Читать книгу Transformată - Morgan Rice - Страница 7

Caitlin Paine s-a temut întotdeauna de prima ei zi la o școală nouă. Erau lucrurile mari, cum ar fi să întâlnească noi prieteni, noii profesori, să învețe noi holuri. Și erau lucrurile mici, cum ar fi obținerea unui nou dulap, mirosul unui loc nou, sunetele pe care le scotea. Mai mult decât orice, ea se temea de privirile cercetătoare. Simțea că toată lumea într-un loc nou se uita mereu la ea. Tot ce își dorea era anonimatul. Dar niciodată nu părea să aibă parte de el.

Caitlin nu putea înțelege de ce ieșea atât de mult în evidență. La un metru șaiseci și cinci ea nu era deosebit de înaltă, și cu părul castaniu și ochii căprui (și greutatea normală) simțea că era medie. Desigur, nu frumoasă, ca unele dintre celelalte fete. La 18 ani, era un pic mai în vârstă, dar nu suficient pentru a o face să iasă în evidență.

Era altceva. Era ceva la ea care făcea oamenii să se uite de două ori. Știa, adânc în interior, că era diferită. Dar nici ea nu era sigură cum.

Și dacă era ceva mai rău decât o primă zi, era să înceapă în mijlocul semestrului, după ce toți ceilalți au avut deja timp pentru a lega prietenii. Astăzi, această primă zi, la mijlocul lunii martie, avea sa fie una dintre cele mai rele. Putea deja să simtă asta.

Și totuși, în visele ei cele mai negre, nu s-a gândit că ar fi atât de rău. Nimic din ce văzuse – și văzuse multe – n-a pregătit-o pentru asta.

Caitlin stătea afară lângă noua ei școală, o vastă școală publică din orașul New York, în dimineața înghețată de martie, și se întreba, De ce eu? Era mult prea dezbrăcată, doar într-un pulover și colanți, și nu era nici pe departe pregătită pentru haosul zgomotos care o întâmpina. Sute de copii stăteau acolo, înghesuindu-se, țipând și îmbrâncindu-se reciproc. Arăta ca o curte de închisoare.

Era prea mare gălăgie. Acești copii râdeau prea tare, înjurau prea mult, se împingeau reciproc prea tare. Ea ar fi crezut că era o încăierare masivă dacă nu ar fi observat niște zâmbete și râsete batjocoritoare. Pur și simplu aveau prea multă energie, și ea, epuizată, înghețată, nedormită, nu putea înțelege de unde venea. A închis ochii și și-a dorit ca toate să dispară.

A băgat mâna în buzunar și a simțit ceva: ipodul ei. Da. Și-a pus căștile în urechi și a dat volumul tare. Trebuia să înece tot zgomotul.

Dar nu s-a auzit nimic. S-a uitat în jos și a văzut că bateria era moartă. Perfect.

Și-a verificat telefonul, sperând la ceva care s-o distragă, orice. Nu sunt mesaje noi.

Se uită în sus. Privind la marea de fețe noi, s-a simțit singură. Nu pentru că ea era singura fată albă – de fapt prefera asta. Unii dintre cei mai apropiați prieteni ai ei de la alte școli au fost negri, hispanici, asiatici, indieni – și unii dintre cei mai răi dușmani au fost albi. Nu, nu asta era problema. Se simțea singură pentru că era urban. Stătea pe beton. O sonerie tare a sunat permițându-i să intre în această "zona de recreere", iar ea a trebuit să treacă prin porțile mari, metalice. Acum, era în cutie – prinsă în cușcă de porțile metalice masive, acoperite de sârmă ghimpată. Se simțea ca și cum s-ar fi dus la închisoare.

Uitatul la școala masivă, la barele și plasa de la toate geamurile nu o făcea să se simtă mai bine. Întotdeauna se adaptase cu ușurință la noile școli, mari și mici, dar toate acestea fuseseră în suburbii. Toate au avut iarbă, copaci, cer. Aici, nu era nimic, doar oraș. Simțea că nu poate să respire. O îngrozea.

A sunat o altă sonerie puternică și ea și-a făcut drum, împreună cu sute de copii, spre intrare. A fost îmbrâncită brutal de o fată masivă și și-a scăpat jurnalul. L-a ridicat (deranjându-și coafura), și apoi s-a uitat în sus să vadă dacă fata își cere scuze. Dar ea dispăruse, intrând deja în mulțime. A auzit râsete, dar nu a putut spune daca erau îndreptate spre ea.

Și-a apucat strâns jurnalul, singurul lucru care o împământa. Fusese cu ea peste tot. A scris note și a făcut desene în orice loc s-a dus. Era o foaie de parcurs a copilăriei ei.

A ajuns în cele din urmă la intrare și a trebuit să se facă mai mică doar ca să poată trece prin ea. Era ca și cum urca într-un tren la o oră de vârf. Sperase că va fi cald odată ce a ajuns înăuntru, dar ușile deschise din spatele ei păstrau o briză rece care-i sufla pe spate, făcând frigul chiar mai rău.

Doi paznici masivi stăteau la intrare, flancați de doi polițiști ai orașului New York, în uniformă, cu arme vizibile la șold.

"CONTINUĂ SĂ MERGI!" a comandat unul dintre ei.

Nu putea înțelege de ce doi polițiști înarmați ar trebui să păzească o intrare de liceu. Sentimentul ei de teamă a crescut. A devenit și mai rău când s-a uitat în sus și a văzut că trebuie să treacă printr-un detector de metale de genul securității unui aeroport.

Încă patru polițiști înarmați stăteau pe fiecare parte a detectorului, împreună cu alți doi agenți de pază.

"GOLEȘTE-ȚI BUZUNARELE!" s-a răstit un paznic.

Caitlin i-a observat pe ceilalți copii umplând mici recipiente de plastic cu lucuri din buzunare. A făcut rapid la fel, punând acolo iPodul, portofelul, cheile.

A mers târșâind picioarele prin detector, iar alarma a pornit strident.

"TU!" s-a răstit un paznic. "Treci deoparte!"

Desigur.

Toți copiii s-au uitat cum ea a fost făcută să ridice brațele, iar paznicul a trecut scanerul manual în sus și în jos pe trupul ei.

"Porți bijuterii?"

Ea și-a pipăit încheieturile mâinilor, apoi zona gâtului, și și-a amintit brusc. Crucea ei.

"Dă-o jos", s-a răstit paznicul.

Acesta era colierul pe care bunica ei i l-a dat înainte să moară, o cruce mică, de argint, gravată cu niște cuvinte în limba latină pe care ea nu le-a dat niciodată la tradus. Bunica ei îi spusese că i-a fost transmis de către bunica ei. Caitlin nu era religioasă, și nu a înțeles cu adevărat ce însemna totul, dar știa că era veche de sute de ani, și era, de departe, cel mai valoros lucru pe care-l deținea.

Caitlin a ridicat-o de sub tricou, ținând-o sus, dar nu a scos-o de la gât.

"Aș prefera să nu", a răspuns ea.

Paznicul s-a uitat fix la ea, rece ca gheața.

Dintr-o dată, a izbucnit o agitație. S-au auzit strigăte și un polițist l-a apucat pe un băiat înalt și subțire și l-a împins lângă un perete, scoțând un cuțit mic din buzunarul lui.

Paznicul s-a dus să-l ajute și Caitlin a avut posibilitatea de a se strecura în mulțimea care își făcea drum pe hol.

Bine ați venit la școala publică din New York, s-a gândit Caitlin. Minunat.

Deja număra zilele până la absolvire.

*

Holurile erau cele mai largi pe care le văzuse vreodată. Ea nu-și putea imagina că ar putea fi vreodată pline, dar cumva erau complet pline, cu toți copiii înghesuiți umăr la umăr. Trebuie să fi fost mii de copii pe aceste holuri, marea de chipuri întinzându-se la nesfârșit. Zgomotul aici în interior era chiar mai rău, rezonând de pe pereți, condensat. Vroia să-și acopere urechile. Dar nu avea nici măcar suficient spațiu să-și miște cotul pentru a ridica brațele. Se simțea claustrofobică.

A sunat clopoțelul si energia a crescut.

Deja întârzia.

S-a uitat din nou pe cardul clasei și în cele din urmă a văzut sala în depărtare. A încercat să taie prin marea de trupuri, dar nu putea ajunge nicăieri. În cele din urmă, după mai multe încercări, și-a dat seama că trebuia să devină agresivă. Ea a început să-și facă loc cu coatele și s-a înghesuit înapoi. Un trup odată, a trecut printre toți copiii, de-a curmezișul holului larg, și a împins ușa grea care se deschidea în clasa ei.

S-a pregatit pentru toate privirile când ea, fata nouă, a intrat în întârziere. Și-a imaginat profesorul mustrând-o pentru că întrerupea o clasă tăcută. Dar a fost șocată să descopere că nu era deloc cazul. Această clasă, concepută pentru 30 de copii, dar umplută cu 50, era plină ochi. Unii copii erau așezați la locurile lor, iar alții umblau pe culoarele dintre bănci, strigând și țipând unul la altul. Era haos.

Clopoțelul sunase în urmă cu cinci minute întregi, dar profesorul, ciufulit, purtând un costum șifonat, nici măcar nu începuse ora. De fapt el stătea cu picioarele pe birou, citind ziarul, ignorându-i pe toți.

Caitlin s-a apropiat de el și a pus pe birou noua ei carte de identitate. Ea stătea acolo și aștepta ca el să se uite în sus, dar el nu a făcut-o.

În cele din urmă ea și-a dres glasul.

"Scuzați-mă."

El a coborât fără tragere de inimă ziarul.

"Sunt Caitlin Paine. Sunt nouă. Cred că ar trebui să vă dau asta. "

"Sunt doar un substitut," a răspuns el, și și-a ridicat ziarul, blocând-o.

Stătea acolo, confuză.

"Deci," a întrebat ea, "… nu faceți prezența?"

"Profesorul vostru revine luni", s-a răstit el. "O să se ocupe el de asta."

Dându-și seama că discuția s-a terminat, Caitlin și-a luat înapoi cartea de identitate.

S-a întors și s-a confruntat cu sala. Haosul nu se oprise. Dacă era vreun avantaj aici, cel puțin nu ieșea în evidență. Nimănui de aici nu părea să-i pese de ea, sau chiar să o observe.

Pe de altă parte, să studieze sala plină era cumplit: nu părea să existe vreun loc liber unde să se așeze.

S-a oțelit și, ținându-și jurnalul, a mers timid pe unul dintre culoare, tresărind de câteva ori în timp ce mergea printre copii indisciplinați care țipau unul la altul. Când a ajuns în spate, a putut vedea în cele din urmă întreaga sală.

Nu era niciun loc gol.

Stătea acolo, simțindu-se ca o idioată, și a simțit alți copii incepand să o observe. Nu știa ce să facă. Cu siguranță nu avea de gând să stea acolo toată ora, iar profesorului înlocuitor nu părea să-i pese de fel. Se întoarse și se uită din nou, privind neputincioasă.

A auzit râsete la câteva bănci distanță, și a simțit că acesta au fost îndreptate spre ea. Ea nu se îmbrăca la fel ca acești copii, și nu arăta ca ei. Obrajii ei s-au înroșit pe când a început să se simtă cu adevărat vizibilă.

Tocmai când era gata să iasă din clasă, și poate chiar din această școală, a auzit o voce.

"Aici."

S-a întors.

În ultimul rând, lângă fereastra, un băiat înalt s-a ridicat din bancă.

"Stai jos", a spus el. "Te rog."

Camera s-a liniștit un pic iar ceilalți așteptau să vadă cum va reacționa.

Ea a mers până la el. A încercat să nu se uite în sus în ochii lui – ochi mari, verzi și strălucitori, dar nu se putea abține.

Era superb. Avea pielea netedă și măslinie – nu putea să-și dea seama dacă era negru, hispanic, alb, sau o combinație – dar nu mai văzuse niciodată o astfel de piele netedă și moale, complimentând o linie parcă sculptată a maxilarului. Părul lui era scurt și castaniu, și era slab. Era ceva în legătură cu el, ceva atât de nelalocul lui aici. Părea fragil. Un artist, poate.

Nu era stilul ei sa se îndrăgostească de un tip. Văzuse cum prietenele ei o fac, dar ea nu înțelesese cu adevărat. Până acum.

"Și unde vei sta tu? "a întrebat ea.

A încercat să-și controleze vocea, dar nu suna convingător. Spera că el nu a putut auzi cât de nervoasă era.

El a zâmbit larg, dezvăluind dinți perfecți.

"Chiar aici", a spus el, și s-a mutat la pervazul mare al ferestrei, la doar câțiva pași.

S-a uitat la el, iar el i-a întors privirea, ochii lor atrași pe deplin unul de altul. Și-a spus să se uite în altă parte, dar nu a putut.

"Mersi", a spus ea și imediat s-a supărat pe ea însăși.

Mersi? Asta e tot ce era în stare? Mersi!?

"Așa, așa Barack!" a strigat o voce. "Dă-i fetei albe și drăguțe locul tău!"

Au urmat râsete și zgomotul din sala a crescut din nou, iar toată lumea i-a ignorat din nou.

Caitlin l-a văzut lăsând capul în jos, jenat.

"Barack?", a întrebat ea. "Acesta este numele tău?"

"Nu", a răspuns el, înroșindu-se. "E doar cum mă strigă ei. Ca pe Obama. Ei cred că arăt ca el. "

S-a uitat la el îndeaproape și și-a dat seama că el chiar arăta ca Obama.

"Este pentru că sunt pe jumătate negru, o parte alb și o parte portorican."

"Ei bine, cred că e un compliment", a spus ea.

"Nu așa cum o spun ei"a răspuns el.

Ea l-a observat în timp ce stătea pe pervazul ferestrei, cu încrederea în sine dezumflată, și își putea da seama că era sensibil. Chiar vulnerabil. Nu aparținea acestui grup de copii. Era o nebunie, dar ea aproape a simțit instincte protectoare în ce-l privea.

"Sunt Caitlin", a spus ea, întinzând mâna și privindu-l în ochi.

El s-a uitat în sus, surprins, iar zâmbetul lui s-a întors.

"Jonah", a răspuns el.

I-a scuturat ferm mâna. O senzație de furnicături i-a urcat pe braț când i-a simțit pielea netedă învăluindu-i mâna. Se simțea de parcă s-ar fi topit în el. El a menținut strânsoarea o secundă prea mult, și ea nu s-a putut abține să nu zâmbeească înapoi.

*

Restul dimineții a fost încețoșat, iar Caitlin era deja înfometată până când a ajuns la cantină. A deschis ușile duble și a fost luată prin surprindere de camera enormă, zgomotul incredibil a ceea ce părea a fi o mie de copii, toți țipând. Era ca și cum intra într-un gimnaziu. Cu excepția faptului că la fiecare șapte metri stătea câte un agent de pază, pe culoare, urmărindu-i cu atenție.

Ca de obicei, ea nu avea nicio idee unde să meargă. S-a uitat prin sala imensă, și a găsit în cele din urmă un teanc de tăvi. A luat una și a intrat în ce ea a crezut că era coada pentru mâncare.

"Nu te băga în fața mea, cățea!"

Caitlin s-a întors și a văzut o fată masivă, grasă, cu cincisprezece centimetri mai înaltă decât ea, încruntându-se în jos.

"Îmi pare rău, n-am știut – "

"Coada e acolo în spate!" s-a răstit o altă fată, arătând cu degetul mare.

Caitlin s-a uitat și a văzut coada care se întindea înapoi cel puțin o sută de copii. Arăta ca o așteptare de douăzeci minute.

Pe când se ducea spre partea din spate a cozii, un copil din coadă l-a împins pe altul, și acesta a căzut în fața ei, lovind tare podeaua.

Primul copil a sărit pe celălalt și a început să-l lovească în față.

Cantina a izbucnit în strigăte incitate, zeci de copii adunându-se în jur.

"LUPTĂ! LUPTĂ! "

Caitlin a făcut mai mulți pași înapoi, privind cu groază scena violentă de la picioarele ei.

Patru agenți de pază au venit în cele din urmă și au întrerupt-o, despărțindu-i pe cei doi copii însângerați și ducându-i în altă parte. Nu păreau să se grăbească.

După ce Caitlin a reușit în sfârșit să-și ia mâncarea, s-a uitat prin sală, sperând să-l vadă pe Jonah. Dar el nu se vedea nicăieri.

Ea a mers pe culoarele dintre mese, trecând de masă după masă, toate pline cu copiii. Erau puține locuri libere, iar cele care erau libere nu părea prea primitoare, fiind adiacente unor grupuri mari de prieteni.

În cele din urmă, a luat un loc la o masă liberă mai în spate. Mai era doar un copil la capătul ei, un băiat chinez mic de înălțime, fragil, cu aparat dentar, prost îmbrăcat, care ținea capul plecat și se concentra pe mâncare.

Se simțea singură. S-a uitat în jos și și-a verificat telefonul. Erau câteva mesaje pe Facebook de la prietenii ei din ultimul oraș. Ei vroiau să știe cum îi plăcea noul loc. Cumva, nu-i venea să răspundă. Ei păreau atât de departe.

Caitlin abia a mâncat, cu un sentiment vag de greața primei zile încă zăbovind. A încercat să-și schimbe direcția gândurilor. A închis ochii. S-a gândit la noul ei apartament, la etajul al cincilea al une clădiri fără lift, murdare, pe strada 132. Greața ei s-a înrăutățit. A respirat adânc, dorind se să se concentreze pe ceva, ceva bun în viața ei.

Fratele ei mai mic. Sam. 14 mergând pe 20. Sam nu părea să-și amintească că el era cel mai tânăr: a acționat întotdeauna ca fratele ei mai mare. A devenit dur și întărit din cauza mutărilor frecvente, de după plecarea tatălui lor, din cauza modului în care îi trata mama lor pe amândoi. Putea vedea că asta îl afectează și că el a inceput să se închidă în sine. Bătăile sale frecvente la școală nu o surprindeau. Se temea că lucrurile puteau doar să se înrăutățească.

Dar când venea vorba de Caitlin, Sam o iubea absolut. Și ea pe el. El era singura constantă din viața ei, singura pe care putea să se bazeze. Părea să-și păstreze singura slăbiciune rămasă în această lume pentru ea. Era hotărâtă să facă tot ce putea ca să-l protejeze.

"Caitlin?"

A tresărit.

Stând lângă ea, cu tava într-o mână și o vioară în cealaltă, era Jonah.

"Te deranjează dacă mă așez?"

"Da – vreau să spun nu," a spus ea, amețită.

Idioată, s-a gândit. Nu te mai purta așa nervos.

Jonah a fulgerat acel zâmbet al lui, apoi s-a așezat în fața ei. Stătea drept, cu postura perfecta, și și-a pus cu grijă vioara jos lângă el. Și-a organizat ușor mâncarea. Era ceva despre el, ceva pe care nu putea pune degetul. Era diferit de oricine mai întâlnise vreodată. Era ca și cum era dintr-o epocă diferită. Cu siguranta nu aparținea acestui loc.

"Cum merge prima ta zi?", a întrebat el.

"Nu e ce m-am asteptat."

"Știu ce vrei să spui,", a spus el.

"Este o vioară?"

Ea a arătat cu capul la instrumentul lui. El a ținut-o aproape, și păstra o mână odihnindu-se pe ea, ca și cum se temea că cineva i-ar putea-o fura.

"Este o violă, de fapt. E doar un pic mai mare, dar este un sunet complet diferit. Mai dulceag."

Ea nu văzuse niciodată o violă, și spera că el o va pune pe masă și i-o va arăta. Dar el nu a dat semne că o va face, și ea nu a vrut să preseze. El continua să-și odihnească mâna pe ea, și părea protector, ca și cum era ceva personal și privat.

"Exersezi mult?"

Jonah ridică din umeri. "Câteva ore pe zi", a spus el degajat.

"Câteva ore!? Trebuie să fii extraordinar! "

El ridică din umeri din nou. "Sunt bun, cred. Există o mulțime de interpreți mult mai buni decât mine. Dar sper că e biletul meu de plecare din acest loc. "

"Am vrut mereu să cânt la pian", a spus Caitlin.

"De ce nu o faci?"

Ea avea de gând să spună, N-am avut niciodată unul, dar s-a oprit. În schimb, a ridicat din umeri și s-a uitat înapoi la mâncare.

"Nu trebuie să deții un pian", a spus Jonah.

Se uită în sus, speriată că i-a citit gândurile.

"Există o sală de repetiții în această școală. Cu toate relele de aici, cel puțin e și ceva bun. Îți vor da lecții gratis. Tot ce trebuie să faci este să te înscrii. "

Ochii lui Caitlin s-au mărit.

"Pe bune?"

"Există o foaie de înscriere lângă camera de muzică. Întreabă de Doamna Lennox. Spune-i că ești prietena mea. "

Prietena. Lui Caitlin i-a plăcut sunetul acestui cuvânt. Ea a simțit încet o bucurie izvorând în interiorul ei.

A zâmbit larg. Ochii lor s-au întâlnit pentru o clipă.

Privind înapoi în strălucitorii lui ochi verzi, ea ardea de dorința de a-l întreba un milion de lucruri: Ai o prietenă? De ce ești așa de drăguț? Chiar mă placi?

Dar, în schimb, și-a mușcat limba și n-a zis nimic.

Temându-se că timpul lor împreună se va termina curând, ea și-a stors creierul pentru vreo întrebare care le-ar ar prelungi conversația. A încercat să se gândească la ceva care ar asigura-o că-l va vedea din nou. Dar era nervoasă și a înghețat.

A deschis în cele din urmă gura, și când a facut-o, a sunat clopoțelul.

Camera a erupt în zgomot și mișcare, iar Jonah s-a ridicat, apucându-și viola.

"Am întârziat", a spus el, colectându-și tava.

Se uită peste tavă la ea. "Pot să o iau și pe a ta?"

Ea s-a uitat în jos, dându-și seama că a uitat-o, și a clătinat din cap.

"OK", a spus el.

Stătea acolo, brusc timid, neștiind ce să spună.

"Ei bine … ne mai vedem."

"Ne vedem", a răspuns ea neconvingător, vocea ei abia peste o șoaptă.

*

Prima ei zi de școală gata, Caitlin a ieșit din clădire în dupa-amiaza însorită de martie. Deși sufla o briză puternică, nu-i mai era frig. Deși toți copiii din jurul ei țipau pe când se scurgeau afară, nu a mai fost deranjată de zgomot. Se simțea vie, și liberă. Restul zilei a trecut într-o ceață; nici nu și-a putut aminti numele unui singur profesor nou.

Nu se putea opri să se gândească la Jonah.

S-a întrebat dacă a acționat ca o idioată în cantină. Încurcase cuvintele; abia i-a pus câteva întrebări. Tot ce s-a putut gândi să-l întrebe fusese despre acea violă stupidă. Ea ar fi trebuit să-l întrebe unde locuia, de unde era, la ce facultate vroia să se înscrie.

Și, mai ales, dacă are o prietenă. Cineva ca el trebuia să fie cu cineva.

Exact în acel moment, o fată hispanică drăguță, bine îmbrăcată, a atins-o pe Caitlin. Caitlin s-a uitat în sus și în jos la ea cum a trecut, și s-a întrebat pentru o clipă dacă ea era.

Caitlin a cotit pe strada 134, și, pentru o secundă, a uitat unde se ducea. Ea nu mai venise pe jos acasă de la școală înainte, și pentru o clipă, nu mai știa unde era noul apartament. Stătea acolo, la colt, dezorientată. Un nor a acoperit soarele și un vânt puternic s-a ridicat, și dintr-o dată îi era din nou frig.

"Hei, amiga!"

Caitlin s-a întors și și-a dat seama că stătea în fața unei bodegi murdare, la colț de stradă. Patru bărbați dubioși erau așezați pe scaune de plastic în fața ei, aparent imuni la frig, rânjind la ea ca și cum ar fi vrut s-o mănânce.

"Vino aici, iubito!", a strigat un altul.

Și-a amintit.

Strada numărul 132. Asta e.

S-a întors repede și s-a îndreptat într-un ritm alert pe o altă stradă. A verificat peste umăr de câteva ori să vadă dacă acei bărbați o urmăreau. Din fericire, nu au făcut-o.

Vântul rece i-a înțepat obrajii și a trezit-o, pe când realitatea dură a noului cartier a început să se cristalizeze. S-a uitat în jur la mașinile abandonate, pereții cu graffitti, sârma ghimpată, grilajele de la toate ferestrele, și s-a simțit brusc foarte singură. Și foarte înfricoșată.

Mai erau doar 3 blocuri până la apartamentul ei, dar părea să fie o distanță de o viață. Își dorea să fi avut un prieten alături – chiar ei bine, pe Jonah – și se întrebă dacă putea face față zilnic aceastei plimbări, singură. Încă o dată, se simțea furioasă pe mama ei. Cum își permitea să o tot mute, să o tot ducă în locuri noi pe care le ura? Se va termina oare vreodată?

Sticlă spartă.

Inima lui Caitlin bătea mai repede după ce văzut mișcare pe partea stângă, pe partea cealaltă a străzii. A mers repede și a încercat să țină capul în jos, dar când s-a apropiat, a auzit strigăte și râsete grotești, și nu a putut să nu observe ce se întâmplă.

Patru băieți masivi – de 18 sau 19 ani – stăteau în picioare lângă un alt copil. Doi dintre ei îl țineau de brațe, în timp ce al treilea a venit și l-a lovit în burtă, iar al patrulea l-a lovit în față. Puștiul, poate avea 17 ani , înalt, subțire și lipsit de apărare, a căzut la pământ. Doi dintre băieți au venit și l-au lovit în față.

Știind că nu e bine, Caitlin s-a oprit și s-a holbat. Era îngrozită. Ea nu mai văzuse niciodată așa ceva.

Ceilalți doi puști au făcut câțiva pași în jurul victimei lor, apoi și-au ridicat sus cizmele și le-au adus în jos.

Caitlin s-a temut că au de gând să-l calce pe puști în picioare și să-l omoare.

"NU!", a strigat ea.

S-a auzit un sunet bolnav de sfărâmare când au trântit picioarele jos.

Dar nu era sunetul de oase rupte, mai degrabă era sunet de lemn. Lemn sfărâmat. Caitlin a văzut că a fost strivit un instrument muzical mic. S-a uitat atent, și a văzut bucățele de violă pe tot trotuarul.

A ridicat cu groază mâna la gură.

"Jonah!?"

Fără să se gândească, Caitlin a traversat strada, direct spre grupul de baieti, care au început acum să o observe. Ei s-au uitat la ea și zâmbetele lor rele s-au extins, și și-au dat coate reciproc.

Ea a mers chiar până la victimă și a văzut că era într-adevăr Jonah. Fața lui sângera și era învinețită, și era inconștient.

S-a uitat în sus la grupul de băieți, furia ei copleșind frica, și a stat între Jonah și ei.

"Lăsați-l în pace!", a strigat ea spre grup.

Puștiul din mijloc, de cel puțin un metru nouăzeci și trei, musculos, a râs înapoi.

"Sau ce?", a intrebat, vocea lui foarte profundă.

Caitlin a simțit cum lumea se mișcă repede pe lângă ea, și și-a dat seama că a fost îmbrâncită puternic din spate. Și-a ridicat coatele când a lovit betonul, dar asta abia i-a amortizat căderea. Cu coada ochiului își putea vedea jurnalul zburând, hârtiile neprinse răspândindu-se peste tot.

A auzit râsete. Și apoi pași, venind spre ea.

Inima bătea să-i sară din piept, iar adrenalina i-a dat un impuls. A reușit să se rostogolească și să se ridice în picioare chiar înainte ca ei să ajungă. A plecat în sprint pe alee, alergând pentru viața ei.

Au urmărit-o îndeaproape.

La una dintre numeroasele ei școli, demult, atunci când Caitlin credea ca va avea un viitor lung undeva, se apucase de atletism, și și-a dat seama că era bună la asta. Cea mai bună din echipă, de fapt. Nu la distanțe lungi, ci la sprint 100 de metri. Putea chiar să-i depășească pe mulți dintre baieți. Iar acum, a venit înapoi ca o inundație.

Ea fugea pentru viața ei, iar băieții nu au putut-o prinde.

Caitlin s-a uitat înapoi și a văzut cât de mult în urmă erau, și a simțit cu optimism că îi putea întrece pe toți. Trebuia doar să facă cotiturile corecte.

Aleea se termina în T, și ea putea coti fie la stânga fie la dreapta. Nu avea timp pentru a-și schimba decizia dacă dorea să-și mențină avantajul, și trebuia să aleagă rapid. Totuși, nu putea vedea ce era după fiecare colț. Orbește, a cotit spre stânga.

S-a rugat să fie alegerea potrivită. Haide. Te rog!

Inima ei s-a oprit când a făcut o întoarcere ascuțită și a văzut că aleea se înfunda.

Mișcare greșită.

O fundătură. Ea a fugit până la perete, căutând o ieșire, orice ieșire. Dându-și seama nu era niciuna, s-a întors să facă față atacatorilor ei care se apropiau.

Cu respirația tăiată, i-a privit dând colțul și apropiindu-se. Putea vedea peste umerii lor că dacă ar fi cotit la drepta, ar fi fost acasă, liberă. Desigur. Doar norocul ei.

"Bine, cățea," a spus unul dintre ei, "vei suferi acum."

Dându-și seama că nu avea nici o cale de ieșire, au mers încet spre ea, respirând greu, rânjind și savurând violența care urma.

Caitlin a închis ochii și a respirat adânc. A încercat să-și dorească ca Jonah să se trezeasca, să apară după colț, treaz și atotputernic, gata să o salveze. Dar a deschis ochii și el nu era acolo. Doar atacatorii ei. Apropiindu-se.

S-a gândit la mama ei, la cum o ura, la toate locurile unde a fost forțată să trăiască. S-a gândit la fratele ei, Sam. S-a gândit la cum va fi viața ei după această zi.

S-a gândit la toată viața ei, la felul în care a fost întotdeauna tratată, la felul în care nu a înțeles-o nimeni, la felul în care nimic n-a mers bine pentru ea. Și ceva a făcut clic. Cumva, îi ajunsese.

Nu merit asta. NU merit asta!

Și apoi, dintr-o dată, ea a simțit.

A fost un val, ceva diferit de tot ce a experimentat vreodată. A fost un val de furie, inundând-o, făcându-i sângele să fiarbă. S-a concentrat în stomac, și s-a răspândit de acolo. Își simțea picioarele înrădăcinate în pământ, ca și cum ea și betonul erau una, și putea simți acea putere primară biruind-o, curgându-i prin încheieturi, în sus pe brațe, în umeri.

Caitlin a dat drumul unui strigăt primar care a surprins-o și a speriat-o chiar și pe ea. Când primul băiat s-a apropiat și a pus mâna musculoasă pe încheietura mâinii ei, ea a privit cum mâna a reacționat pe cont propriu, a apucat încheietura atacatorului ei și a răsucit-o spre spate la un unghi drept. Fața puștiului s-a contorsionat în șoc în timp ce încheietura mâinii, și apoi brațul, i-au fost rupte în două.

El a căzut în genunchi, țipând.

Ochii celorlați trei băieți s-au deschis larg, surprinși.

Cel mai mare dintre cei trei s-a repezit direct spre ea.

"Tu fu-"

Înainte de a putea termina, ea a sărit prin aer și și-a înfipt ambele picioare fix în pieptul lui, făcându-l să zboare înapoi aproximativ trei metri și trântindu-l într-un grup de tomberoane metalice.

El stătea acolo, nemișcat.

Ceilalți doi băieți s-au uitat unul la altul, șocați. Și cu adevărat speriați.

Caitlin a pășit în față și, simțind o putere inumană curgând prin ea, s-a auzit mârâind în timp ce i-a ridicat pe cei doi puști (fiecare de două ori dimensiunea ei), ridicându-i la vreun metru de pământ, cu o singură mână.

Cum atârnau legănându-se în aer, ea i-a balansat înapoi, apoi unul spre celălalt, strivindu-i unul de altul cu o forță incredibilă. Amândoi s-au prăbușit la pământ.

Caitlin stătea acolo, respirând, spumegând de furie.

Nici unul dintre cei patru băieți nu se mișca.

Ea nu se simțea ușurată. Dimpotrivă, vroia mai mult. Mai mulți puști cu care să se lupte. Mai multe corpuri pe care să le arunce.

Și mai dorea altceva.

Ea a avut deodată o viziune limpede, și a fost capabilă să focalizeze pe gîturile lor, expuse. Putea vedea până la o zecime de țol, și putea vedea, de unde stătea, fiecare venă pulsând. Vroia să muște. Să se hrănească.

Neînțelegând ce se întâmplă cu ea, își aruncă capul pe spate și scoase un țipăt nepământean, creând ecouri pe clădiri și în josul străzii. Era un țipăt primar de victorie, și de furie neîmplinită.

Acesta era țipătul unui animal care vroia mai mult.