Читать книгу Drumul spre zîmbet - Lidia Ruban - Страница 4

Draga cititor, pentru a întelege mai profund situația voi descrie această istorie de dragose de la început. Doar fiecere istorie de dragoste este frumoasă și se deosebește. Dar firul istoriei din capitolul precedent va continua.

Deci tânărul billiardist mi-a dăruit un inel de aur și insistă să devin soția lui, eu i-am raspuns ca nu pot deoarece peste o saptamână mă căsătoresc cu cel pe care îl iubesc mult. Tânarul m-ia zis că oricum i-ar placea ca inelul să fie pe degetul meu.

Pe 18 decembrie 2008 urma să înregistrăm oficial cu iubitul meu căsătoria noastră intr-un palat pentru înregistări a căsătoriilor foarte frumos din orașul Orhei, Republica Moldova. Așa era dorința mirelui, deoarece la noi în satul Neculăieuca în sediul Primăriei era mai simplu. Eu am acceptat ideea și așa și am făcut, și am organizat totul.

În asceastă zi îmbrăcații frumos și fericiți eram așteptați la orela 14:00 în sediul Palatului pentru înregistrarea casatoriei. Prietena mea Silvia care lucra secretară la noi în satul Neculaieuca, a fost deacord să fie martoră la nunta noastră împreună cu soțul ei. Iar rochia sa frumoasă în care cîțiva ani în urmă a fost mireasă era deacord să mi-o împrumute pentru nunta mea, să fiu și eu frumoasă.

Ziua nunții se apropia, și îndată după casatorie noi planificam să merghem împreună la Sanct-Peterburg să mai lucrăm și să adunam bani pentru necesitățile familiei. Eu vorbisem cu Vadim, directirul pazei centrului commercial “Пионер” ca îndată cum ne întoarcem, soțul să lucreze în pază.

Istoria acestei povești de dragoste începe pe 12 martie 2006, în această zi în satul Neculaieuca era planificat recensămîntul poulației cu scopul de a verifica cîți cetățeni are satul. În aceă perioadă eu lucram bibliotecară în biblioteca sătescă. Deoarece biblioteca se afla în subordonarea primăriei mi-a fost repartizat un teritoriu împreună cu Elizaveta, directorul casei de cultură a satului nostru. În satul Neculaieuca eu am învatat trei ani din clasa a șaptea pâna în clasa a noua, în 1997 am plecat să învăț la Chișinău. M-am întors în toamna anului 2005 deoarece mamica se plîngea și insista ca cineva dintre noi cei trei copii ai ei, să se intoarcă în sat, și deci eu m-am întors, și mi-a fost propusă functia de bibliotecar în biblioteca sătească. Surioara mea Cristina cu 6 ani mai mică, doar începuse ași atinghe scopurile propuse în Chișinău, fratele Grigirii, lucra de cițiva ani în Sanct-Peterburg. Iată că m-am hotărît sa-i fac mămicăi viața mai frumosă și m-am întors în sat, unde pe mulți nu-i cunoșteam, doar că avem multe rude și prieteni de școală pe cere îi cunoșteam. Din acest motiv nu-i cunoșteam pe toți sătenii pe nume, dar Doamna Elizaveta îi cunoștea bine pe toți. Sătenii toți erau gentili și ospitalieri. Eu am primit multe emoții pozitive de la această zi. Toți cu plăcere făceau cunoștință cu mine și se bucurau cînd aflau că sânt biblioteceră în biblioteca sătească. Și mai ales când aflau că sânt nepoata lui Grigore Iacoblevici Ganta își făceau concluzii bune. Bunelul era veteran al celui de-al doilea razboi mondial, a luptat în anii 80 și a contribuit la deschiderea bisericii din sat care era închisă deja de 32 de ani, așa ere peste tot în Uniunea Sovietică, bunelul mult timp a lucrat în mănastirea “Hirova” din satul nostru așa că sătenii îl respectau și priveau cu mult respect și la mine. Bunelul Grișa și bunica Vasilida eru din familii cu mulți copii și ei aveau șase copii, așa că o bună parte din săteni sunt rude cu mine.

Spre seară puțin epuizate, dar pline de emoții positive noi cu Elizaveta am finisat terenul încredințat.

Am ajuns acasa udă și înghețată, așa-i primăvara zăpada se topește și astăzi afară sunt cinci grade de căldură! Mămica și binelul mă așteptau la cină. Masa plină de bucate gustoase pregatite de mămica, le-am povestit ce zi frumoasă am avut și multe infirmații noi am primit, am făcut cunoștință cu mulți săteni. După cină bunelul a plecat acasă, locuia nu departe de noi. Eu cu mămica am continuat discuția și iată sunetul telefonului fics n-ea înterrupt:

Mămica: Alo!

Vocea unui tânăr: Bună seara! Doamnă Mila, ași putea vorbi cu fiica dumneavoastră?

Trebuie să vă spun că toți prietenii și tinerii care mă curtau rămăseseră în Chișinău, în sat eu trăiam doar de vreo șase luni și nu aveam prieteni s-au tineri care să mă curteze. Iar prietenii de la Chișinău mă sunau întotdeuna pe telefonul mobil. Și din toamnă până în primăvară nimeni nu ma sunat pe telefonul fics nicodată. Mămica era puțin dezorientată și cu o voce severă i-a răspuns tânărului:

Mămica: Cine o intreabă!

Tânărul: Dumneavoastră oricum nu mă cunoașteți! Astăzi fiica dumneavoastră a fost la noi cu recensămîntul populației, iar eu m-am îndrăgostit! Și neapărat mă voi căsători cu fiica dumneavoastră!

Mămica: Nu trebuie cuvinte goale!

Tânărul: Da! Da! O să vedeți mă voi casători!

Mămica: Mai bine nu ne mai sunați! Larevedere!

Dupa această zi tânărul, a început sa vină la bibliotecă foarte des. Aflînd ca eu iubesc sa joc șahmate într-o zi mi-a daruit un set de șahmate.

Iar pe 14 mai ne-a invitat la nunta surorii sale. Nunta coincidea cu Festuvelul de cîntece și dansuri populare a reionului Orhei, care în annul 2006 sa petrecut în Casa de Cultură la noi în satul Neculăieuca. Eu eram prezentatoarea Festivalului, totul a fost frumos și fascinant. Eu am îmbracat un costum frumos de culoare albestră, mi-am facut cuafura frumoasă.

La Festival au venit ansamburi de dansuri și cânt din diferite sate a raionului Orhei, și au prezentat programe foarte frumoase, erau îmbracați în costume națtionale moldovenești.

Iar la sfirșitul festivalului a avut loc înregistrarea căsătoriei surioarei tânărului ce tot pretindea să devină soțul meu.

Cu cât mai mult mă cunoștea tânarul, tot mai mult se ândrăgostea și tot spunea că oricum se va căsători cu mine.

În toamna anului 2006 am fost înmatriculară la învățătură la facultatea de Jurnaism a Universității de Stat a Republicii Moldova. Toată vara au fost în ospeție copiii surorii de pe tată Taisia: Nica de trei anișori, Serghei de patru anișori și Rustam de unsprezece ani. Noi aveam Văcuță și aveam lape proaspăt, brânză, smântână, fructe și legume în grădină, așa că copiii au mâncat produse proaspete și naturale. Tânărul ce mă curta foarte insistent, tot mai des intra pe la noi prin ospeție. Intr-o seara a venit în momentul în care eu veneam cu căldarea cu lapte:

Tânărul:

– Bună seara! Eu credeam că ești o prințesă de la oraș, dar tu poți mulge vaca și prelucra grădina!

Tot mai mult și mai mult tânărul se ândrăgostea și părinților săi și mămicăi mele le tot striga că se căsătorește. Așa încît mama tânărului era foarte curioasă de a mă cunoaște.

La sfîrșitul verii, surioara mea Taisia a venit și i-a luat pe toți trei copii la Chișinău, deoarece începea annul școlar și la gădiniță cei mici trebuiau să meargă. Și, numai au plecat peste cîteva zile ma sunat Taisia:

– Lidocica, surioară dragă a ce-ai facut cu copiii mei?

Eu: (Speriată)

– Ce saîintîmplat?

Taisia:

– Am adus la tine trei copii neascultători, care mîncau și pe pat și în odaie, și îmi răspundeau înapoi, iar tu mi-ai întors trei copii ascultători, recunoscători, mănâncă toți doar la bucătărie, sunt foarte amabili, cânta cântece pentru copii și permanent se cer înapoi la Tanti Lida în sat! Îți multumesc scump-o că ai dăriut atîta dregoste și grijă copiilor mei!

Așa și treceau lunile și anii în sătucul meu, uneori veneau în ospeție prietenele de la Chișinău: Ala, uneori Catea, Inga, Tanea, Maria. În serile frumoase cu cerul înstelat cântam la ghitară cântece frumoase. Ghitara am împrumitat-o de la Domnul Vasilii, doarece eram rude îndepărtate și prieteneam cu soția lui, am îndrăznit să-l rog.

În august 2006 în ospeție a venit Anișoara, o bună prietenă din sat cu doi ani mai mare decât mine, și mi-a propus:

– Lida, tu doar visai să primești permis de conducere?

Eu:

– Da! Încă visez!

Anna:

– Eu merg la școala auto din Orhei din septembrie pînă în decembrie, poate merghem împreună va fi mai vessel și daca cineva lipseste cealaltă poate face conspect pentu ambele! Ce zici?

Eu:

– Vai! Ași vrea foarte mult! Însă eu am fost înmatriculată la învățătură la Universitate din septembrie nu ștui cum pot reuși și aici și acolo, și nici bani nu am pentru școala auto!

Anna:

– Eu pot achita pentru noi două, iar tu cu încetișorul îmi vei întoatce!

Eu:

– Bine! Mersi mult, că contribui la împlinirea visului meu!

Și am mers ambele și ne-am înscris la școala auto.

Așa și am procedat eu reușeam și la facultate și la școala auto, și să lucrez la bibliotecă. Uneori dacă eram la sesiune la Chișinău Anișoara îmi dădea conspectul său și eu învățam.

Și iată că în ianuarie 2007 am venit noi împreună să primim permisele de conducere, fericite că am atins scopul. Anișoarei i-au înmânat permisul, iar mie inspectorul mi-a spus:

Inspectorul:

– Lidia, buletinul Dumneavoastra este anulat! Eu ași putea să vă arestez, însa sânteți o domnișoară bineeducată și cred că este o greșeală! Mergheți la secția de pașapoarte și aflați care este cauza și întorcețivă la noi!

Eu:

– Bine! (Eram șocată, și nu puteam să cred că cu mine se poate întîmpla așa ceva)

Pe drum spre secția de pașapoarte mi-am amintit că în annul 2000 când am fost îndreptată de la Școala Profesionala Polivalentă numărul 2 și plecasem la practică la mare în Coblevo, mi-a fost furat buletinul și eu am adus la cunoștinșă atunci și poliția și secția de pașapoarte. Da, măcar am înțeles în ce constă problema.

Eu: (La secția de pașapoarte)

– Bună ziua!

Lucratorul de la secția de pașapoarte:

– Bună ziua! Ce întrebare aveți?

Eu:

– Nu pot primi permisul de conducere deoarece buletinul este anulat!

Lucratorul de la sectia de pașapoarte:

– Bine, Dumneavoastra puteți presunune din ce motiv?

Eu:

– Da! Eu cunosc cu siguranță motivul. Eu în annul 2000 am scris cerere pentru anulare, deoarece mi-a fost furată geanta și în ea era și buletinul! Însă cineva a găsit buletinul și eu am plecat în ziua următoare la Ucraina, iar peste trei luni cînd ne-am întors eu am și uitat că am avut așa problemă și că a fost anulat buletinul, și nici nu știam că trebuie să vin în caz că va fi găsit buletinul la Dumneavoastră.

Lucrătorul de la secția de pașapoarte:

– Cerem scuze că nu v-am explicat așa nuanțe! Acuși scoatem înlesnirile și buletinul va fi valabil, și nu va fi necesar să faceți buletin nou!

Eu:

– Mulțimesc!

M-am întors fericită sa primesc permisul de conducere.

Inspectorul a verificat buletinul și de data aceasta totul era în ordine. Am primit permisul de conducere și eram foarte fericită, și nu puteam să cred că acest vis sa împlinit!

Tânărul ce pretindea să devină soțul meu era fascinat de felul în care eu îmi tot ating scopurile și visele propuse.

însă în viața mea totul sa schimbat radical în primăvera anului 2008, și de data aceasta totul era mult mai grav, încât eu am hotărât să merg la lucru peste hotare. Deoarece cu salariul de bibliotecară eu nu puteam prea multe să-mi permit. Tânărul care tot vroia să se căsătoreasca cu mine în această situație a zis că doar dupa ce eu singură îmi hotărăsc problemele apărute, ne vom căsători.

Și am hotarât că ne vom căsători îndata cum eu achit datoriile în bancă penrtu a salva casa noastră. Și deci am planificat ziua înregistrării căsătoriei noastre pe 18 decembrie 2008, cu speranța că până atunci eu voi reuși să hotărăsc toate problemele financiare ale surioarei mele.

Am hotarît să plec la lucru în Sanct-Peterburg, deoarece mămica la acel moment lucra acolo. Odata ce am venit la Sanct-Paterburg, din prima zi m-am aranjat la serviciu. Mămica cunoștea directorul unui restaurant de elită, așa că eu achitam cu regularitate tacsele băncii. Lucram aproape fără zile libere, iar daca aveam vre-o zi liberă mă plimbam prin Ermitaj, vroiam să primesc cît mai multe cunoștințe și să văd cît mai multe tablouri frumose, fiindcă peste cîteva luni mă voi întoarce acasă pentru totdeauna. Mămica dacă mă suna în ziua liberă eu de fiecare data eram în muzeul în care visam să mă plimb toată viața din copilărie, în Ermitaj.

Se apropia ziua nunții, eu am cumpărat bilete. Am venit pe 17 decembrie 2008, am sunat mirelui și ne-am înțeles ca dimineața să vină la mine și împreună să merghem la rutieră la Orhei.

Dimineața, pe 18 decembrie eu m-am trezit devreme, aveam multe emoții. Ma sunat Silvia, secretara de la primărie și ne-am înțeles să merghem împreună la rutiera de la ora 11 dimineața la Orhei.

Însă in jurul orei nouă dimineața, a venit la mine mirele îmbrăcat în costum sportiv:

Eu:

– Salut! Tu de ce nu ești înmbrăcat în costum la crevetă? Noi avem puțin timp!

Mirele: (Sa așezat în ghenunchi, și mai nu plînghea).

– Înțelegi, eu nu sunt gata să am familie, mii frică că nu mă voi ispravi! Poate trăim un an doi așa fără să înregistrăm official căsătoria noastră!

Eu:

– Atunci de ce, de ce ai insistat să ne căsătorim! De ce ai depus atîtea eforturi să mă cucerești! Eu pling aproape tot timpul de cînd te cunosc, îmi provoci doar suferințe! N-am vrit s-ați permit să intri în inima mea! De ce? De ce prodedezi astfel? De jumatate de an lucrez in Sanct-Peterburg și tot ceri bani de la mine, ascunzîntu-te după frza “Doar în curind vom fi o familie, totul va fi în comun”. Și acuma îmi distrugi viața, îmi provici atîta durere! De ce? Adevarat a fost fratele meu Grișa cînd mi-a zis că nu ești demn nici de praful de pe pantofii mei! De ce nu l-am ascultat? Ești un mincinos! Cum am putut să te cred? Cum am putut greși? Pleaca! Nu vreau să aud mai mult numele tau! Și pentru concubinaj alegeți pe altcineva mie principiile morale nu-mi permut așa mod jostnic de viață, eu mă respect și îi respect și pe părinții mei! Pleacă! Îi urasc și îi detest pe mincinoși și trădători! Pleacă!

Mirele:

– Scuză-mă! (Și a plecat).

Eu am rămas singură și plîngheam în hohote, mă simțeam atît de înjosită și de amăghită, trădată. Nici măcar nu am cui mă plînge, mămica, este plecată la Sanct-Peterburg, Cristina la Chișinău dădăcește feciorașul de o luna, Grișa este căsătorit și traiește în Russia nu departe de orașul Breansc cu soția și doi feciori. Eu, nu mă pot liniști, plîng și sunt distrusă moral.

Silvia m-a sunat deja de la statie:

– Lidia voi unde sunteți? Rutiera acuși pleacă, nu vom reuși să organizăm totul pîna la ora 14 când începe inregistrarea căsătoriei, acolo nu se poate să întârziem!

Eu:

– Plîng așa de tare încât nu pot spune nici un cuvînt!

Silvia:

– Ce sa întâmplat? Pot veni la tine?

Eu:

– Da!

Peste câteva minute Silvia era la mine, și ma susținut moral.

Silvia:

– Știi! Eu cred că așa este mai bine pentru tine! El nu te merită pe tine! Ție îți trebuie un soț blând și bun ca tine!

Eu:

– Mulțumesc!

Eu m-am liniștit, și împreună cu Silvia am mers la Orhei. Silvia locuia la Orhei și lucra la noi în sat. Noi ne-am pimbat puțin prin oraș, apoi eu am mers la Chișinău. Deoarece trebuia să hotărăsc întreberea cu Universitatea, voi continua studiile s-au sunt exmatriculată, deoarece dim motiv că lucram la Sanct-Peterburg nu fusesem la sessiunea de toamnă. Așa că nu aveam timp să-mi fie milă de mine și să cad în depresie. Trebuia să învăț, să salvez casa, ca banca să nu o vîndă pentru datorii. Să mă bucur de viață și de atingerea scopurilor propuse.

Mi-a fost foarte greu, dar eu sunt puternică și ies biruitoare din orice situație în care mă aruncă viața. Merg mai departe cu zîmbetul pr buze și sânt sigură că tot ce se întâmplă în viață mă face mai puternică și mai înțeleaptă.

În fine la Universitate mi-au spus să fac Xerox la toate meterialele învățate toamna, și în ianuarie să vin la examene. Și m-am întors eu în Sanct-Peterburg încă liberă și încă studentă!