Читать книгу Vânătoarea De Comori - Stephen Goldin - Страница 6

În zile de început ale călătoriei interstelare umane, nu exista un model prestabilit. Dar, din moment ce Natura aruncă anarhia în aceeași clasă detestabilă cu vidul, relațiile de putere au început să construiască imperii comerciale, conglomerate de producție, supremații bancare. Acestea și altele au crescut rapid, unele întinse pe durata unei singure vieți.

Foarte curând, au existat unii oameni cu o valoare intrinsecă mai mare decât a altora. Și, pe măsură ce puterea se agăță de putere, acești oameni valoroși gravitează unul față de celălalt.

La început, acești oameni s-au văzut unii pe alții ca amenințări, iar luptele fură feroce. Dar treptat s-a recurs la un armistițiu. Sursa inițială a bogăției lor - pătura oamenilor de rând − a rămas constantă. Au desemnat cercuri sociale pentru a se deosebi de masele vulgare care se îngrămădeau în umbrele de afară. Ei au format Societatea.

Natura în mod normal instituie verificări și echilibre asupra sistemelor sociale. Dar în acest caz, a greșit - a făcut distanțele prea mari. În timp ce navele puteau să străpungă spațiul dintre sistemele stelare în câteva zile sau săptămâni, nicio metodă de comunicare nu era mai rapidă. Forța care ar fi trebuit să țină sub control această Societate - un guvern puternic, centralizat - nu putea fi organizat la scară interstelară.

S-au făcut mai multe încercări de înființare a guvernelor interstelare; dar au eșuat mizerabil și unanim. Cu doar câteva legi comune între sutele de planete unde locuia omul, fără legi în spațiul interstelar și fără acorduri adecvate de extrădare între sistemele stelare, orice om care era capabil să călătorească liber de la o stea la alta putea de fapt să se considere deasupra regulilor oamenilor obișnuiți.

Membrii Societății erau singurii care își puteau permite să călătorească liber printre stele. Cu bogățiile lor personale enorme, de fapt, nu aveau altceva de făcut decât să călătorească...

Deși mintea umană tinde în mod constant către comoditatea infinită, nu poate accepta acest lucru atunci când se întâmplă. Membrii Societății au trebuit să găsească să facă ceva cu timpul lor, înainte să putrezească ca niște fructe vechi uitate de o lună. Nu puteau să muncească sau să facă altceva care să se asemene, nici de departe, cu distracțiile oamenilor mici, așa că au convenit să se joace pentru relaxarea fizică.

Un sistem complicat de protocol a apărut în rândurile societății. Pentru a se asigura că va fi folosit, au fost create numeroase scuze pentru a atrage oamenii împreună − baluri, petreceri și alte forme de divertisment social. Acestea au oferit un motiv constant de salturi pe alte planete precum și o atât de necesară schimbare a companiei și a atmosferei.

Dar și mai importante decât petrecerile erau jocurile. Au fost create sporturi elaborate și deseori imorale, pentru a oferi entuziasm, material de conversație și un punct de plecare pentru provocările competitive. Unele dintre jocuri erau teste de rezistență fizică, altele erau teste de agilitate mentală, iar altele erau o combinație a celor două.

Culminarea tuturor acestora era Vânătoarea de Comori. Ea avea loc la fiecare douăzeci de ani, deoarece nervii oamenilor nu puteau să îndure așa ceva mai rar sau mai des. Era atât de mare încât interesul pentru aceasta nu se limita doar la cercurile Societății. Poveștile despre Vânătorile de Comori din trecut se vindeau ca pâinea caldă în presa obișnuită, iar întâmplările cele mai de seamă erau spuse și transmise din gură-n gură până ajungeau legende. Nu se dădeau premii mari pentru câștigarea Vânătorii - decât dacă s-ar putea numi premiu statutul de semizeu.

− Jardine Matthies

Nevoia de Decadență

Huntworld fusese colonizat pentru a servi unui singur scop: administrarea Vânătorii de Comori. Nu era decât un oraș, cu o populație de cincisprezece mii, pe o planetă cu aceeași dimensiune ca Pământul. Era un complex enorm de computere, cu un personal de șapte mii de oameni și douăzeci de mii de roboți. Alți opt mii de oameni și cincizeci de mii de roboți locuiau în Huntworld, efectuând servicii care nu aveau legătură directă cu Vânătoarea de Comori.

Într-o zi obișnuită, se vedeau doar una sau două nave spațiale presărate pe întinderea enorme a portului spațial Huntworld - unele dintre ele fiind navele de cercetare ce erau expediate constant în întreaga galaxie pentru a furniza date pentru computerele Huntworld sau, probabil, erau navele comerciale gigant, ce soseau cu materiale și hrană și plecau cu spațiile de depozitare goale, pentru că Huntworld nu avea exporturi.

Dar nu era o zi obișnuită. Azi era ajunul vânătorii de Comori, raison d'etre pentru toată lumea din Huntworld. Și astfel, portul spațial, în mod normal un deșert artificial, era acum o junglă de nave spațiale, cu nasurile îndreptate spre cer, așteptând cu nerăbdare ordinul de mâine care le va trimite la drum. Era Égalité, de exemplu, nava androizilor - zgâlțâită și înfricoșată înălțându-se de-abia zece metri de la pământ, arătând teribil de surclasată de frații ei mai mari. Tot acolo se găsea vasul lui Ambic Jusser, Hermes, un ac elegant și nerăbdător, gata să sară printre stele, construit pentru viteză, cu înălțimea sa de douăzeci și doi de metri urlând a stil și eleganță. Și erau și alții, de asemenea, aproape două sute, care se înghesuiau fără discernământ, într-o confuzie fără speranță.

Dar chiar și în această pădure de nave spațiale, Tyla nu avea nicio problemă să depisteze nava fratelui ei. Honey B se ridica ca un turn deasupra celorlalte; cu înălțimea de treizeci și șapte de metri și diametrul de treisprezece metri la bază, era de departe cel mai mare iaht spațial privat construit vreodată. Trei aripi masive ajungeau până jos de pe laturile acestui glonț monstruos, ca niște rădăcini care sugeau hrană din pământ. O macara temporară stătea lângă navă, întinzându-se douăzeci și cinci de metri până la ecluza principală.

Lacrimile Tylei s-au uscat până când ajunse la macara, lăsând-o cu un sentiment de frustrare goală. Ea a pășit în interiorul gravtubului și a devenit și mai enervată de încetinirea cu care o ridica în sus. Își trase nasul și își acoperi fața cu o batistă, îndepărtând toate urmele umilinței ei recente.

Când a ajuns în sfârșit la ecluză, a găsit trapa închisă. Se uită prin jur pentru un dispozitiv de deschidere, dar își pierdu răbdarea. Sunarea soneriei nu a dat niciun răspuns imediat; ea lovi din ce în ce mai fervent placa senzorială, mânia-i amplificându-se la fiecare atingere. În cele din urmă, o voce se auzi în intercom. − Cine e?

− Sunt Tyla deVrie. Lasă-mă înăuntru!

Trapa s-a deschis încet. În ușă stătea micuța Dru Awa-om-anoth, calcutec-ul navei. Avea doar o sută cincizeci și cinci centimetri înălțime, iar masa ei de șaizeci de kilograme îi dădea un aspect plinuț. Avea o față rotundă și palidă ca luna, cu ochi triști și o expresie deprimată, care niciodată nu părea să se schimbe. Era îmbrăcată în combinezonul spațial mohorât - singurul lucru pe care Tyla l-a văzut vreodată pe ea. Materialul, în mod normal neted arăta încrețit și părea atârnat de ea ca un sac. − Voi cânta Cântecul de Scuze, stăpână, a spus ea. − Era întuneric afară, iar fața dumneavoastră nu s-a văzut bine pe ecran.

− Ce ți-a luat atât de mult ca să răspunzi?

− Eram în cabina mea, cântând Cântecul de Speranță pentru noua aventură. Nu e bine să te oprești în mijlocul unui cântec.

− Am stat aici, cinci minute să aștept. Tyla a făcut un efort conștient să rămână supărată, dar orice furie rămasă în ea fu absorbită rapid de figura lui Dru ca un burete de nonemoție.

− Trapa poate fi deschisă și din exterior, dacă aveți timp să învățați procedura. Sau ați fi putut folosi ieșirea inginerilor din coadă. Dar voi cânta de două ori Cântecul de Scuze.

Tyla se simțea ușor stânjenită. Pur și simplu nu-și putea reține furia împotriva unei umflate noncombative cum era Dru. − Nu va fi necesar. Unde-i Bred?

− În Camera Înaltă cu căpitanul Kirre.

Tyla pătrunse prin gura de trecere și ajunse în sala Desenelor. O enervare ușoară o cuprindea din nou, dar fără direcție. − Bine, te poți întoarce acum la cabina ta. Mă descurc de aici.

Tyla o privi pe Dru, cum trecea prin Camera Desenelor spre Miez. Ca aproape toate camerele de la bordul lui Honey B, Camera Desenelor era proiectată ca o porțiune a unui cilindru cu diametrul de zece metri, cu un tavan înalt de patru metri. Zidurile erau acoperite cu tapet de catifea în nuanțe de verde; Portrete de familie și imitații de lămpi cu petrol erau atârnate la anumite intervale. Mai multe covoare orientale mari erau așezate pe podeaua de marmură incrustată. Mobilierul simula modele de epocă - nu pentru că familia deVrie nu și-a putut permite un mobilier victorian autentic, ci pentru că acest mobilier trebuia să reziste la mai mulți G de accelerație. Avea o canapea lungă lângă un perete și șase scaune supra-căptușite, dispuse la spații egale în jurul camerei, toate tapițate cu pluș greu de culoare verde. Un mic clavecin stătea într-un colț și un vechi ceas de podea din lemn natur, într-altul.

Tyla rămase singură în această opulență pentru un lung minut, încercând să decidă ce să facă. Dacă-i va mai crește tensiunea, simțea că va exploda. Voia să meargă undeva și să facă ceva, dar n-avea unde să meargă și nu avea nimic de făcut. Își încleșta și-și descleșta pumnii cu frustrare.

În cele din urmă, ea luă o decizie. Cu pași hotărâți, a traversat Camera Desenelor și a intrat în Miez, un tub cu diametrul de 2 metri care ținea practic pe toată lungimea în jos spre centrul navei.

În loc să meargă înainte spre Sectorul II, unde erau cabinele de dormit, Tyla folosi mânerele pentru a urca ”în jos”, deoarece nava era întoarsă în modul parcaj și sub forța gravitației. Îi luă doar câțiva pași pentru a ajunge la sectorul V, Zona Specializată. Stătea pe pervazul care ieșea din perete în jurul Miezului la acest nivel. În stânga ei era o ușa pe care scria Camera Înaltă, singura închisă din acest nivel. Tyla se încruntă. Această cameră avea un pat mare și opulent, iar atmosfera din interior era îmbătată de euforice, dându-i ocupanților un sentiment de bunăstare amețită pentru a le spori acțiunile iubitoare. Chiar dacă era insonorizată ca toate încăperile de la bordul navei, își imagina că putea auzi sunetele pasiunii dintre fratele ei și căpitanul echipajului său format doar de membri de sex feminin.

Tyla s-a plimbat pe pervaz până la Pântec. Își scoase peruca roșu cu verde cu o singură mână, desfăcându-și ținuta de pe trupul ei cu cealaltă și le atârnă pe ambele pe unul din suporții de mâini de lângă ușă. Acum goală, a luat masca de aer a Pântecului de pe cuier și și-a pus-o pe față, apoi și-a strecurat corpul prin deschizătura tubulară.

Aparatura din Pântec a simțit căldura corpului ei și a răspuns în consecință. Pereții moi și netezi s-au strâns ușor în jurul ei, închizând întregul ei contur într-o îmbrățișare elegantă. Mărgele de ulei aromatic transpirau prin pielea Pântecului și se întindeau pe pielea ei. Milioane de mici degete mecanice au răsărit și și-au început munca, frecând, mângâind, tapând și masând fiecare centimetru de pe corpul ei într-o mișcare blândă și relaxantă. Tyla mârâi și gemu de plăcere, pe măsură ce Pântecul își îndeplinea misiunea. Toate grijile serii au fost date deoparte. Mintea ei s-a concentrat numai pe corpul ei, pe când val după val de senzualitate se rostogoleau peste ea.

***

În intercom se auzi un bâzâit puternic și insistent. Tyla se luptă să iasă din labirintul somnului pentru a se întinde deasupra capului ei și să apese pe placa senzorială. − Îîîîîhîîî? murmură ea.

Vocea lui Bred ricoșa veselă din difuzor. − Bună dimineața, surioară. Ai un vizitator.

Mâna-i căzu pe pat, cu o bufnitură grea. − Cine-i?, A întrebat ea, prea obosită pentru a despărți silabele.

− Vino jos să vezi singură. Sunt în Camera Desenelor. Bred închise intercomul.

Tyla se ridică încet, încă nu era trezită complet. Era dezbrăcată, înapoi în cabina ei de dormit. Amintirile ei erau acum cel mult neclare după ce Pântecul și-a îndeplinit menirea. Știa că Pântecul funcționa doar în secvențe de o oră, așa că ea presupuse că a ieșit după ce a terminat și s-a urcat prin Miez până în cameră. Peruca și rochia ei de plastiglo erau aruncate neglijent peste unul dintre cârligele hamacului, întărind această ipoteză.

Ea se ridică și se întinse cât putu de bine în cabina înghesuită. Fiind în Sectorul II, aproape de nasul navei, cabinele nu erau foarte mari. Aveau trei metri din față în spate pe "înălțime", iar "podeaua" și "tavanul" aveau modelul trapezoidal care predomina la bordul navei. În acest volum se afla o toaletă și o chiuvetă, un pat pentru a fi folosit în condiții de gravitație care se plia pe perete, cârlige pentru hamace zero-G, un hublou propriu, un ecran de citit și un mic set de sertare încorporate pentru haine și efecte personale. Nu mai rămânea prea mult spațiu să te desfășori, dar aceste cabine erau destinate exclusiv dormitului și intimității personale; viața se derula în celelalte încăperi mai exotice.

Tyla se duse la chiuvetă și-și aruncă apă pe față ca să se trezească, profanând blesteme printre respirații la adesa fratelui ei și a oricui altcineva căruia îi ardea de jocuri de-a ghicitul la o oră atât de devreme dimineața. Apoi se uită la ceasul de pe perete - era zece fără cinci, ora locală. Vânătoarea de Comori va începe în puțin peste două ore, iar ea era încă aici, dormitând.

Rapid, ea s-a întins spre un sertar și a scos unul dintre combinezoanele ei spațiale. Toate uniformele spațiale erau, în esență, combinezoane dintr-o singură bucată, care acopereau corpul de la gât în jos, cu bocanci și mănuși incluse. Costumul ăsta era suficient de larg pentru a permite corpului să se miște liber la zero G, dar strâns de elastice la încheieturi, talie și glezne pentru a preveni balonarea necontrolată. Se etanșa în față cu un singur fermoar și se transforma cu ușurință într-un costum spațial prin simpla adăugare a rezervoarelor de aer și a unei căști.

Deși proiectul combinezoanelor spațiale era standard în întregul spațiul populat de oameni, unii indivizi și le-au personalizat prin diverse culori. Modelul cu semnătura Tylei, de exemplu, era un purpuriu regal original Bracht, cu arabescuri subțiri de argint peste tot corpul și benzi de argint pentru a simula bijuteriile. A intrat în costum, apoi și-a trecut un pieptene prin părul ei, care, lipsit de peruca roșu cu verde, era maro, tuns scurt. Ea și-a părăsit cabina și s-a cățărat în jos, două nivele mai jos.

La început, singura persoană pe care o văzu în cameră era Bred. Fratele ei geamăn era îmbrăcat, de asemenea, într-un combinezon spațial, care, în cazul său, era departe de a urma orice convenție. Combinezonul lui Bred era de un negru lucios, cu accente de gri, fără culorile strălucitoare care erau la modă pentru bărbați. Bred și-a lăsat părul să crească în mod natural, fără partea rasă din mijloc; era șaten, de lungime medie și avea tendința să se răsucească în mod neașteptat peste frunte. Bărbișonul era la modă, dar barba lui Bred era una plină. Nu purta bijuterii. Într-o epocă în care microchirurgia optică corecta cu ușurință vederea defectuoasă, ochii lui Bred se despărțeau ca la bufniță în spatele ochelarilor maro cu ramă de corn. El a văzut o pereche într-un film holi și a fost atras de decadența lor; ei erau cea mai distinctă extravaganță a lui. Corpul și trăsăturile sale erau suficient de rotunjite pentru a-l face plinuț dar fără să pară gras. Colțurile gurii făceau gropițe când zâmbea, ceea ce se întâmpla adesea.

Zâmbea și acum uitându-se la sora lui care intra în Camera Desenelor. Ochiul său format observase că ea avea un mers de pițipoancă nesimțită, dar chiar și așa combinezonul spațial larg nu-i putea ascunde frumusețea extraordinară. − Sper că nu te-am trezit, spuse el într-un mod plăcut.

− Știi foarte bine că m-ai trezit. Tyla era într-o stare proastă în dimineața asta, nu chiar la fel cum plecase noaptea trecută, plină de bucurie gândindu-se la șansa de a cuceri lumea socială încă o dată. Bred se întrebă ce oare a putut s-o acrească atât de mult.

− Trebuia să te trezești dintr-un moment în altul, oricum, spuse el cu o ridicare din umeri.

− Asta nu mă încălzește deloc. Cine-i vizitatorul care ziceai că mă caută?

Bred aruncă un deget mare pentru a indica un robot care stătea lângă canapeaua lungă. Era un ovoid din durasteel lustruit nu mai înalt de un metru, cu un grătar care-i servea drept gură și numeroase membre retractabile. Ovoidul era cocoțat pe trei picioare scurte cu roți care îi permiteau să se miște liber în orice direcție.

− Ce e asta? întrebă Tyla suspicioasă.

− Eu, dragă domnișoară, a spus robotul, sunt Arbitrul care a fost încredințat lui Bred deVrie participant la Vânătoarea de Comori în conformitate cu articolul VII, secțiunea 4 din Regulile Vânătorii. Numărul meu de serie este J17-H12C5. Am în posesie lista de articole pe care trebuie să le dobândească susnumitul participant în timpul Vânătorii de Comori, așa cum este prevăzut în articolele VIII și IX, și sunt singurul judecător al obținerii cu succes a fiecărui element, în conformitate cu articolul X secțiunile 20 până la 25. Sunt, de asemenea, Arbitru oficial al Regulamentului Vânătorii și autoritatea finală privind orice chestiune referitoare la aceasta, în conformitate cu articolul XII secțiunile 1-3.

− Cu alte cuvinte, l-a întrerupt Bred, e spărgătorul oficial al distracției.

− Ca parte a îndatoririlor mele, a continuat robotul, articolul VII, secțiunea 23 îmi cere să rezum, înainte de decolare, regulile Vânătorii tuturor membrilor echipei care asistă participantul oficial. Este toată echipa prezentă acum?

− Nu încă, răspunse Bred.

Tyla se uită în jur, uimită. − Plecăm în două ore. Unde este toată lumea?

− Asta, răsări o voce austeră dinspre Miez, este ceva ce și eu aș vrea să știu.

Căpitanul Luuj Kirre intră în Camera Desenelor. Căpitanul Kirre era o neagresă înaltă, bine proporționată, cu o frizură scurtă și o mătură în loc de coloană vertebrală. Postura ei se înălța înfricoșătoare, iar combinezonul de un auriu metalic - cu insigna neagră de căpitan și blazonul negru-argintiu al familiei deVrie afișate proeminent deasupra sânului stâng - se mula atât de tare încât uneori trosnea în mers. Fața ei era rotundă și senzual de frumoasă, dar impresia pe care o lăsa acum era marcată de niște ochi înfuriați și o mască de mânie îndreptățită.

− Stai ușor, Luuj, îi spuse Bred cu un zâmbet. − Vor apărea la timp. Întotdeauna fac așa.

− Sigur, spuse căpitanul, pufnind. − Și fără doar și poate cu aceleași scuze slabe pe care le au întotdeauna. Maestre deVrie, te-ai deranjat să angajezi femei extrem de competente. Știu că le-aș putea transforma într-un echipaj de zbor competent, cu condiția să mă lași să instaurez un regim de disciplină adecvat.

Bred o privea cu interes. Nu încetat niciodată să-l fascineze faptul că o femeie atât de pasională, delicată și nesigură în privat ca Luuj Kirre ar fi putut fi tare ca durasteel-ul în fața unui public. În pat, era o creație a emoțiilor - odată, chiar o văzuse plângând. Dar în combinezon, nu mai rămânea nicio urmă din acestă feminitate umană. Presupun că, gândi el, avem cu toții fețe publice, pentru a ascunde punctele slabe pe care le considerăm că le avem în noi. Ar trebui să ne dăm seama că acele "slăbiciuni" sunt de multe ori atuurile noastre.

− Ferească spațiul, spuse el cu voce tare. − Ești deja destul de eficientă pentru toată echipa. Mi-e teamă că pot să iau doar o singura persoană eficientă la bordul navei.

− Dru e deja la bord, s-a oferit voluntar Tyla. Mi-a deschis noaptea trecută.

− Da, și eu am văzut-o cu puțin timp în urmă, adăugă Bred, încercând să calmeze mânia căpitanului. − Stătea în Camera Rec, ca de obicei, compunându-și Cântecele.

− Nici nu mă așteptam la vreo problemă din partea ei, zise căpitanul Kirre. − Ea e cea mai de încredere din tot lotul. Îmi doresc doar ca celelalte trei să fie la fel de conștiincioase ca și ea.

− Își fac bine treaba și ele, a spus Bred. − Dar întârzie. Mă întreb ce s-a întâmplat cu ele.

Semnalul sonor al ecluzei sună înainte să termine de vorbit. Bred, stând cel mai aproape de perete, s-a uitat la ecran, dar nu a recunoscut chipul vizitatorului. Apăsă placa senzorială a intercomului. − Cine e?

− Poliția.

− Poate că n-ar fi trebuit să întreb, murmură spre el însuși. Apăsă o altă placă și trapa exterioară s-a deschis pentru a lăsa să intre vizitatorii.

O mică gloată a intrat în Honey B. La început a intrat un ofițer de poliție uman, arătând destul de important în combinezonul său albastru strâmt cu nasturi de argint. Se încheia cu doi roboți de patrulare, nișe mașini masive de doi metri înălțime și de cel puțin o sută cincizeci de kile fiecare. În mijloc, arătând dezordonate, dar fără regrete, erau două dintre membrele întârziate ale echipajului.

Sora Benning, astrogatorul lui Honey B, era o roșcată zveltă înaltă, și cu ochi verzi cu un aspect atât de sigur de sine, că putea părea arogantă dacă nu era atât de relaxată. Mai jos de fața ei, corpul ei era aproape băiețesc, un conglomerat de linii drepte unde ar fi trebuit să fie curbe. Dar trăsăturile ce puteau părea stângace erau compensate de grația naturală a mișcărilor ei. Nu mergea niciodată - ea curgea.

Nezla Lustik, inginerul, era la extrema opusă, o explozie miniaturală deghizată în femeie. Era cu un cap mai scundă decât Sora și construită pe un calapod bondoc. Părul îi era maro, fața rotundă, iar corpul ei, bine dotat cu atribute feminine, era delicios, dar nu moale. Era la fel de robustă ca un robot de construcții, iar mișcările ei erau energice; prindea viața cu ambele mâini și cerea mai mult.

− Aceste două femei fac parte din echipajul tău? îl întrebă polițistul uman pe Bred.

− Nu știu pe nimeni altcineva care să le accepte, a recunoscut Bred. − Care este acuzația? Sau, cunoscându-le, ar trebui să spun acuzațiile?

Polițistul a scos o listă din buzunar și a început să citească. − Conduită indecentă, limbaj obscen, altercații publice, tulburarea liniștii, împotrivirea la arest, lovirea unui ofițer...

− Toate astea sunt contravenții, presupun? Bred întrerupse.

− Da domnule.

− Și presupun că dacă amenzile lor vor fi plătite, vor fi libere?

Polițistul se foi. − Ei bine, în mod normal, niște scandalagii ca aceste femei ar trebui să stea închiși un timp. Dar nu vrem să ne amestecăm în mod nejustificat cu Vânătoarea și, văzând că sunteți implicat, domnule deVrie, le vom elibera doar cu o amendă de data asta.

Bred își întinse deja degetul mare spre polițist. Omul și-a scos scanerul și l-a ridicat pentru a citi cipul. Au urmat câteva clicuri și un zumzet, apoi se aprinse o lumină verde.

− Mulțumesc, domnule deVrie, spuse polițistul. − Le voi elibera pe cele două în custodia dumneavoastră, dar trebuie să-mi promiteți că nu vor mai provoca probleme pe Huntworld.

− În două ore plecăm, l-a asigurat Bred. − Vor fi prea ocupate să deranjeze pe altcineva în afară de căpitanul meu.

Polițistul dădu sec din cap, apoi el și cei doi roboți plecară.

Chiar înainte ca ușa trapei să se închidă, Sora Benning se aruncă rapid spre unul din scaunele căptușite, se așeză cu picioarele întinse și închise ochii. Aceasta situație o lăsă pe Nezla singură, înconjurat de o un public întrebător. Inginerul s-a uitat în jurul ei. Expresia Tylei era una de nerăbdare, dar căpitanul Kirre fierbea de furie. Bred i-a arătat un zâmbet care era în cel mai bun caz imparțial.

− Nu am fost noi de vină, a început Nezla înainte ca altcineva să poată vorbi. − Stăteam în barul ăsta, ne vedeam de treabă, dădeam niște băuturi pe gât...

− Dădeai tu băuturi pe gât, răspunse Sora din scaun. Astrogatorul nu s-a deranjat nici măcar să-și deschidă ochii. − Eu dormeam.

− Da. Ei bine, oricum, stăteam acolo liniștite pe când curvarul ăsta mare și încrezut a venit la masa noastră, m-a pleznit pe spate și a încercat o tăvăleală la liber. Mă știi că-mi place să mă dau în bărci la fel ca oricine, dar era momentul greșit al ciclului, așa că i-am spus că nu, mulțumesc.

− I-ai spus să-și vadă de propriul utilaj, spuse Sora din fotoliu.

− Credeam că ai spus că dormeai, se plânse Nezla.

Sora deschise ochiul stâng. − Dar nu eram surdă, spuse ea. Ochiul s-a închis din nou.

− Ei bine, oricum, măgarul nu înțelegea refuzul. A început să fie mai îndrăzneț - probabil credea că orice femeie din bar e o curvă, nu? În cele din urmă, a trebuit să-l lovesc pentru a-mi apăra onoarea.

− De fapt, pentru a-ți apăra reputația. Te-a făcut frigidă...

− Nu contează cum m-a făcut, continuă Nezla repede. În orice caz, l-am bătut măr. Apoi, un prieten de-al lui a venit și a început să facă pe nebunu’, așa că a trebuit să-l trosnesc și pe el. Apoi, primul tip s-a ridicat din nou și a sărit cu pumnul la mine, dar a ratat...

− L-am împiedicat eu, interveni Sora.

− Și s-au izbit de alți doi cretini de la bar. Apoi a început bătaia. Probabil că erau vreo patruzeci sau cincizeci de gherțoi care veneau spre noi...

− Șaptesprezece.

− STAAAȚI! Strigă căpitanul Kirre. − Nu-mi mai pasă cum voi două nenorocite produse de concepție defectuoasă a mamei zmeilor ați ajuns la starea asta de lucruri. Sunteți de acum amândouă sancționate. În timpul liber, veți curăța Sectorul III și aștept să văd fiecare centimetru pătrat de durasteel curat și strălucitor la următoarea mea inspecție. Clar?

− Dar căpitane... a început Nezla să protesteze.

− Nu se face recurs la această decizie, a spus Luuj.

Nezla se uită la Bred, dar acesta afișă doar un zâmbet fad, dădu din umeri și își întinse ușor mâinile. Căpitanul îi aruncă o privire de mulțumire.

− Voi două ar fi bine să vă schimbați în combinezoane și să dați raportul din nou aici, le spuse Bred. − Vom decola destul de curând.

Sora se ridică agilă din scaun și o luă înainte și așa cei doi delincvenți părăsiseră încăperea ca să urce la cabinele lor de dormit.

− Ei bine, acum știm unde au fost cele două, spuse Luuj cu un hohot. − Dar încă nu avem niciun semn de la doctorul Curdyn.

− Aud cumva că cineva îmi ia numele în deșert? a sunat o voce veselă pe ton contralto dinspre Miez și doctorul navei a intrat în Camera de Desen.

Vini Curdyn era o blondă căpșună cu ochi albaștri și un nas delicat, la jumătatea din înălțimea sau forma Sorei și Nezlei. Era deja în combinezonul de un albastru palid, cu benzi transparente prin locuri interesante și cu un caduceu roșu și alb deasupra sânului stâng. Mersul ei avea o cadență îngâmfată în timp ce trecea prin cameră.

− Când ai venit la bord? o întrebă Luuj.

− O, cam de cinci minute. M-am schimbat în combinezon, Cap, de aceea am răspuns așa de târziu.

− Trebuie să mi te adresezi după titlul meu complet, doctore Curdyn. Și cum ai ajuns la bord fără să treci pe aici?

− Am lăsat în jos scara de urgență când am ieșit noaptea trecută, răspunse tărăgănat Vini. − M-am gândit că o să am nevoie să mă întorc la navă în grabă.

− E interzisă folosirea acestei scări, cu excepția cazurilor de urgență. Căpitanul Kirre se zburli mânioasă.

− Că bine zici, Cap. Depinde cum definești urgența, nu-i așa?

− Cum definești tu urgența, doctore?

− Doi ratați penibili mă urmăreeau pe alei cu armele încărcate. Dar nu-ți fă griji - i-am pierdut înainte să mă întorc aici.

Luuj Kirre își aruncă mâinile în aer, se întoarse spre Bred pentru o clipă, apoi ieși țanțoșă din cameră. − Du-te la Dru și spune-i să vină aici, spuse Bred după ea. Căpitanul își drese vocea cu putere în timp ce dispăru în Miez.

Bred s-a adresat medicului. − Chiar nu ar trebui să-i faci asta, Vini. Subminarea autorității o face foarte nefericită.

− Îmi pare rău, șefu'. Cuvintele lui Vini puteau fi apologetice, dar tonul ei neastâmpărat o contraziceau. − Am fost o fată rea. Presupun că va trebui să mă concediezi acum, nu?

− Ce ai face dacă aș face-o?

− De ce? Aș fi putut fi un celebru chirurg de creiere dacă nu te-aș fi lăsat să mă convingi să mă înrolez la bordul casei ăsteia de nebuni. S-ar putea să mai am timp să învăț să tricotez lobotomii înainte ca senectutea să mă ajungă din urmă.

− Îmi pare rău, Vini, se rânji Bred înapoi spre ea. − Nu de data asta. Chiar s-ar putea să avem nevoie de un doctor în această croazieră.

Ea ridică din umeri și se strecură într-un scaun. − Ei bine, nu poți ucide o fată pentru că încearcă. De ce stăm aici înăuntru? Nu ar trebui să plecăm deja?

− Lucrul ăsta de aici, și Bred îi arătă Arbitrul, vrea să ne țină o prelegere despre Vânătoarea de Comori înainte de a pleca. Trebuie să ne strângem cu toții și să ascultăm.

Căpitanul Kirre se întoarse în Camera Desenelor, și-i aruncă o privire lui Vini. În spatele ei, Dru Awa-om-anoth se uita, ca întotdeauna, ca un cățeluș lovit. Câteva momente mai târziu, Sora și Nezla au reapărut îmbrăcate în combinezoane. Al Sorei, spre deosebire de combinezoanele spațiale obișnuită, era strâns pe trup, accentuându-i toate colțurile. Era de un roșu strălucitor, cu o dungă albă care se întindea pe fiecare parte, de la bocanc la umăr. O linie albă subțire îi înconjura gâtul și se transforma într-o pereche de săgeți albe, îndreptate dinspre fiecare parte spre marginea de sus a fermoarului din față. Combinezonul Nezlei era de culoare albastru închis pe partea stângă și verde luminos pe dreapta, amestecându-se într-un desen verde și albastru în jos spre fermoar.

− În regulă, Arbitre, spuse Bred. − Trupa e aici. Rostește proclamația.

− Vânătoarea de Comori, a început robotul cu o voce metalică, este un concurs ținut o dată la fiecare douăzeci de ani, așa cum este descris în articolul III din Regulile complete, din care ați primit o copie la acceptarea cererii dvs. de înscriere și la care mă voi referi din când în când. Este deschisă oricărei creaturi conștiente masculine care poate plăti taxa de intrare, așa cum se prevede la articolul V secțiunea 2 paragraful 1b, 1c și 1f.

− Fiecărui participant i se atribuie un robot Arbitru conform articolului VII secțiunea 4. Fiecare Arbitru poartă în el o listă de obiecte sau experiențe pe care participantul trebuie să le obțină pe parcursul vânătorii, așa cum este explicat în articolele VIII și IX, inclusiv. Aceste liste sunt atribuite la întâmplare participanților, în conformitate cu articolul IX secțiunea 4. Nu există două liste identice, așa cum este detaliat în articolul IX secțiunea 6, dar analiza computerizată în conformitate cu articolul IX secțiunile 8 și 9 a stabilit că toate listele sunt de dificultate egală.

− Fiecare listă poate conține între cinci și zece articole, așa cum se prevede la articolul IX secțiunea 7, pe care concurentul trebuie să le obțină prin orice mijloace poate, referința o găsiți la articolul X secțiunile 1-7.

− Articolele sunt dezvăluite concurentului unul câte unul, pe rând, așa cum se prevede la articolul XI secțiunea 1, iar următorul articol este dezvăluit doar când concurentul a obținut toate celelalte obiectele anterioare prevăzute la articolul XI secțiunile 3-5, sau au renunțat la dreptul de a le înscrie ca obținute așa cum se prevede la articolul XI secțiunea 6.

− Articolul XV, secțiunea 5 prevede că nu e obligatoriu să se obțină toate articolele pentru a câștiga; Câștigătorul Vânătorii de Comori, așa cum se explică în Articolul XV, Secțiunile de la 1 la 3, este primul concurent care aterizează pe Huntworld cu mai multe articole obținute decât oricine altcineva. Articolul VII secțiunea 8 îmi cere totuși să subliniez că, din cele șapte vânători care s-au derulat anterior, doar la prima ediție s-a câștigat fără a avea toate elementele de pe listă.

− Participantul oficial poate primi asistență din partea oricărei ființe pe care o alege în timpul vânătorii în conformitate cu articolul X secțiunile 14 și 15, însă trebuie să participe el însuși la adunarea obiectelor, așa cum se prevede la articolul X secțiunile 1 și 2. Orice întrebări privind procedurile pot fi adresate mie, Arbitrul vostru, eu fiind singurul Arbitru și autoritate finală pentru toate chestiunile legate de Vânătoarea de Comori, așa cum se explică în articolul XII secțiunile de la 1 la 3. Orice încercare de a săvârși fraude vă va descalifica de la Vânătoare, în conformitate cu articolul XIII secțiunile de la 1 la 82. Orice încercare de a-mi modifica fizic circuitele îmi va provoca explozia și vă va descalifica de la Vânătoare, așa cum se prevede în articolul XIII, secțiunile 83 până la 102. Există întrebări?

− Mă simt complet articulată, murmură Vini pe sub nas.

− Care este primul element de pe lista noastră? întrebă Tyla Arbitrul.

− Articolul IX secțiunea 11 îmi interzice să dezvăluie aceste informații până la Marea Decolare, când toate navele vor fi intrate pe orbită în jurul lui Huntworld.

Nezla aruncă o privire la ceasul de podea ornat din lemn natur adevărat. − Mai e doar o oră de acum!

− O oră, unsprezece minute și patruzeci și trei de secunde, pentru a fi mai precis, a spus Arbitrul.

Luuj Kirre se ridică, înjurând. − Și am stat să ascultăm o mașină în timp ce avem atâtea de făcut. Astrogator Benning și calcutec Awa-om-anoth, începeți imediat calculele pentru un traseu pe orbita planetei. Inginer Lustik, aștept ca verificarea traseului să fie efectuată în patruzeci și cinci de minute.

− Vrei să spui că trebuie să verific întreaga navă în doar patruzeci și cinci de minute? se văietă Nezla. − Nu se poate!

− Inginerul șef, Erin, de la bordul navei Explorer, a terminat odată verificarea completă în treizeci și șapte de minute, comentă Sora, ridicându-se ușor de pe scaunul ei. − Și Explorer era de zece ori mai mare decât Honey B.

Comentariile Nezlei la lucrurile interesante pe care Sora le putea face la bordul prețiosului său Explorer s-au pierdut pe când inginerul a pornit în jos prin Miez până în Sectorul VI pentru a-și începe munca.

***

În față, lângă consola principală din cabina de comandă a lui Honey B se aflau patru fotolii de accelerare. În cel mai din stânga, îndreptat spre consolă, se așeză Dru Awa-om-anoth, calcutec-ul. Deși Honey B avea câteva computere mai mici care să se ocupe de stocarea datelor dar și de funcțiile de rutină și întreținere a navei, nu era nevoie de altul pentru calcule astrogaționale. Dru era ceea ce numim "o persoană supradotată"; deși mintea ei era perfect normală în cele mai multe privințe, avea capacitatea singulară de a efectua orice funcție matematică în capul ei și de a produce răspunsul corect în doar câteva secunde. Un calculator uman, poate nu era chiar la fel de rapid ca o mașină, dar la bordul lui Honey B nu era nevoie să tăiem secunda-n două.

Lângă ea era Sora Benning, astrogatorul. Vorbea repede, cu tonalitate joasă, dar fără grabă. Ea i-a citit lui Dru ecuațiile, apoi i-a furnizat parametrii pentru această orbită. După doar o secundă, Dru îi aruncă înapoi răspunsul, iar Sora inseră numerele în panoul de astrogație. Cele două au petrecut multe ore lungi exersând și perfecționând această procedură până acum, era absolut automată.

În partea dreaptă a consolei se afla Nezla Lustik, inginerul. Bordul ei ținea sub observație funcționarea miriadelor de sisteme mecanice și electrice, care făceau ca Honey B să fie o unitate funcțională. În timpul momentelor critice ale operațiunilor de zbor, trebuia să se asigure că toate sistemele răspundeau la comenzi exact așa cum se dorea - iar dacă nu, era treaba ei fie să le corecteze fie să le compenseze fără să-și părăsească locul.

Între Sora și Nezla stătea Luuj Kirre. Căpitanul trebuia să manevreze consola de comandă așa cum cânta un muzician la o claviatură, coordonând toate datele - parametrii orbitali de la astrogator și informațiile despre funcționarea navei de la inginer - astfel încât Honey B să poată zbura.

În spatele celor patru fotolii de accelerare pentru echipajul Operațiunilor de Zbor erau încă cinci fotolii, deși doar patru erau acum în uz. Bred s-a culcat confortabil în canapeaua din centru, urmărind doar pe jumătate spectacolul echipajului său. L-a mai văzut și înainte. La stânga lui era Vini Curdyn; medicul nu participa la operarea efectivă a navei și astfel îi era rezervat un loc pe un fotoliu de pasageri în Sectorul de Control. Tyla era așezată la dreapta lui Bred, mușcându-și buzele în așteptare nervoasă. În dreapta ei, Arbitrul era legat în mod ciudat într-un fotoliu, deși nu avea nevoie de protecție împotriva accelerației de ridicare.

Camera însăși era o capodoperă tehnologică. Sectorul de Control era situat în nasul navei, care se îngusta ca într-un vârf de glonț. Ferestrele erau incomode pentru o navă spațială de cursă lungă, dar Bred se mulțumise cu ce găsise mai bun. Întregul perete interior, cu excepția consolei de comandă, era un ecran enorm trivid. Trei duzini de camere mici din jurul carenei transmiteau imagini ale împrejurimilor navei care se suprapuneau pe acest ecran. Efectul era ca și cum zidurile nu existau deloc, ca și cum fotoliile de accelerare erau în aer liber, neprotejate de coca din durasteel gros. În adâncimile spațiului efectul inspira uimire; acum însă, cu Honey B încă așezată la Spațiul Internațional Huntworld, singura vedere vizibilă era kilometru după kilometru de nave spațiale, așteptând semnalul să o ia la drum.

Marea Decolare era un eveniment secvențial. În calitate de câștigător al Vânătorii anterioare, Ambic Jusser a primit onoarea ceremonioasă de a fi primul care va pleca. Pentru familia DeVrie, datorită reputației de lungă durată a lor în Vânătoare, le-a fost alocat cel de-al doilea loc de plecare. Ordinea exactă nu avea niciun efect asupra concursului, deoarece niciunul dintre concurenți nu ar fi primit informații despre primul obiect până când toate navele nu ar fi ajuns pe orbită. Dar, dacă toate navele ar decola deodată ar fi un eveniment catastrofal pentru Societatea înnebunită de status social, deci Marea Decolare era soluția perfectă.

Cu cincisprezece minute înainte de începerea decolării, ochii ascuți ai lui Vini au văzut ceva pe ecranul trivid. − Priviți acolo.

Bred și Tyla i-au urmărit privirea. Treizeci și cinci de metri mai jos, o figură singuratică alerga prin mijlocul formelor ascuțite ale navelor. Se apropia de Honey B și, pe măsură ce se micșora distanța au putut să vadă că purta ceva. Flutura din mâini și striga, dar microfoanele de intercom nu erau suficient de sensibile pentru a permite oamenilor din interior să audă ceea ce spune el.

− Nu știu cine este, continuă Vini tărăgănând sarcastic vocea, − dar e clar că are tendințe suicidare. Dacă rămâne acolo când începe decolarea, va fi prăjit de viu.

− Pare că încearcă să ne spună ceva, observă Bred. − Știe cineva cine este?

Tyla se încruntă și se uită în depărtare. − Da, spuse ea dezamăgită. − Este un android care a reușit să intre și el în Vânătoare. Johnathan R, cred că-i numele lui.

− Mă întreb, ce vrea de la noi? cugetă Vini.

Androidul ajunsese la macaraua de lângă Honey B și începu să urce prin gravtub. − O să aflăm dintr-un minut într-altul, spuse Bred. Și începu să se desfacă din centuri. − Ar fi mai bine să merg jos să-l las să intre.

− Ești nebun, exclamă Tyla. − Sunt mai puțin de cincisprezece minute până la decolare.

− Păi, dacă domnul R își poate risca viața trecând prin acest câmp minat într-un moment ca ăsta, cel puțin pot să aflu ce crede el că e atât de important de discutat. Bred deschise ușa din spatele cabinei și se strecură în jos prin Miez spre Camera Desenelor.

A ajuns aproape de-odată cu sunetul soneriei ecluzei. Deschizând trapa exterioară, îl privi pe vizitator. Androidul era îmbrăcat de asemenea într-un combinezon spațial, gri simplu peticit în mai multe locuri. Cam ponosit, dar e un tip care arată destul de plăcut, se gândi Bred. Dar de când am început să mă întreb cum arată un android? − Bună, spuse el cu voce tare. − Cărui lucru îi datorez onoarea acestei vizite?

− Eu... eu am ceva pentru doamna deVrie, se bâlbâi androidul. Arăta vizibul stânjenit, schimbându-și nervos greutatea de pe un picior pe celălalt.

− E ocupată acum, se pregătește pentru decolare. Eu sunt fratele ei. Dacă îmi dai mie orice chestie ai avea pentru ea, o să mă asigur că o s-o primească.

Androidul a ezitat un moment, apoi scoase un buchet de flori. Și erau flori adevărate; Bred își dădu seama de asta prin subtilitatea parfumului lor. − Acestea sunt pentru ea, spuse Johnathan. − Ca și scuze. Spune-i că îmi pare rău pentru felul în care s-au petrecut lucrurile aseară. Nu am avut nicio dorință să o insult sau să-i rănesc sentimentele. Doar că uneori devin un pic prea superemoționat.

Bred luă buchetul. Androidul se întoarse brusc și se întoarse în jos prin gravtub. Bred se holbă buimac la flori preț de câteva secunde, apoi urcă din nou prin Miez până la Sectorul de Control.

− Ei bine, despre ce era vorba? întrebă Vini în momentul în care el își făcu apariția în cameră.

− A venit să livreze ceva, răspunse Bred. El a aruncat ușor buchetul în poala surorii lui. − Asta. Buchetul ăsta e pentru tine.

Tyla a reacționat ca și cum i-ar fi aruncat o cutie de gândaci Dijenese. − Nu vreau nimic de la creatura aia.

− De ce nu? Florile adevărate se găsesc greu zilele astea.

− De ce ți-ar aduce flori un android? întrebă Vini, stârnită de un sentiment pervers de curiozitate.

Fața Tylei se făcu de un roșu aprins. Ea aruncă florile în grabă și acestea ajunseră pe peretele din spate al cabinei. − Cum ar trebui să știu de ce un andro face anumite lucruri?

− A zis că sunt drept scuză, a adăugat Bred, mai mult pentru a-i alimenta focul lui Vini decât pentru a-și edifica sora. − Nu a vrut să te insulte sau să-ți rănească sentimentele.

− Ce s-a întâmplat între tine și acel android? o împunse Vini pe Tyla.

Tyla voi să se topească pe podea. − Nimic. Nimic. NIMIC!

Până în acest moment, cei patru ofițeri de Operațiuni de Zbor au ignorat cele ce se întâmplau în spatele lor, concentrându-se asupra activității de a conduce nava. Acum, totuși, deranjul a scăpat de sub control. Căpitanul Kirre se întoarse pentru a privi încruntată spre pasageri. − Îmi doresc liniște în timpul procedurii de pre-decolare.

− El a mai spus, a continuat Bred fără milă, că-i pare rău pentru felul în care s-au petrecut lucrurile. Câteodată poate deveni puțin superemoționat.

− Ce ți-a făcut? Vini era acum foarte prinsă.

De data aceasta, Tyla a depășit roșeața normală și a trecut mult în gama infraroșu. Căpitanul Kirre i-a venit pe neașteptate în ajutor, urlând: − GURA!

Toate activitățile din cameră s-au oprit. Luuj îi privi un moment pe nelegiuiți, apoi spuse: − Maestre deVrie, nu pot opera această navă cu astfel de distrageri. Dacă doriți să decolați după program, va trebui să mențineți liniștea în timp ce sunt efectuate operațiunile de zbor.

− Îmi pare rău, Luuj, se scuză Bred în timp ce își trăgea din nou centurile. − Tu ești șefa. Aruncă repede o privire la stânga. Vini dădea pe afară de o curiozitate abia reținută. El zâmbi.

La sol, putu să-l vadă pe Johnathan R alergând înapoi spre propria sa navă răblăgită, ajungând la ea și urcând înăuntru doar cu câteva minute înainte de începerea Marii Decolări. Bred clătină ușor capul cu gândul la gestul melodramatic al androidului.

Momentul Marii Decolări a sosit. La o jumătate de kilometru mai încolo, nava lui Jusser, mică, elegantă și construită pentru viteză, se ridica ușor în aer. Nu făcea nici rotocoale de flăcări, nici vuiet puternic, nici vibrații tumultoase care să scuture pământul. În schimb, motoarele gravitaționale păreau să ridice vasul ca săgeata de dart fără efort înspre cer.

Seninătatea scenei era doar un efect vizual. Dacă ochiul uman ar fi putut detecta radiațiile de pe părțile extreme ale spectrului electromagnetic, spectatorii ar fi putut asista la o scenă de o violență incalculabilă. O întrepătrundere incredibilă ale forțelor gravitaționale, magnetice și electrice avea loc în interiorul contracurentului lui Hermes. Orice creatură vie capturată în acest câmp ar arde într-o fracțiune de secundă. Orice dispozitiv mecanic s-ar deforma sau topi. Erau multe povestiri despre oameni și mașini prinse accidental înun contracurentul unei nave spațiale, și toate erau pe departe de a fi plăcute.

Lui Hermes i-a luat două minute ca să dispară în cerul azuriu. Apoi a fost rândul lui Honey B. Căpitanul Kirre a acționat un întrerupător și generatoarele artigrav au prins viață vuind liniștit. Printr-un paradox ciudat al fizicii, era necesar să se creeze o gravitație artificială de doi G în interiorul navei pentru a se putea genera un câmp antigravitațional în afară. Ocupanții cabinei au fost apăsați mai adânc în fotoliile lor. Când Nezla a anunțat că câmpul intern s-a acumulat suficient, Luuj a activat un alt comutator. Pământul de afară rămânea ușor în urmă pe când albastrul cerului se întuneca treptat. Femeile din Operațiunile de Zbor își țineau privirea lipită de consolele lor; nu-și permiteau să fie hipnotizați de panorama schimbătoare cât timp aveau încă de lucru.

Sora, monitorizându-și consola, a anunțat în cele din urmă că orbita lor a fost atinsă. Căpitanul Kirre a oprit motorul. Nezla, monitorizând echipamentele, a confirmat o clipă mai târziu că motorul extern a fost într-adevăr oprit, și că acum se putea dezactiva câmpul artigrav. Luuj a atins din nou comutatorul, oprind câmpul din interior, cu excepția acelor porțiuni ale navei unde artigrav-ul era permanent activat.

Schimbarea era bruscă. Cu o secundă mai devreme, pasagerii lui Honey B erau presați de o accelerație de doi G, iar în următoarea, erau complet fără greutate. Arcurile din fotoliile de accelerare au exercitat o ușoară împingere înainte și toată lumea se mișcă ușor în față ținuți de centurile lor.

Acum, că erau în spațiu și operațiunile de zbor au încetat, Vini nu-și mai putu abține curiozitatea. − Ce s-a întâmplat între tine și androidul ăla? o descusu pe Tyla.

Cu lacrimi în ochi, Tyla se încurcă în chingile care o țineau legată de fotoliu. − Lasă-mă în pace! Strigă ea. Ridicându-se din fotoliu se bâțâi amețită prin cameră, în timp ce levitația îi exagera fiecare încercare sălbatică de a se îndrepta. Pereții ca de planetariu o făceau prea ușor să creadă că ar putea să plutească în derivă pentru totdeauna în acel vid și ea intră în panică. Mai mult de panică decât cu voia, mâna lovi placa touch a ușii. Fornăind nebunește, ea a roit-o înapoi spre cabina ei.

Vini se uita perplex la fețele tovarășilor ei. − Am spus ceva ce nu trebuia?

Au fost necesare aproape patru ore pentru a se finaliza Marea Decolare, iar Johnathan R a fost, normal, ultima nava care a decolat. Dar, în cele din urmă, și el a ajuns pe o orbită staționară în jurul planetei Huntworld și toți participanții s-au întors spre Arbitrii lor pentru a afla care ar putea fi primul element de pe listele lor.

Tyla nu s-a întors în Sectorul de Control și Bred începu să-și facă griji. Afacerea cu androidul trebuie că a rănit-o profund, își spuse el. Vânătoarea asta înseamnă enorm pentru ea și, în mod normal, nu ar fi pierdut un moment ca acesta.

Arbitrul, care a trecut prin întreaga procedură a Marii Decolări așezat placid în fotoliul de accelerare nepotrivit pentru el, a început brusc să țăcăne. − În conformitate cu articolul IX secțiunea 12, sunt acum împuternicit să dezvălui coordonatele primei voastre destinații.

Sora era pregătită cu un stilus în mână. − Haide, spuse ea.

− 1.021; 0.2471; 0.6735; 7; 6.2913; 0.10194; epoca curentă. A doua planetă. Sora își scoase tabelele aproape înainte ca robotul să termine, verificând ecuațiile pentru a calcula un traseu de aici până acolo.

Robotul a continuat: − Planeta a primit numele comun de Lethe. Elementul pe care trebuie să-l obțineți este un Vis.