Читать книгу Dacă ar fi știut - Блейк Пирс - Страница 14

În după-amiaza următoare, Kate se afla în ultimul rând, în timp ce familia Meade și prietenii lor cei mai apropiați s-au adunat la cimitir. Stătea împreună cu micul ei grup de mic-dejun - Clarissa și Jane, îmbrăcate în negru și cu o înfățișare cu adevărat îndoliată - care reușiseră să o consoleze pe Debbie în acea dimineață. Debbie părea să fie mult mai bine decât în ziua în care îi ceruse lui Kate să investigheze crima. Aceasta plângea fără rețineri și a lăsat să-i scape un singur geamăt de durere, dar era prezentă. Jim, pe de altă parte, arăta foarte distrus. Genul de bărbat care s-ar întoarce acasă și s-ar gândi îndelung cum viața nu este deloc dreaptă uneori.

Kate nu se putu abține să nu se gândească la propria ei fiică. Știa că va trebui s-o sune pe Melissa atunci când înmormântarea va lua sfârșit. Nu a cunoscut-o foarte bine pe Julie Meade, dar pe baza conversațiilor pe care le-a avut cu Debbie, Kate presupunea că era de aceeași vârstă cu Melissa, plus/minus câțiva ani.

Asculta cum preotul citea pasaje Biblice cunoscute. Deși cea mai mare parte a gândurilor ei erau îndreptate spre Debbie, încă se gândea ușor obsesiv la cum a fost posibilă această faptă. De când se întorsese din DC nu a întrebat dacă a existat vreo spargere, dar a fost foarte atentă la tot ce se discuta. Observase că nici Jane, nici Clarissa nu au menționat vreo spargere. Și acest lucru era ciudat, pentru că Clarissa,datorită plăcerii ei pentru bârfe, avea un anume talent de a ști totu,.

Se uită la Debbie și Jim și observă că un bărbat înalt stătea în picioare lângă Jim. Era relativ tânăr și avea o oarecare frumusețe naturală. O înghionti ușor pe Jane, care stătea lângă ea, și o întrebă:

- Tipul înalt de lângă Jim. Este soțul lui Julie?

- Da. Tyler e numele lui. Nu s-au căsătorit de mult. Acum mai puțin un an, cred.

Lui Kate îi trecut prin minte că poate ea și mica ei gașcă de mic-dejun nu se cunoșteau chiar așa de bine precum credeau. Desigur, știau totul despre slujbele lor anterioare, despre băuturile lor preferate cu cafea, despre dorințele și visele pentru pensionare. Dar nu au avut niciodată conversații mai profunde. Era un fel de înțelegere reciprocă. Vorbeau rar despre familiile lor, preferând să păstreze conversația la un nivel superficial și amuzant.

Bineînțeles, nu era nimic în neregulă cu asta, dar Kate și-a dat seama că știe foarte puține lucruri despre familia Meade. Tot ce știa era că Julie fusese singurul lor copil...la fel cum și Melissa era singurul ei copil. Și deși ea și Melissa nu mai erau atât de apropiate ca odinioară, simplul gând că ar putea să o piardă, o rănea.

De îndată ce slujba s-a terminat și mulțimea a început să se disperseze într-o încurcătură de îmbrățișări și strângeri de mână stânjenitoare, Kate și micul său grup de cafea urmară exemplul. Cu toate acestea, Kate a rămas în urmă împreună cu câțiva oameni, care s-au ascuns pentru a fuma o țigară. Deși Kate nu fuma (considera acest obicei ca fiind unul dezgustător), voia să stea deoparte pentru o vreme. În timp ce scana mulțimea, a găsit figura înaltă a lui Tyler Hicks. Acesta vorbea cu un cuplu de bătrâni, ambii plângând fără rețineri. Tyler părea totuși să facă tot posibilul pentru a rămâne calm.

Când cuplul de bătrâni plecă, Kate se îndreptă spre el. Tyler se îndrepta în direcția unei femei de vârstă mijlocie și a celor doi copii ai săi, dar Kate a făcut în așa fel încât să ajungă prima la el.

- Scuzați-mă, spuse ea, apărând în fața lui. Sunteți Tyler, nu-i așa?

- Da, eu sunt, spuse el. Când se întoarse cu fața spre ea, a putut să îi vadă durerea întipărită pe tot chipul. Era secătuit, obosit și părea să fie gol pe dinăuntru. Ne cunoaștem?

- Sincer, nu, spuse ea. Sunt o prietenă de-a mamei lui Julie. Numele meu este Kate Wise.

Preț de o clipă, i-au lucit ochii în semn de recunoaștere. Fața i se lumină pentru o secundă.

- Da, am auzit-o pe Debbie pomenind de dumneavoastră. Sunteți agent FBI sau așa ceva, nu?

- Ei bine, m-am pensionat recent. Dar da, în esență, da.

- Îmi pare rău că v-a rugat să investigați ce s-a întâmplat cu Julie. Îmi pot imagina situația stânjenitoare în care v-a pus.

- Nu trebuie să vă cereți scuze, spuse Kate. Nici nu-mi pot imagina prin ce trece. Dar uitați...voi fi rapidă. Nu vreau să vă rețin prea mult. Știu că Debbie voia să-l investighez pe fostul iubit al lui Julie și încă nu am apucat să îi spun asta, dar acesta este nevinovat.

- Doamna Wise, nu trebuie să faceți asta pentru ea.

- Știu, spuse ea. Dar mă întrebam dacă ați putea să îmi răspundeți rapid la câteva întrebări.

Inițial părea jignit, dar mai apoi s-a resemnat. O privire curioasă și tristă i-a apărut pe față fața când a întrebat:

- Credeți că sunt întrebări care își au rostul?

- Poate.

- Atunci, da. Voi răspunde la câteva întrebări. Repede, vă rog.

- Desigur. Mă întrebam dacă ați văzut, de când v-ați întors, vreun lucru ciudat în casă sau care nu era la locul lui. Poate ceva care nu părea a fi cine știe ce, având în vedere ceea ce s-a întâmplat cu Julie. Poate ceva la care v-ați gândit că o să-i acordați atenție mai târziu, când lucrurile se vor mai liniști.

El clătină încet din cap, privind locul în care soția lui urma să fie îngropată în decurs de o oră.

- Nu îmi vine nimic în minte.

- Niciun semn de spargere?

Și-a îndreptat din nou atenția spre ea, părând puțin speriat.

- Știți, și eu mi-am pus întrebări în privința asta, spuse el. Când am ajuns acasă a doua zi, toate ușile erau încuiate. Am sunat la ușă, deoarece cheile mele erau într-una din genți și nu aveam chef să le caut. Dar Julie nu a răspuns. Nici măcar nu m-am deranjat să mă gândesc la asta până ieri, când încercam să dorm. Cineva a pătruns înăuntru cu ușurință, fără a intra prin efracție. Iar mai apoi, când a părăsit casa, acea persoană a încuiat ușa. A știut cum să intre. Dar acest lucru nu face sens.

- De ce nu?

- Pentru că numai eu, Julie și menajera noastră cunoaștem codul de la sistemul de securitate. Îl schimbăm o dată la două luni.

- Aveți vreo suspiciune legată de menajeră sau familia ei?

- Ei bine, aceasta are aproape șaizeci de ani și nu-i cunoaștem familia. Poliția a analizat acest aspect, dar nu au găsit nimic.

- Ei bine, dar dumneavoastră? întrebă Kate. Vă puteți gândi la cineva care ar fi capabil să facă așa ceva?

Acesta clătină din cap, fără să se gândească mult.

- Am petrecut fiecare moment în care am fost treaz, de când am venit acasă și am găsit corpul, încercând să mă gândesc la cineva care ar avea vreun motiv să o omoare - sau să fie supărat pe ea. Și nimeni nu îmi vine în minte. Făcu o pauză și o privi apoi sceptic. Ați spus că sunteți pensionată. Deci, de ce vă interesează acest caz atât de mult?

Aceasta răspunse în singurul mod acceptabil.

- Vreau doar să fac tot ce îmi stă în putință pentru a o liniști pe Debbie.

Știa însă că există un adevăr mult mai profund. Și era unul egoist.

„Deoarece faptul că sunt implicată cât de puțin în acest caz mă ajută să am un scop, lucru ce nu s-a mai întâmplat de acum un an, de când m-am pensionat.”

- Ei bine, apreciez ajutorul dumneavoastră, spuse Tyler. Și dacă mai aveți nevoie de ceva de la mine, vă rog să-mi spuneți.

- Așa voi face, spuse ea, mângâindu-l ușor pe spate și lăsându-l în durerea lui. Adevărul era însă că se îndoia că va mai vorbi vreodată cu el. A fost agent suficient de mult timp pentru a-și da seama când un bărbat este inocent și cu adevărat trist. Ar fi pariat tot ce avea pe faptul că Tyler Hicks nu și-a ucis soția. Deja se simțea oribil că îl abordase la înmormântarea soției sale. De acum încolo, nu se va mai apropia de Tyler; dacă pe viitor acesta va putea da o mână de ajutor, îi va lăsa pe polițiști să se ocupe de asta.

A mers la mașina ei și a ieșit în coloana adormită de mașini care plecau de la cimitir. A condus înapoi spre casă în tăcere, continuând să se gândească la Melissa și viitoarea ei nepoată.