Читать книгу O viata zbuciumata. Spovedania unei invatatoare - Vera Samson - Страница 5

La vîrsta de 6 ani eu am plecat la şcoala primară din satul natal, Caşcalia. Fiindcă tatăl meu era director de şcoală, plecam deseori cu el la şcoală, îmi plăcea să fiu şi eu elevă, de aceea tatăl meu m-a dat la şcoală mai devreme, adică la vîrsta de 6 ani. Prima mea învăţătoare a fost o tînără simpatică, româncă de origine, se numea Domnişoara Diamanta. Înainte de război, în şcoală se preda în limba română. Eu o iubeam foarte mult, mie mi se părea că ea era cea mai frumoasă şi splendidă din toată lumea. Cred că eram foarte sîrguincioasă la învăţătură, fiindcă ea mereu mă lăuda. Cunoşteam literele şi ştiam bine să socotesc, cu mine se ocupa după lecţii tatăl meu, dar părinţii altor elevi erau necărturari. Îmi plăcea să scriu foarte sîrguincios şi caligrafic. Pe atunci scriam cu peniţa şi cerneală, de aceea se da o deosebită atenţie caligrafiei. Caietele mele erau exemplare, curăţele, cu note bune şi foarte bune. Iubeam să recit poeziile pe care le învăţam de la mama, ea era foarte iscusită la povestit, mereu vroiam ca ea să-mi spună poveşti, ce le-am ţinut minte toată viaţa. În legătură cu faptul că eu cunoşteam de-acum multe de toate, consiliul pedagogic m-a trecut în clasa a II-a. Aici mergeam în pas cu alţi elevi. În clasă eram puţini elevi, de aceea în clasa a II-a tot Domnişoara Diamanta ne învăţa. Aceasta m-a aranjat pe mine, fiindcă eu ţineam mult la ea. În afară de lecţii, ea ne învăţa jocuri şi dansuri, juca mingea cu noi în ograda şcolii. Pe atunci nu erau ca acuma aparate de fotografiat, s-a păstrat numai o singură fotografie, pe imagine eu cu o grupă de dansatori, eram îmbrăcaţi în uniformă. Mi-a împletit mama un brîu naţional cu trei culori ca steagul românesc, coftiţa era brodată de mama în stil naţional.Acest costum s-a păstrat mulţi ani.

Clasa №8. Chisinau. 1980

Precum tatăl meu primise o oarecare sumă de bani, prin moştenire de la tatăl său din judeţul Vaslui, satul Ţuţcani, din România, deschise el cantină sau un mic restaurant la gara Căinari, astfel că părinţii mei stăteau în gara Căinări, dar eu trebuia să rămîn în sat să-mi fac şcoala primară, fiindcă la gara Căinari nu exista şcoală. Trăiam eu la lelea Druţa şi badea Hariton. Lelea Druţa era sora cea mai mare a mamei. Cîteodată rămîneam să dorm la învăţătoarea mea, Doamna Diamanta, fiindcă ea locuia singură într-o casă în curtea şcolii. Dacă însera, adică cînd lecţiile se petreceau în schimbul al doilea, atunci ea nu-mi da voie să plec acasă, fiindcă lelea Druţa locuia departe de şcoală, iar pe stradă puteau să mă întîlnească cîini răi. Doamna Diamanta croşeta foarte frumos şi eu îi făceam mosorele de aţă. Cred că ea mă iubea ca pe un copil singuratic. Parcă o văd, era o fire de femeie foarte bună, simpatică şi neobişnuită. Îmi părea că e o icoană în faţa mea, o iubeam foarte mult şi mă simţeam foarte fericită cu ea. Dar în celelalte zile mă duceam singură la lelea Druţa şi eram întîlnită de deadea Hariton la punte. Puntea era un poduleţ de lemn ce scîrţia şi se clătina mereu cînd treceam pe deasupra. Ea era întinsă peste un rîuleţ şi o adîncă rîpă în mijlocul satului. Precum părinţii mei îşi făceau serviciul la gara Căinări aşa cam la vreo 4 km de sat, totuşi mi se părea mie că sînt foarte singuratică fară ei. Cîteodată mai venea tătăica să mă vadă, dar cam rar. Cînd aveam vacanţă, mă duceam şi eu la gară pe jos prin schini, pe o cărăruie mai apropiată. Şi, totuşi, nu-mi era mie clar, de ce părinţii mei erau atît de ocupaţi, nu atrăgeau atenţia vieţii mele de copil. Eu nu contactam cu alţi copii, fiindcă trebuia să fiu ca un ceasornic de punctuală, trăiam, de fapt, la oameni străini. Cred că de aceea eram destul de sfioasă, ruşinoasă, închisă în mine. Lelea Druţa era o fiinţă de femeie bună, dar mie îmi lipsea căldura de mamă de care într-adevăr am fost lipsită. Nu m-a miluit nimeni cu cuvinte dulci de mamă, aşa s-a creat situaţia în familie. Cînd mi-era foame, o întrebam pe lelea Druţa, ce aş putea mînca, ea îmi zicea că este pînică în bucătărie. Aceasta a fost o perioadă de lipsuri a unor bucurii copilăreşti, o perioadă de întuneric pentru un copil de vîrsta mea. Cîteodată mă ascundeam de privirea lumii, cînd spre coada ochiului aluneca un fir de lacrimă, ca un şuvoi ferbinte, însă nu simţeam ferbinţeala lor şi ele se prelingeau pe obrazul meu. Ce necruţător a fost timpul copilăriei mele! Dar zilele trecuseră una după alta, grăbite, şi exista, totuşi, o portiţă deschisă de speranţă. Şi atunci puneam mîna pe condei şi scriam primele mele poezioare. Aveam un caieţel gros de poezii alcătuite de mine începînd cu clasa I-a acolo, la lelea Druţa pe cuptor, au început primele mele versuri, dar totul s-a pierdut în timpul războiului. Poezioarele mele conţineau aceea lipsă de dragoste părintească, acea lipsă de mîngîiere din sufletul meu copilăresc. Dar s-a început văpaia războiului şi totul a luat alt curs. Ruşii au ocupat Moldova, adică au ˝eliberat-o˝. Mama a îngropat într-o groapă săpată în mijlocul casei toate documentele şi cărţile, fiindcă toţi atunci erau consideraţi duşmani ai poporului, erau vremuri periculoase. Şi aşa au rămas pe veci acolo aceste cărţi şi documente. Acum cînd am fost eliberaţi de către sovietici, s-au organizat şcoli cu predarea alfabetului chirilic. Învăţam într-o clădire mică, se zicea că fusese construită de Morozanu care a fost deportat de ruşi în anul 1940. Familiile au fost despărţite de bărbaţi. Bărbaţii au fost duşi în lagăre, de unde nu s-au mai întors. Despre aceste timpuri voi deschide un nou capitol. Eu eram tare necăjită, cînd plecam în vizită la părinţi, la gara Căinari. Uneori trebuia să alerg mereu după o vecină a noastră, Vasiliţa lui Luca Ţapu, fiindcă mama o ruga să mă ia cu dînsa cînd pleca la fiică-sa, ce avea serviciu la gara feroviară din Căinari. Uneori chiar dormeam la ele, dar în paturile lor de lemn se oploşeau mii de ploşniţe de diferite soiuri, vai ce mă mai pişcau! Cînd mă sculam dimineaţa eram toată pişcată, tocmai roşie. Toată noaptea aproape nu dormeam, nu-mi era mie a somn, mă vîrcoleam mereu. Dar, mă rog, eram satisfăcută de ospitalitate. Toată vacanţa trebuia să pasc vaca cu doi viţei. Odată, fiind la gară, nu mai ştiu cu ce ocazie, am trecut toate căile ferate, ele erau destul de multe. Nu existau pe atunci semne de interzicere pe unde puteai trece pe cealaltă parte a drumurilor acestei căi ferate. Eu, foarte liniştit, treceam peste ele, nu-mi dădeam seama ce primejdie mă poate aştepta. Deodată văd cum, cu o viteză fulgerătoare, cu un vuiet străpunzător, venea un tren de marfă din deal de la Zloteşti. Din fericire, m-am oprit între şinele trenurilor. Cu un sunet extraordinar, fulgerător a trecut acest tren de marfă cu multe vagoane pe lîngă mine. Se vede că Dumnezeu m-a ferit de moarte, căci am rămas vie. Eu, atît de amarnic m-am speriat, că am pierdut darul vorbirii. Nu mai ştiu cum am explicat părinţilor ce s-a întîmplat, dar, de spaimă, nu vorbeam cu nimeni şi plîngeam mereu. Aşa am devenit un timp îndelungat un copil închis, sfios, înspăimîntat şi fară să mai pot zîmbi. Spaima aceasta mă deranjază şi acum. Cînd mi-aduc aminte, mă doare în spinare şi în piept, dar nu mă jeluiam nimănui. Părinţii nu mai aveau timp să mă întrebe ce mă doare, spaima este în suflet mereu, acesta este un fenomen extraordinar de greu şi de nelecuit. Mă mai descînta lelea Druţa de speriat, dar dat a rămas zvîcnetul acela, acel vuiet al trenului, mi se păstrează şi acum zîngănitul straşnic în creierul meu. În fine, între timp am terminat şcoala de 4 ani din sat. Fără ca să absolvesc şcoala de 7 ani cum se cerea pe atunci, tătăica mă duce la Şcoala pedagogică din Bender, ce am absolvit-o cu succes. Am fost trimisă cu bună recomendare la Universitatea de Stat din Chişinău, dar spre marele meu regret, am întrerupt toate studiile mele fiindcă în anul 1949 familia noastră a fost deportată cu alte familii din Caşcalia în Siberia îngheţată. Şi numai după întoarcerea din Siberia am absolvit Universitatea din Chişinău, Facultatea de Istorie şi Ştiinţe sociale, mai tîrziu am trecut la Facultatea de Limbă şi Literatură Rusă la Institutul Pedagogic “Ion Creangă” din Chişinău.

Cu drag păstrez doar amintiri plăcute despre primii ani de şcoală. Eram ţintuiţi toată ziua în băncile incomode care ne deformau coloana vertebrală şi erau vopsite urît cu vopsea neagră. De fiecare dată întîlneam blînda şi draga noastră învăţătoare. Eram foarte nerăbdătoare, inima îmi bătea cu putere, dar, în acelaşi timp, eram foarte fericită cu ivirea ei în clasă. Arăta ca o zînă cu chip de înger, cu glas duios, cu ochii albaştri ca seninul cerului şi cu părul auriu ca spicele grîului. Noi, micuţii, eram ca puii de rîndunică răspîndiţi pe cer, dar ea cu blîndeţea şi drăgălăşia ei ne-a adunat într-un colectiv şi ea ne-a condus primii paşi spre lumină, cu mîna ei plăpîndă ne conducea condeiul din mîna noastră tremurîndă. Primii ani de şcoală sînt o perioadă a descoperirilor. Copiii au sete de a cunoaşte, de a înţelege şi învăţătorul îi înzestrează cu mijloace de a învăţa, de a dezvolta tot ce e dat de Dumnezeu. Da, primul dascăl e dator să dobîndească buna cunoaştere a capacităţii şi intereselor fiecărui elev. Acum citesc autobiografia scriitoarei engleze, Agatha Christie, şi mă mir cît de fericită i-a fost copilăria şi cîte lipsuri am avut eu în copilărie.

Cabinetul exemplar de limba rusa, scoala №25, Chisinau, 1982

Părinţii ei aveau mari posibilităţi să-şi aranjeze odrasla la diferite şcoli cu diferite niveluri: limbi străine, muzică, înot, călărie, desen, lecţii de dansuri, lecţii de bune maniere în societate, ş. a. În cele din urmă, dacă fiecărui copil i se oferă mediu potrivit, înconjurarea necesară şi profesorul poate creea o atmosferă plăcută spre întocmirea rapoartelor de activitate a elevilor. Ce să zic? Pe acele timpuri nu aveam nici caiete pe care să scriem, scriam lecţiile pe o plăcuţă de gresie înrămată cu un creion de gresie. Plăcuţa avea o suprafaţă de 25 cm patraţi şi de aceea mereu ştergeam ce scriam, fiindcă aveam puţin loc. Necazul cel mai mare era că, dacă scăpai plăcuţa jos, ea se spărgea şi trebuia să primeşti o pedeapsă. Pedeapsa era apanjată într-un colţ de clasă. Pentru o mică învinuire trebuia să stai în genunchi cu mîinile în sus pe grăunţe şi coji de nucă. Dar încă mai dureros era cînd, cu mîna ta, trebuia să aduci din curtea şcolii o vărguţă de liliac, cu ajutorul căruia învăţătorul îţi croia cîteva vărgi la palmă, pînă îţi ieşeau beşici şi atunci ţineai bine minte cum să te porţi la şcoală. Spre fericirea mea, m-a ferit Dumnezeu de aşa pedeapsă. Pe atunci pedeapsa de către învăţător era un lucru obişnuit şi de necondamnat. Părinţii dau voie învăţătorului să aplice aşa pedepse, vroind ca copiii să fie supuşi şi ascultători. Toţi desigur, îşi amintesc primii paşi de învăţătură, ei nu se şterg din memoria lor. Tot ţin minte: liniuţe, bastonaşe, băncile negre, mâzgălite, abecedarul cu poza celui întîi clopoţel. Memoria este un catalog. Chiar dacă nu-mi amintesc exact numele unui elev cu care mă întîlnesc pe stradă, dacă îmi spune în ce bancă a stat, imediat îmi amintesc numele, cu toate că acum, la vîrsta înaintată a mea, multe de toate uit. Aş vrea să mă auzi acolo în ceruri: “Ce cuvinte să-ţi spun, dragă învăţătoare, ce covor să-ţi aştern pe cărarea ursită de dor? Îţi aduc un curcubeu de crizanteme, revărsînd melodia de-a lungului drum pedagogic”.

Îmi este dureros fiecare 1 septembrie. E toamnă şi frunzele îşi dansează valsul înstrăinării, impunînd atmosfera de melancolie, văzînd că încă o generaşie este în trecere. Se macină timpul, adunînd imaginea anilor în istorie. Mai trece o toamnă şi încă una… “Dar lumina cuvîntului de tine semănat, aprinde mii de lumini pe pămîntul însetat. Seminţele vorbelor tale înţelepte încolţesc în credinţă şi speranţă, aduc iubire unde e ură, adevărul, unde e minciună, mîngîiere unde e durere.”