Читать книгу Sumalee. Povești Din Trakaul - Javier Salazar Calle - Страница 10

În sfârșit luni. Prima zi de servici. M-am trezit la șase și jumătate, am băut cafea și un pahar de suc și am mâncat cereale. Un mic dejun complet. Colegii de apartament mi-au spus între timp ce făceau ei de obicei, și mulți oameni, luau micul dejun la în cantina companiei, unde erau băuturi, fructe și produse de patiserie gratis, sau în alte locuri din clădire dacă voiau ceva diferit. Așa puteau vorbi cu colegii înainte de a începe ziua de lucru. Uneori erau oameni care mâncau la micul dejun, în special străini din Asia, produse alimentare precum: fidea, supe, legume... Era ciudat să-i vezi cu asemenea mâncare dimineața. M-am îmbrăcat și am așteptat zece minute să fie și ei gata.

Un pic dezorganizați am decis să luăm un taxi. Pentru doar zece dolari Singaporezi, pe care i-a plătit Josele, am ajuns în cincisprezece minute la ușa clădirii, care avea o intrare ca hoteluri unde mașinile opresc să descarce bagajele.

Zona era un complex de patru zgârie-nori albi numită Raffles City Tower. Aparent, un complex cu mall, birouri, centru de convenții, restaurante și două hoteluri. Fiecare zgârie-nori avea cam patruzeci sau patruzeci și cinci de etaje. Era impresionant. La dreapta de intrarea la care eram era un bar numit Salt Tapas & Bar, un nume pentru spanioli, ca la noi acasă. Soarta, în care nu credeam, părea să-mi spună că eram unde trebuia să fiu.

Birourile noastre erau la etajul 36. Panorama trebuia să fie spectaculară. La intrare, dat fiind că era prima mea zi, au trebuit să mă identifice și să-mi dea cartela de acces permanent. După ce mi-au dat-o, am urcat cu liftul la birou. Etajul nostru era diafan, aproape fără pereți, cu excepția sălilor de ședințe. Pe drum spre șeful meu, ne-am întâlnit cu Teresa și Diego. Ne-am salutat repede și am convenit să ne întâlnim la cafeneaua de pe etaj. Apoi Damaso s-a dus la biroul lui și Josele m-a dus la Amit Josele Dabrai, un indian care era noul meu șef.

Amit era o persoană foarte seacă și încrezută. Mi-a spus în mare în ce consta proiectul ca și când îmi făcea o favoare și mi-a arătat biroul meu, unde mă aștepta laptopul. Am semnat toate documentele de livrare a calculatorului și mobilului și m-am instalat. Amit mi-a dat acces la un dosar în nor, cu toate documentele și mi-a spus că Jerome, cel cu care îmi făcuse cunoștință și care era partenerul meu de proiect, îmi va spune ce era cel mai important de citit la început. A insistat asupra faptului că trebuie să mă familiarizez cu proiectul rapid și că spera ca săptămâna asta să încep să lucrez în ritm normal. Ce noroc de șef rigid și serios! Îmi amintea de unul ce avusesem într-un proiect în Spania.

Jerome, care era francez, s-a dovedit a fi un tip cu totul diferit de Amit. Era ca o capră, nebun ca o capră. Să-l descriu drept extrovertit nu era suficient. În plus, avea un entuziasm și o vitalitate contagioase și părea să fie întotdeauna bine dispus. Vorbea engleza cu un accent franțuzesc marcant de care îmi era foarte greu să mă abțin să nu râd. Mi-a spus care erau principalele documente pe care trebuia să le citesc și mi-a făcut o prezentare a proiectului de aproape o oră, subliniind ceea ce era important cu adevărat: în ce consta, ce se aștepta de la noi, în ce punct eram și care erau următorii pași. Toate astea, după ce am fost la cantină și am vorbit încântat cu Tere și Diego.

La jumătatea dimineții Josele m-a însoțit la o sucursală a băncii POSB pentru a deschide un cont. El îl avea la aceeași bancă, care era de stat, a serviciului de corespondență, care lucra foarte bine. Mi-a spus că datorită faptului că era un paradis fiscal deschiderea unui cont era un proces foarte simplu. Mi-au cerut numărul FIN, care era ca și cartea de identitate spaniolă. Mi-l scosese compania cu permisul de muncă, dar, aparent, puteai deschide un cont și fără și îl aduceai când îl aveai. Totul era cât de ușor posibil. Mi-au dat un card de debit și parolele pentru a îl putea folosi prin internet și prin telefon.

În apropiere era un birou exclusiv pentru servicii bancare private.

─ Acolo, cu un teanc de bancnote, nici nu trebuie să te identifici –mi-a spus Josele cu o privire insinuantă. Deși nu se spune în mod deschis, bineînțeles. Fac totul cât mai ușor să primească bani.

─ Ei bine, sper că pot deveni clientul lor –am asigurat râzând.

După, ne-am întors la birou.