Читать книгу O petala de Trandafir - Vera Samson - Страница 5

O bubuetura fulgeratoare insotita de trasnituri multiplicate de zeci de ecouri produse un zgomot zguduetor care ne trezi din somn, pamantul se clatina. Copiii incremeniti de groaza incepu sa scanceasca, iar mamele se rugau la Dumnezeu prin bocete: “Of, Doamne, of, Doamne, pazeste-ne”. Ne gaseam ascunsi in beciul nostru de marile nenorociri ale razboiului. Aici s-au adunat toti vecinii, fiindca beciul nostru era bine construit din piatra. Inima-mi batea sa-mi sara din piept. Ni se parea ca bomba ar fi explodat chiar deasupra beciului nostru. Din soaptele virstnicilor ceva am inteles ca s-a inceput un razboi groaznic. In mintea mea de copil nu se mai formula strategia acelor popoare, ce vor razboi, moarte, frica, saracie.

Cerul urla parca, pamantul se ridica, nu putea sa steie locului, pentruca barajul de foc continua intr-una. Nu mai avea rost sa-ti bagi degetele in urechi, exploziile se ridicau din pamant si treceau prin toate fibrele corpului, prin creer si prin oase. Nu-ti puteai decat imagina cum explodau bombele chiar aici in ograda noastra. La ce poti sa te mai gandesti, cand destinul iti rezerva acest sacru de zile si nopti atat de putine.

Inaintau catiusele rusesti, galagia lor parca se prefaceau intr-o armonie perfecta si tunau pe masura ce treceau minutele si apoi se opreau. O liniste…

Desertul se lumina nu de lumina zilei, ci de recrutare a focului, un imens val de praf se ridica, o dara de fum serpuitor pe sute de km, luminat de scantei de la explozia bombelor si a minelor, de flacarile detonatiilor. Scopul armatei contrare era sa tinteasca campurile de mine, tot era aruncat in aer cu o rapida repeziciune.

Voluntarii cu sutele treceau spre centrele de recrutare. Parintii mei isi faceau serviciul la gara Cainari. Daceea eu traiam la lelea Druta, sora mamei cea mai mare, fiidca trebuiam sa frecventez scoala. Azi dimineata lelea Druta imi impletea gatele sa plec la scoala. Din ochii ei cazu lacrimile ferbinti. Pe badea Hariton azi trebuia sa-l petreaca la armata. Plinsul ei s-a perfacut intr-un bocet care m-a pornit si pe mine.

Deabea se incepuse razboiul, dar unii raniti se intorceau acasa. S-a intors si vecinul nostru. Petrica fara un picior, bietul baiat numai 17 ani implinise. Toti l-am inconjurat, fiecare ii punea intrebarea: “Nu l-ai vazut pe Nicusor, pe Timofei, pe Gheorghe? Dar el nu a dovedit sa-i vada. Ne povestea din scurtul ce el a retrait”. Punctul culmanant al serviciului unui artilerist, pe care il voi retrai in toate visele mele pana la sfarsitul zilelor cand imi amintesc cum tavile armelor se inrosira pentru ca timpul intre tragere si incarcare, era din ce in ce mai scurt si iarasi tacere, absoluta tacere, spargandu-se parca in urechi; tacere de nesuportat. Asteptai din ce parte vor vorbi iarasi mitralierele. Exact 5 minute si armata se ridica dupa comanda si se misca prin transee, fixara baionetele, pipaira munitiile, amortizind tragaciul verificand daca au apa, hrana, casti de metal, daca ghetele erau bine legate, fixind inca odata locul celor care erau la mitraliere, stralucirea focurilor si nisipul fierbnte se transforma parca in sticla, dar mai statea inca norul de praf, pe care statea intre dusman si iarasi strigatul comandei de atac: “Foc”! Pe un front de aproape 2 km armata rusa inainta peste campurile de mine, iar in urma lor se auzea, strocand, mitralierele. La ficare 3 minute sirul de soldati se ridicau si inaintau cu 100 de pasi, rugandu-se la Dumnezeu sa fie numai mine antitanc sau mine S. Uneori mai calca pe cate-o mana neexpldata, nu mai aveai timp sa o observi si sa sai din nisip, inainte de a exploda impreuna cu ea. Nu mai aveai timp sa te gandesti si trageam cu greu pustile dupa noi. Ni se parea ca bomba ar fi explodat chiar deasupra beciului nostru. Din soaptele virstnicilor ceva am inteles ca s-a inceput un razboi groaznic. Zgomot, foc, teroare. Simteam ca inima sa-mi sara din piept.

Campurile de mine care nu se mai sfirsesc, la 2—3 km de fiecare parte si nu exista nici un drum de intoarcere.

“Ei, striga un ostas, prieten cu mine Ion Stinca, aratind spre cer 18 bombardiere ce se indreptau spre zona intr-o formatie perfect aliniata, presarind bombe pe terenul de lupta ocupat de nemti cu o exactitate perfecta. Peste 3 zile a murit; o bucata de schijsa ii smulsese bratul si jumatate din corp, dar nimeni nu avut timp sa se opreasca. Oamenii acum mureau ca mustele, erau prea obositi sa mai mentina starea initiala de vigilenta. Mai departe nu tin minte, m-am trezit in fata oamenilor cu haine albe”.