Читать книгу O viata zbuciumata. Spovedania unei invatatoare - Vera Samson - Страница 8

Aveam numai 15 ani şi studiam în cursul I la Şcoala Pedagogică din Bender. Astăzi acest oraş se numeşte Tighina. Locuiam într-un cămin de pe strada Sergheevka. Necătînd la greutăţile ce le înfruntam mereu, în timpul liber între fete se discutau probleme de dragoste. Prietenele mele mi se păreau naive, cît privea tema dragostei, mai ales dragostei dintîi, pe care eu nu o cunoşteam deloc. Mă înroiau cu complimente cei din jur băieţi, dar nu ştiam de ce nu-mi plăcea prezenţa lor, eu stăteam cu nasul numai în manuale şi le zubream mereu, aşa se zicea cînd învăţam ceva pe de rost. Vintea, un coleg al meu de bancă, îmi scria mereu scrisorele şi poezioare de dragoste, dar ele nu-mi mişcau inima deloc. Ţin minte, că pe atunci, după război, să capeţi un bilet la un film era destul de greu. Bietul Vintea stătea ore întregi în rînd după un bilet la film ca să-mi facă plăcerea de a privi împreună un film interesant. Erau primele filme de după război, “Garda tînără”, de exemplu. Îmi aduc aminte un eveniment. Vintea a rămas bietul fără nasturi, dar totuşi a căpătat 2 bilete la filmul acesta. Mi-a propus să plecăm împreună la acest film şi vezi că eu eram atît de naivă, fugeam de el, puteau să mă vadă cu el profesorii de la Şcoala Pedagogică. L-am refuzat, dar el nu s-a supărat, a rupt biletele pentru film, le-a aruncat şi a început să compună versuri.

Şi iarăşi eu nu veneam la întîlnire. Şi ce ciudat, îmi vorbeau prietenele mele: “V. este un băiat ciudat, bun la suflet, deştept, talentat”.

Aceasta este numai o tristă amintire. Şi oftatul din fundul Siberiei îmi vorbeşte iarăşi în suflet. Astăzi, în singurătate, îţi cînt un cîntec de tristeţe:

Şi treceau zile dipă zile… “Tu, care eşti pierdută în neagra veşnicie”. Siberia pentru noi era o neagră veşnicie, nu mai ştiam că va muri de bună voie dictatorul şi vom fi cîndva eliberaţi. În nopţile tîrzii îţi citeam mereu versurile tale, care îmi încălzeau puţin sufletul îndurerat. Tu îmi scriai: “Dar de ceasuri tîrzii, cînd doream să vii, n-ai să ştii niciodată şi, cu sufletul înfrînt, cum te chem şi te cînt, n-ai să ştii niciodată”. Şi gînduri triste mă cuprind şi dispar în vîrtejuri, lovindu-mă de furtuna vieţii, şi-mi picură o fierbinte lacrimă pe această foaie albă… Dar ca durerea să-mi împac eu înghit, şi-nghit, şi tac, numai îmi aduc aminte de cuvîntul “Te iubesc” în scrisorile tale. Acest cuvînt atît de mult se repeta, încît lungimea lor ar putea fi măsurate în kilometri. Îmi cîntai multe serenade de dragoste compuse de tine şi de-a rîndul anilor îmi trimeteai aceste scumpe versuri printr-un autor anonim şi pe acel plic era desenat un tradiţional trandafir de la Moldova.

Şi acum, trecînd un car de ani, privesc singuratic în geamul apartamentului meu de la Damm 73 din Pinneberg, Germania, acum numită Deutschland. Pinnebergul este un oraş la nordul Germaniei, unde am fost repartizată după ce am făcut azilul din Lubeck. Aici am stat 3 luni de zile pînă cînd s-au lămurit autorităţile germane ce să facă cu mine, să mă ţină în Germania sau să mă trimită înapoi în Moldova. Şi după ce am dat un interviu destul de convingător, autorităţile germane se lămuresc şi acum, după 8 ani de zile. Convingerile mele au pus la întrebare problemele mele politice legate de evenimentele cu Pridnestrovia, acest capitol va fi descris aparte.

Mă uit cu jale în geamul rece din luna martie. De obicei, aici, la 21 martie se începe primăvara, cînd totul se schimbă în natură. Astăzi e 5 martie, 2007, şi încet se lasă fulgii de zăpadă peste copăceii de pe terasa mea. Aşa frumos ei se aşază, formînd un înveliş de zăpadă ca cel din Siberia. Acest eveniment al naturii în Germania este foarte rar. De obicei iarna în Germania îi domoală, uneori fără zăpadă. Şi sufletul mi-i trist, şi-n cap îmi răsună un sunet de clopoţei. Cred că iarăşi mi se ridică tensiunea de care sufăr mulţi ani. Şi iarăşi îmi trec prin gînd versurile: “Fiecare fulg de nea e o lacrimă de-a mea, Plînge gerul pentru mine fiindcă nu eşti lîngă mine”. Dar aceste 75 de toamne mă apasă şi inima mi-e pierdută în neagra veşnicie. Trecut-au ani de lacrimi şi încă vor trece, poate din ora de urgie, şi dorul nu s-alină, şi jalea mea i-adîncă şi trista veşnicie e fără de capăt. Am scris rînduri după rînduri şi-am scris mii şi mii de gînduri. Şi eu îţi scriam din Siberia, numărîndu-mi anii în floare arşi de-atîta depărtare. Tot s-a stins şi tot s-a scurs. Astăzi aş zice: “Stai tinereţe, stai pe loc, mai stai doar o clipă. Voi, ani frumoşi, nu zburaţi, chiar dacă toamna vieţii cu frunzele de aramă mereu mă cheamă, mai ţin bine minte acel ˝te iubesc˝. Şi iată-mi nopţile nedormite, şi iată-mi inima plină de jale. “O, tu, rămîi, o, tu, rămîi, căci tu mi-ai fost dragostea dintîi”, aşa e vorba poetului M. Eminescu, care a fost şi el îndrăgostit de o fată din poveşti, de o prea frumoasă fată. Căci bine a zis cine-a zis că prima iubire este o amăgire, dar fie şi aşa, oricum prima îmbrăţişare, prima sărutare, nimeni nu le poate uita. Căci grea este iubirea cînd iubeşti cu adevărat, dar mai grea e despărţirea de o fiinţă ce mereu te-a aşteptat şi-i bate inima ca nebuna fiindcă te vrea numai pe tine întruna. Îmi scriai că ai încercat în fel şi chip să uiţi de mine, dar că-ntotdeauna te întorceai cu gîndul la mine fiindcă îţi părea că am ceva deosebit în mine şi, oricît încercai să scapi de aceste gînduri, era totul în zadar. Şi vezi că, după atîţia ani de zile şi umor frumos, ai izbutit şi ai hotărît să mă uiţi şi ai izbutit, te-ai însurat, ţi-ai găsit o fată frumoasă din sat ce ţi-a ales-o mamă-ta. Dar după un car de ani, ne-am întîlnit la o conferinţă pedagogică şi tu mi-ai spus ceea ce am aşteptat. Este un joc al sorţii noastre, acestea au fost împrejurările ce ni le-a dat Dumnezeu. Astăzi ai şi tu o familie şi eu. Nu trebuie să regretăm, doar aşa este soarta pentru fiecare. Poate după un timp s-a mai schimba ceva. O, tu rămîi, o, tu rămîi, căci tu eşti dragostea dintîi, în amintire, desigur. Da, acestea sînt cele mai grele amintiri. Te-am zărit la acea conferinţă pedagogică, parcă nu îmbatrîniseşi deloc, dar ai albit însă vizibil, părul ţi-era tuns ca o perie şi nu tîmplele erau cele ce atrăgeau atenţia, ci fruntea care se făcuse mai înaltă. Obrazul nu suferise nici o schimbare, curat şi neted, pielea bine întinsă şi ochii negri, rotunzi, vii şi strălucitori cu mişcarea lor neliniştită şi sfredelitoare, blîndă. Niciodată nu te-a văzut nimeni privind cu ură sau cu duşmănie. Erai mereu fireşte răbdător, înţelegător, cu aşteptarea ta calmă şi împăcată. O anumită linişte vedeam în chipul tău, şlefuit în toate trăsăturile lui. În tine se topea nu numai isonia unei înţelepciuni, dar şi în puterea de a rămîne mereu inteligent. Tu erau o legendă a sufletului meu. Dar cine va putea scoate la lumină această minunată senzaţie? Te privesc ascuns, desigur, cu un trist reproş în ochii albaştri, umeziţi de roua melancoliei. Te privesc şi aş vrea să faci parte din suferinţa mea. Era într-o sîmbătă, sfîrşitul lui ianuarie, o jumătate de an trecuse de atunci, dar nu mă puteam despărţi de această împrejurare. Dar tu nu m-ai văzut şi nici n-ai fi putut să-ţi închipui senzaţiile mele.

Ziua usilor descise, scoala №25. Chisinau. 1981

Deşi cărunt, ai rămas acelaşi bărbat frumos. Vorbeai foarte frumos şi era o mare plăcere să te ascult, dar totul s-a stins.

E trist şi îmi zic: “Melancolie – dulce melodie, melancolie – misterios amor…”. Aici în Germania au început ploile mărunte de toamnă, o lumină de cenuşă îmvăluia oraşul care părea amorţit şi părăsit de lume. Rareori pe străzile cotropite de putregaiul frunzelor moarte sunînd jilav sub paşi mai trecea cineva.

Astăzi dimineaţă rămăsesem încă în pat, deşi în casă era cald, dar frigul toamnei reci reuşise să-mi pătrundă în oase şi încheieturi. Nu mă jelui că n-am cui şi compătimirea pentru mine e cel mai cumplit sentiment. Mă cufundasem adînc în paginile de artă şi divertisment ale unui ziar german proaspăt ce îl primisem, dar gîndurile îmi zburau departe, încercam ceva să semnez, dar pixul îmi căzu din mînă. O veche amintire, da, acele lucruri îmi dau putere să rezist. Îmi zic că în aceste 75 de toamne rău mă apasă gîndurile şi mă doare inima-mi perdută în această neagră veşnicie. Trecut-au ani de lacrimi şi poate că vor mai trece şi ore de urgie, dar dorul nu mi-1 pot alina. Şi telefonul îmi tace, şi sufletul mi-i îndurerat, şi nopţile îmi par atît de lungi, mă aflu într-o absolută singurătate… îmi zvîcnesc prin minte ale tale cuvinte dureroase: “Tu numai înţeles pe mine şi nici n-ai vrut să mă înţelegi, dar cînd ne vom vedea vom fi bătrîni, vom fi moşnegi. Citesc a doua oară cartea “Andrei Mironov şi eu” scrisă de Tatiana Egorova. Acest roman de dragoste ne vorbeşte că dragostea dintre ei a devenit mai puternică decît viaţa şi moartea. Vestitul artist Andrei Mironov a avut multe peripeţii de dragoste şi gelozie. El îi explica Tatianei: “Ţine bine minte, Tanea, că eu în viaţă am iubit numai două femei, pe tine şi pe celelalte”. Mă gîndeam la dragostea mea dintîi de altă dată. După ce am fost deportaţi în Siberia, mulţi ani am corespondat cu fostul meu coleg de la Şcoala pedagogică din Bender. Aproape în toată ziua primeam acele scrisori frumoase de dragoste. El începea scrisorile sale cu cuvintele lui Eminescu: “Se scuturau toţi tradafirii în ziua cînd ne-am despărţit, plîngea pădurea şi zefirii, plîngea şi lacul liniştit…”. De la o vreme nu mai vroiam să-i răspund la scrisori, de ce să-l necăjesc doar ştiam că nu ne putem întoarce în Moldova. Am fost anunţaţi că sîntem deportaţi pe veci. Poate că nu ne-a fost soarta, i-am scris ultima dată, dar el continua să-mi scrie, să-mi cînte serenade de dragoste şi despărţire, el credea în viitor. Te voi aştepta veşnic, scria el. După o lungă tăcere, am reluat iarăşi corespondenţa, vezi că el era corect în felul lui, mă ţinea mereu în suflet. Dar eu, în acea depărtare de civilizaţie omenească nu mai era nici o cultură sau distracţie pentru tineret. “Îţi scriu pentru ultima oară, tu eşti un băiat bun, ai un viitor, te rog să mă uiţi cumva. Mă vei uita, că-s prea departe şi pentru că tu prea mult lipseşti, mă vei uita, că şi uitarea e scrisă în legile omeneşti”. El îmi răspunde: “Poate vreun murmur în al tău suflet îţi va trezi păreri de rău şi vei gîndi vreodată iară la cel ce te-a iubit mereu”. Mi-ai trimis acea fotografie. Da, aşa este cînd te desparţi de cel pe care îl iubeşti, aici în străinătate, în singurătate, unde-ţi pare ziua cît un veac şi noaptea o veşnicie eşti muncit de dorul tău, cu inima îngheţată. “Mai bine fără noroc şi cu durerea în mine, să ard de dorul tău de foc, să te iubesc mereu pe tine.” Aceste cuvinte îmi răsunau mereu în memorie. Da, o veche amintire… Şi iarăşi mă dezlipeam de gîndurile ce mă frămîntau, le alungam, dar ele mereu se întorceau şi îmi zvîcneau în cap. Îmi încrucişam braţele şi priveam drept înainte peste geam spre strada aglomerată de oameni grăbiţi şi simţeam oboseala încît închisesem ochii o clipă, dar… simt fară să-mi forţez memoria, ştiu că sînt tare la al meu caracter si n-o să devin lacrimogenă şi iarăşi scrisorile de la colegul meu îmi zic: “De ce tu nu vrei să răspunzi la aceste minunate scrisori de dragoste şi tristeţe? Eu cred că ele sînt reluate în adîncul sufletului tău”. Revin la gîndurile că mama mea îmi dorea fericire şi mă plîngea că mi-am rupt tinereţea. Părinţii mei se simţeau mereu vinovaţi de suferinţa mea. Răspundeam mamei, care vedea ca de la o vreme nu dau răspuns la scrisori, cu lacrimi ferbinţi în ochi, că nu mai pot, acele scrisori îmi rupeau inima mea şi aşa distrusă.

– Nu mai plînge, ia încearcă tu să-l chemi să vină el aici.

– Ce mai vorbeşti, este totul în zadar, ce să facă el aici, să rămînă fară profesie.

– Ar fi bine să încerci.

Toţi se tem de Siberia îngheţată, nu mai am nici o speranţă. Şi atunci mama singură i-a scris. Şi iată o îndelungată tăcere. Ei, asta mi-a fost durerea. Soluţia era clară, mă gîndeam eu. Iubitul meu ar fi şi un trădător?! Mă gîndeam că ar fi trebuit eu să-i propun, şi nu mama mea. Mă gîndeam că şi el suferă în acele amare vremuri. El e membru de partid, are perspective mari, e un om deştept, poate se gîndeşte la carieră. Deja trecuse o sumedenie de ani, dar îmi făcea plăcere să-mi răscolesc memoria. Peste un lung timp de durere şi aşteptare, primesc un răvaş. El începuse scrisoarea: “Tu, care eşti pierdută în neagra veşnicie, stea dulce şi iubită a sufletului meu… şi aşa mai departe. Da, Siberia pentru toţi era o neagră veşnicie, noi nu ştiam cînd va muri dictatorul, Tatăl tuturor popoarelor, şi vom fi cîndva eliberaţi şi reabilitaţi să plecăm pe meleagurile noastre natale. De data aceasta i-am răspuns: “O, blîndă, mult duioasă şi tainică lumină, în veci printre steluţe te caută al meu dor şi nu mai am altă mîngîiere mai vie pe pămînt”. Dar trecuseră de atunci şase ani de zile, multe de toate s-au schimbat în viaţa acelor îndrăgostiţi…

Şi iarăşi am trecut cu gîndul la alt eveniment, la alt fragment de simţăminte de tristeţe. Şi privesc întocmai realitatea viselor de altădată, din 1949. Deportarea. Da, s-a stins şi totul s-a pierdut, nu mai exista nici o speranţă şi gîndurile grele mă doboară. Vezi ce mi s-a dat de la Dumnezeu? Pentru ce păcate? Cine totuşi le-a săvîrşit? Mă bucurasem că am susţinut cu succes examenele la Şcoala Pedagogică şi mare bucurie am făcut părinţilor că am devenit învăţătoare aşa devreme. Aşadar, tatăl meu s-a grăbit să mă îndrepte spre profesia de pedagog, dar vezi cum se întîmplă, numai Dumnezeu ştia ce păcate mi-au revenit. Dar totul am învins, peste tot am cucerit. Tatăl meu bine zicea că eu am o mare tărie de caracter şi aşa am învins toate greuţile ce mi-au eşit în cale, nici nu-mi vine a crede cum am învins toate, fiind aşa mică şi firavă la prima vedere.

Astăzi e 4 martie, ziua mea de naştere. Aşa arăt eu la 76 de ani. Par foarte fericită, nu mă plîng, am de toate, nu duc lipsă de nimic. Sînt înconjurată de buchete de flori. La vîrsta mea aşa înaintată am ajuns să locuiesc în Germania, am o locuinţă frumoasă, sînt mulţumită de starea mea fizică. Numai că moral sînt tristă şi amintirile veţii mele mă frămîntă tare. Se zice în popor: “Dacă ai copii, ai şi griji multe”. Astăzi privesc fotografiile din trecut şi iată şi o foaie îngălbenită de vremuri: “Tu doar eşti fiinţa, ce prin iubire şi la al iubirii soare, ai deşteptat în mine poetice simţiri, primeşte în depărtata Siberie aceste rînduri scrise cu sînge de iubire ş.a.m.d. Dar totul trece şi dispare, dispar în vîrtejuri de amintiri, lovindu-mă de furtuna vieţii, şi-mi picură o lacrimă fierbinte pe această albă foaie. Dar, ca durerea să mi-o împac, semnez cîteva rînduri ca să-mi aduc aminte de tine-ntotdeauna. Şi-am strîns gînduri după gînduri, şi-am scris mii şi mii de rînduri, cum stau pe aceste meleaguri străine, numărîndu-mi anii, şi tot conţinutul e un plîns.

Îmi zic aceste cuvinte ce se referă la toţi. Zicea poetul: “Cu perdelele lăsate şed la masa mea de brad, focul pîlpîie în sobă, iară eu pe gînduri cad”. Dar eu stau cu perdelele lăsate la computer, stau la masă şi m-apucă gînduri, gînduri cînd scriu aceste rînduri. Departe sînt de tine şi singură lîngă foc, petrec în minte viaţa-mi lipsită de noroc. O, glasul amintirii rămîne în pururi. Treceau zilele, lunile, anii. Făceam tot ce era omeneşte posibil, dar durerea amintirilor îmi copleşi inima. Îmi acopăr ochii cu un braţ de parcă aş putea să le arunc din sufletul meu. Cu timpul s-au răcit sentimentele, regretele au rămas în trecut, semnificînd doar o nesfîrşită dimineaţă. Voi păstra întreg amorul şi norocul acestor foi în durerea vechii perderi, recitindu-mă din nou.