Читать книгу Cartea Urantia - Urantia Foundation - Страница 132

12:5.1 (134.6) Ca şi spaţiul, timpul este o revărsare a Paradisului, însă nu în acelaşi sens, ci doar într-un mod indirect. Timpul vine în virtutea mişcării şi datorită faptului că mintea este prin natură conştientă de secvenţialitate. Din punct de vedere practic, mişcarea este esenţială pentru timp, însă nu există unitate de timp universală bazată pe mişcare, decât în măsura în care ziua standard a Paradisului-Havona este recunoscută în mod arbitrar ca atare. Faptul că respiraţia spaţiului ar fi totală, distruge valoarea sa locală ca sursă a timpului.

12:5.2 (135.1) Spaţiul nu este infinit, cu toate că îşi are originea în Paradis; el nu este absolut, deoarece este pătruns de Absolutul Necalificat. Noi nu cunoaştem limitele absolute ale spaţiului, însă ştim bine că absolutul timpului este eternitatea.

12:5.3 (135.2) Timpul şi spaţiul nu sunt inseparabile decât în creaţiile spaţiului-timp, în cele şapte suprauniversuri. Spaţiul netemporal (spaţiul fără timp) există teoretic, însă singura localizare cu adevărat netemporală este aria Paradisului. Timpurile nespaţiale (timpuri fără spaţiu) există în minte la nivelul funcţional al Paradisului.

12:5.4 (135.3) Zonele relativ imobile ale spaţiului median care se suprapun cu Paradisul şi separă spaţiul pătruns de spaţiul nepătruns sunt zonele de tranziţie între timp şi eternitate. Este deci necesar ca pelerinii Paradisului să devină inconştienţi pe durata acestui tranzit până când acesta va ajunge să culmineze în obţinerea cetăţeniei Paradisului. Vizitatorii conştienţi de timp pot merge în Paradis fără să adoarmă astfel, însă ei rămân creaturi ale timpului.

12:5.5 (135.4) Raporturile cu timpul au nevoie de mişcare în spaţiu pentru a exista, însă conştiinţa de timp nu are nevoie. Secvenţialitatea poate să producă o conştientizare a timpului, chiar şi în absenţa mişcării. Mintea umană este mai puţin legată de timp decât de spaţiu din cauza naturii inerente a minţii. Chiar şi pe durata zilelor vieţii terestre în trup, cu toate că mintea umană este strict legată de spaţiu, imaginaţia creatoare umană este comparativ liberă de timp. Însă timpul în sine nu este în mod genetic o calitate a minţii.

12:5.6 (135.5) Există trei nivele diferite de cunoaştere a timpului:

12:5.7 (135.6) 1. Timpul perceput de minte - conştiinţa succesiunii, mişcarea şi un simţ al duratei.

12:5.8 (135.7) 2. Timpul perceput de spirit - percepţia mişcării către Dumnezeu şi conştiinţa mişcării de ascensiune către nivele de divinitate crescândă.

12:5.9 (135.8) 3. Personalitatea creează un simţ unic al timpului din intuirea Realităţii, plus o conştiinţă a prezenţei şi o percepţie a duratei.

12:5.10 (135.9) Animalele nespirituale nu cunosc decât trecutul şi trăiesc în prezent. Omul locuit de spirit are puteri de previziune (intuiţie); ei pot vizualiza viitorul. Doar atitudinile progresive şi orientate înainte sunt reale în mod personal. Etica statică şi moralitatea tradiţională nu depăşesc decât foarte puţin animalitatea. Stoicismul nu este nici el o înaltă realizare de sine. Eticheta şi morala devin cu adevărat umane atunci când sunt dinamice şi progresive, însufleţite de realitate universală.

12:5.11 (135.10) Personalitatea umană nu este doar o concomitenţă cu evenimentele din timp şi spaţiu; şi personalitatea umană poate acţiona, la rândul ei, în calitate de cauză cosmică a acestor evenimente.