece. Nicholas era pe cale să renunțe, când ceva îl trase în interior. Își pierdu echilibrul și căzu prin oglindă. Dădu instinctiv din brațe, ca să se prindă de ceva, de orice, dar nu găsi nimic.

Ce naiba se întâmplase și încotro se îndrepta?