Читать книгу Dacă ar fi știut - Блейк Пирс - Страница 8

După pensionare, Kate s-a mutat înapoi în Richmond, Virginia. Ea a crescut în micul oraș Amelia, la aproximativ patruzeci de minute de Richmond, dar a mers la facultate chiar în centrul orașului. Și-a petrecut anii de studenție la VCU, dorind să obțină o diplomă în artă. După trei ani, pe parcursul unui curs opțional de psihologie, și-a dat seama că are o înclinație spre dreptul penal. Drumul care a condus-o la Quantico și spre cariera ei strălucitoare, care a durat treizeci de ani, a fost unul întortocheat și plin de suișuri și coborâșuri.

Acum conducea pe străzile familiare din Richmond. Fusese în casa lui Debbie Meade o singură dată, dar știa exact unde se afla. Știa unde se afla deoarece invidia locația, era una dintre casele acelea vechi, situată pe străzile din centrul orașului, care erau aliniate mai degrabă cu copacii, decât cu iluminatul stradal și clădirile înalte.

Strada lui Deb era în prezent scăldată în frunzele căzute din ulmii care acopereau strada. A fost nevoită să parcheze la o distanță de trei case, deoarece familia și prietenii începuseră deja să umple spațiul din fața casei lui Deb.

Mergea pe trotuar, încercând să se convingă singură că nu era o idee bună. Da, ea a plănuit să meargă pe post de simplă prietenă - chiar dacă Jane și Clarissa au decis să facă acest pas mai pe după-amiază, pentru a-i oferi puțin spațiu lui Deb. Dar era ceva mai profund acolo. Căutase ceva de făcut în ultimele luni, o modalitate mai bună și mai semnificativă de a-și umple timpul. Visa adeseori să lucreze ca liber profesionist pentru Birou, chiar și niște simple sarcini de cercetare.

Chiar și cea mai mică referință legată de munca ei o entuziasma. De exemplu, săptămâna viitoare va trebui să se prezinte în sala de judecată pentru a depune mărturie la o audiere de liberare condiționată. Nu era nerăbdătoare să se confrunte din nou cu criminalul, dar afundarea din nou în munca ei pentru o scurtă de timp era binevenită.

Dar urma să fie săptămâna viitoare - și în momentul de față părea să mai fie o eternitate până atunci.

Se uită în sus la veranda lui Debbie Meade. Știa de fapt de ce era acolo. Voia să găsească niște răspunsuri la întrebările care îi năvăleau în cap. Acest lucru o făcea să se simtă egoistă, ca și cum s-ar folosi de pierdea suferită de prietena ei pe post de scuză, pentru a mai gusta puțin din senzațiile pe care nu le-a mai simțit de mai bine de un an. Această situație implica o prietenă, ceea ce o făcea să fie complicată. Dar vechiul agent din ea spera că va evolua în ceva diferit. Prietena din ea, însă, credea că ar putea fi riscant. Și toate părțile ei împreună se întrebau dacă nu cumva ar fi fost mai bine ca revenirea la lucru să rămână o fantezie.

„Poate că exact asta fac”, se gândi Kate în timp ce urcă scările reședinței Meade. Și sincer, nu știa cum ar trebui să se simtă în legătură cu asta.

A bătut ușor la ușă, iar o doamnă în vârstă, pe care Kate nu o cunoștea, i-a răspuns.

- Ești din partea familiei? întrebă femeia.

- Nu, răspunse Kate. Sunt doar o prietenă foarte apropiată.

Femeia o analiză pentru o clipă, înainte de a o lăsa înăuntru. Kate intră și merse de-a lungul holului, trecând pe lângă o sufragerie plină de oameni sumbri, care stăteau în jurul unei singure persoane, așezată într-un fotoliu. Persoana din fotoliu era Debbie Meade. Kate l-a recunoscut bărbatul care stătea lângă ea și vorbea cu un alt bărbat, ca fiind soțul ei, Jim.

Intră stânjenită în cameră și se îndreptă direct spre Deb. Fără a-i permite lui Deb să se ridice din fotoliu, Kate se aplecă și o îmbrățișă.

- Deb, îmi pare atât de rău, spuse ea.

Deb era în mod evident secată de lacrimi, reușind doar să dea din cap pe umărul lui Kate.

- Mulțumesc că ai venit, îi șopti Deb la ureche. Crezi că am putea vorbi în bucătărie în câteva minute?

- Desigur.

Kate a dat drumul îmbrățișării și a salutat, înclinându-și ușor capul, celelalte fețe cunoscute din cameră. Simțindu-se nelalocul ei, Kate se îndreptase spre capătul holului, care dădea în bucătărie. Nu era nimeni acolo, dar erau farfurii și pahare goale ale persoanelor care au fost acolo cu puțin timp în urmă. Pe tejghea erau așezate câteva plăcinte, împreună cu rulouri cu șuncă și alte gustări. Kate începuse să curețe puțin, folosindu-se de chiuvetă pentru spăla vasele.

Câteva momente mai târziu, Jim Meade a venit în bucătărie.

- Nu trebuie să faci asta, spuse el.

Kate se întoarse spre el și observase că arăta obosit și extrem de trist.

- Știu, spuse ea. Am venit să vă fiu aproape. Lucrurile păreau destul de încărcate în sufragerie atunci când am intrat, așa că m-am hotărât să vă ajut cu spălatul vaselor.

Acesta încuviință din cap, arătând ca și cum era pe punctul să ațipească acolo.

- Unul dintre prietenii noștri a spus că a văzut o femeie intrând în urmă cu câteva minute. Mă bucur că ești tu, Kate.

Kate a văzut în spatele lui o altă persoană venind spre bucătărie, care arăta la fel de obosită și de distrusă. Ochii lui Deb Meade erau umflați și roșii de plâns. Părul îi era tot zăpăcit, iar când se uită la Kate, încercând să zâmbească, părea că întreaga față urmează să îi cedeze.

Kate a pus deoparte vasul pe care-l spăla, își șterse rapid mâinile cu un prosop de lângă chiuvetă și merse lângă prietena ei. Lui Kate nu-i prea plăceau atingerile fizice, dar știa când o îmbrățișare era necesară. Se aștepta ca Deb să înceapă să plângă în timpul îmbrățișării, dar nimic nu se întâmplă.

„Probabil că a plâns suficient deja”, se gândi Kate.

- Am auzit veștile abia azi-dimineață, spuse Kate. Îmi pare rău, Deb. Îmi pare rău pentru amândoi, spuse ea, uitându-se spre Jim.

Jim a dat din cap, în semn de apreciere, privind mai apoi de-a lungul holului. Când observase că nimeni altcineva nu se ascundea acolo, ascultă murmurul ușor al musafirilor lor aflați încă în sufragerie și, în timp ce Deb dădea drumul îmbrățișării, se apropie de Kate.

- Kate, trebuie să te întrebăm ceva, spuse Jim aproape șoptind.

- Și te rog, spuse Deb, luându-i mâna. Lasă-ne să spunem tot ce avem de spus înainte să ne dai un răspuns. Kate simți un mic tremur în strânsoarea lui Deb, care i-a frânt puțin inima.

- Sigur, spuse Kate. Ochii lor stăruitori și greutatea totală a tristeții lor atârna deasupra capului ei precum o nicovală care urma să pice în orice moment.

- Poliția nu are nici cea mai mică idee cine a comis fapta, spuse Deb. Dintr-o dată, epuizarea ei se transformă în ceva care arăta mai degrabă a furie. În baza unor lucruri pe care le-am spus și a unor mesaje pe care le-au găsit în telefonul Juliei, poliția l-a reținut de îndată pe fostul ei iubit. Dar l-au reținut pentru mai puțin de trei ore, iar mai apoi l-au lăsat să plece. Pur și simplu. Dar Kate...Știu că a el a făcut-o. Trebuie să fie el.

Kate văzuse această abordare de multe ori în cariera ei de agent. Familiile îndurerate doreau să se facă dreptate de îndată. Logica nu mai exista pentru ei, își doreau doar o investigație rapidă pentru a se simți ca și cum își răzbună persoanele pierdute. Și dacă această investigație nu dădea rezultate rapide, familia îndurerată blama FBI-ul pentru incompetență.

- Deb...dacă l-au eliberat atât de repede, trebuie să fi existat dovezi foarte puternice. La urma urmei...cât timp a trecut de când au fost împreună?

- Treisprezece ani. Dar el a tot încercat să ia legătura cu ea timp de ani de zile, chiar și după ce s-a căsătorit. La un moment dat, a fost nevoită să obțină un ordin de interdicție.

- Totuși...poliția trebuie să aibă un alibi bun pentru el, altfel nu l-ar fi putut elibera atât de repede.

- Ei bine, dacă există unul, mie nu vor să îmi zică nimic despre asta, spuse Deb.

- Deb...uite, spuse Kate, mângâindu-i ușor mâna lui Deb. Totul este foarte proaspăt. Ai răbdare câteva zile și vei începe să gândești rațional. Am văzut situația asta de o sută de ori.

Deb dădu din cap.

- Sunt sigură de asta, Kate. Au fost împreună timp de trei ani și niciodată nu am avut încredere în el. Suntem destul de siguri că a lovit-o de cel puțin două ori, dar Julie nu a recunoscut niciodată. Era temperamental. Chiar și el ar recunoaște asta.

- Sunt sigură că poliția e...

- Acesta este favorul de care avem nevoie, o întrerupse Deb. Vreau ca tu să verifici. Vreau să te implici în acest caz.

- Deb, m-am pensionat. Știi asta.

- Știu. Dar știu și cât de mult îți lipsește. Kate...omul care mi-a ucis fiica a avut parte doar de o mică sperietură și de puțin timp petrecut în camera de interogatoriu. Și acum stătea confortabil acasă, în timp ce eu trebuie să planific înmormântarea fiicei mele. Nu este corect, Kate. Vei verifica, te rog? Știu că nu o poți face în mod oficial, dar...orice poți face este mai bine decât nimic. Aș aprecia enorm.

Ochii lui Deb emanau atât de multă suferință. Fiecare părticică din ea îi spunea să se abțină, să nu îi dea speranțe false lui Deb. Dar, în același timp, Deb avea dreptate. Îi lipsea serviciul. Și chiar dacă tot ce va putea face vor fi doar niște simple apeluri telefonice către Poliția din Richmond, sau către foștii ei colegi de la Birou, însemna totuși ceva.

Ar fi cu siguranță mai bine decât să se gândească obsesiv la fosta ei carieră și să meargă de una singură la poligon.

- Iată ce pot face, spuse Kate. Când m-am pensionat, mi-am pierdut toată influența. Desigur, din când în când lumea încă mă mai sună să îmi ceară părerea, dar nu mai am nicio autoritate. Mai mult decât atât, acest caz ar fi complet în afara jurisdicției mele, chiar dacă aș fi lucrat încă. Dar îmi voi suna câteva dintre vechile contacte și mă voi asigura că dovezile pe care le-au găsit pentru a-l elibera sunt puternice. Ca să fiu sinceră, Deb, asta e tot ce pot face.

Puteai citi de îndată recunoștința atât pe fața lui Deb, cât și pe fața lui Jim. Deb o îmbrățișă din nou și, de data aceasta, începuse să plângă.

- Îți mulțumesc.

- Nicio problemă, spuse Kate. Dar nu pot să promit nimic.

- Știm, spuse Jim. Dar cel puțin acum știm că cineva competent are grijă de noi.

Kate nu se simțea confortabilă cu ideea că ei o priveau ca pe o persoană din interior care era dispusă să îi ajute și nu îi plăcea nici că ei presupuneau că poliția nu are grijă de ei. Din nou, știa că era vorba doar despre durerea lor și cum aceasta îi orbea în căutarea răspunsurilor. Așadar, pentru moment, a trecut cu vederea.

Se gândi la cât de obosită a fost în perioada care a precedat sfârșitului carierei ei - și nu era o oboseală fizică, ci era secătuită emoțional. Și-a iubit întotdeauna slujba, dar erau atât de dese situațiile în care rezolva un caz și se gândea: „Doamne, m-am săturat de rahatul ăsta...”

Se întâmplase din ce în ce mai des în ultimii ani.

Dar acum nu era vorba despre ea.

Își îmbrățisă prietena, uimită de faptul că indiferent cât de mult se chinuie oamenii să își lase trecutul în urmă, fie că era vorba de relații sau de carieră, acesta reușea cumva să te ajungă din spate.