Читать книгу Dispărută fără urme - Блейк Пирс - Страница 10

Adolescenta care îi deschise ușa lui Bill avea o privire de parcă urma să i-o trântească înapoi în față. În schimb, se întoarse brusc și plecă fără să scoată un cuvânt, lăsând ușa deschisă.

Bill intră.

„Bună April,” spuse el mașinal.

Fiica lui Riley, o tânără uscățivă și morocănoasă de paisprezece ani, cu părul negru al mamei și ochi căprui-verzui, nu răspunse. Îmbrăcată doar într-un tricou larg, cu părul vraiște, April coti și se trânti pe canapea, absentă la tot în afara căștilor și telefonului mobil.

Bill stătu acolo încurcat, nesigur ce să facă. Când o sunase, Riley acceptase vizita sa, chiar dacă fără tragere de inimă. Se răzgândise oare?

Bill aruncă o privire în jur în timp ce pătrundea în casa semiobscură. Merse prin sufragerie și văzu că totul era ordonat și la locul lui, ceea ce era tipic pentru Riley. Și totuși văzu jaluzelele trase și un strat de praf pe mobilă – iar asta nu îi semăna deloc. Pe o etajeră zări un rând de thrillere broșate noi pe care i le cumpărase pentru concediu, în speranța că o vor ajuta să-și ia gândul de la probleme. Nicio copertă nu părea să fie îndoită.

Senzația vagă de teamă pe care o simțea Bill se intensifică. Asta nu era Riley pe care o cunoștea el. Oare Meredith avea dreptate? Avea nevoie de mai mult timp liber? Făcea o greșeală solicitând-o înainte de vreme?

Bill își făcu curaj și continuă să meargă mai departe în casa întunecată, și cum coti după un colț, o găsi pe Riley singură în bucătărie, așezată la masa Formica în halat și papuci, cu o ceașcă de cafea în față. Ridică privirea și Bill văzu o urmă de rușine, ca și cum ar fi uitat că venea. Dar o disimulă rapid cu un zâmbet firav și se ridică.

Se îndreptă spre ea și o luă în brațe și îl strânse și ea, ușor, la rândul ei. În papucii de casă era ceva mai mică decât el. Devenise foarte slabă, prea slabă, și îngrijorarea lui se adânci.

Se așeză la masă în fața ei și o studie. Avea părul curat, dar nu era pieptănat și părea că ar fi purtat papucii aceia de zile întregi. Fața îi era sfrijită, prea palidă, și mult, mult mai bătrână ca ultima dată când o văzuse acum cinci săptămâni. Arăta de parcă ar fi trecut prin focurile iadului. Chiar trecuse. Încercă să nu se gândească la ce îi făcuse ultimul criminal.

Își întoarse privirea, și stătură amândoi într-o liniște adâncă. Bill fusese atât de sigur că va ști ce să-i spună ca să o înveselească, să o stimuleze; însă cum stătea acolo, se simți consumat de tristețea ei, și își pierdu toate cuvintele. Voia să o vadă mai viguroasă, așa cum era înainte.

Ascunse rapid pe jos, lângă scaunul său, plicul cu documentele referitoare la noul caz de crimă. Acum nu mai era sigur dacă să i-l arate sau nu. Începea să fie din ce în ce mai convins că greșise ducându-se acolo. Era limpede, avea nevoie de mai mult timp. De fapt, văzând-o așa aici, se îndoia, pentru prima dată, că vechea sa parteneră se va mai întoarce vreodată.

„Cafea?” întrebă ea. Îi putea simți stânjeneala.

Dădu din cap. Era clar fragilă. Când o vizitase la spital și chiar și după ce se întorsese acasă, se îngrijorase pentru ea. Se întrebase dacă va mai reuși vreodată să-și revină după spaima și durerea pe care le îndurase, din abisurile îndelungatelor tenebre.

Nu îi semăna deloc; păruse invincibilă cu toate celelalte cazuri. Ceva era diferit la acest ultim caz, acest ultim criminal. Bill putea înțelege: bărbatul fusese cel mai sucit psihopat pe care îl întâlnise vreodată – iar asta însemna mult.

În timp ce o studia, îi trecu prin minte altceva. Chiar își arăta vârsta. Avea patruzeci de ani, aceeași vârstă ca și el, dar când era în activitate, însuflețită și implicată, arătase întotdeauna cu câțiva ani mai tânără. Fire gri începură să apară în părul ei negru. Ei bine, și părul lui se albea.

Riley își strigă fata, „April!”

Niciun răspuns. Riley o strigă pe nume de câteva ori, de fiecare dată mai tare, până când în sfârșit răspunse.

„Ce?” April răspunse din sufragerie, cu o voce profund enervată.

„La ce oră ai școală azi?”

„Știi la ce oră.”

„Spune-mi, ok?”

„Opt jumate.”

Riley se încruntă și păru supărată pe ea însăși. Se uită la Bill.

„A picat la engleză. A chiulit de la prea multe ore. Încerc să o ajut să iasă din belea.”

Bill dădu din cap, înțelegând prea bine. Viața în agenție punea prea multă presiune pe ei toți, iar familiile lor resimțeau cel mai puternic efectele negative.

„Îmi pare rău,” spuse el.

Riley ridică din umeri.

„Are paisprezece ani. Mă detestă.”

„Asta nu e bine.”

„Uram pe toată lumea când aveam paisprezece ani,” răspunse ea. „Tu nu?”

Bill nu răspunse. Era greu să și-o imagineze pe Riley detestând pe toată lumea.

„Așteaptă să ajungă băieții tăi la vârsta asta,” spuse Riley. „Câți ani au acum? Uit mereu.”

„Opt și zece,” răspunse Bill, apoi zâmbi. „La cum merg lucrurile cu Maggie, nu știu nici măcar dacă o să mai fiu în viața lor când vor avea vârsta lui April.”

Riley înclină capul și se uită îngrijorată la el. Îi lipsise acea privire afectuoasă.

„Așa de rău?” spuse ea.

Se uită în altă parte, vrând să nu se gândească la asta.

Amândoi tăcură pentru o clipă.

„Ce-ai ascuns acolo pe jos?” întrebă ea.

Bill aruncă o privire în jos apoi înapoi în sus și zâmbi; chiar și în starea de față, nu-i scăpa nimic.

„Nu ascund nimic,” spuse Bill, ridicând plicul și punându-l pe masă. „Doar ceva despre care aș vrea să discut cu tine.”

Riley zâmbi larg. Era evident că știa foarte bine de ce venise de fapt să o vadă.

„Arată-mi,” spuse ea, apoi adăugă, aruncând o privire neliniștită spre April, „Vino, hai să ieșim în spate. Nu vreau să vadă.”

Riley își scoase papucii și păși desculță în grădină înaintea lui Bill. Se așezară la o masă de picnic din lemn, roasă de vreme, care fusese acolo dinainte ca Riley să se mute în casă, iar Bill privi în jur curtea mică și singurul ei copac. Erau păduri de toate părțile. Asta îl făcu să uite că era măcar în apropierea unui oraș.

Prea izolat, se gândi el.

Nu i se păruse niciodată un loc potrivit pentru Riley. Micuța casă în stil fermier era la douăzeci și cinci de kilometri în afara orașului, dărăpănată și foarte mediocră. Accesul se făcea dintr-un drum secundar, cu nimic altceva în jur în afară de păduri și pășuni. Nu că ar fi crezut vreodată că viața în suburbie i se potrivea. Îi era greu să și-o imagineze în cercul petrecerilor de cocktail. Cel puțin, putea totuși să conducă până în Fredericksburg și de acolo să ia trenul companiei Amtrak până în Quantico când se întorcea la serviciu. Când încă mai putea lucra.

„Arată-mi ce ai,” spuse ea.

Etală rapoartele și fotografiile pe masă.

„Ții minte cazul Daggett?” întrebă el. „Ai avut dreptate. Criminalul nu terminase.”

Bill văzu cum Riley făcu ochii mari în timp ce se uită în amănunt peste poze. O tăcere lungă se așternu în timp ce studia intens documentele, și Bill se întrebă dacă nu cumva de asta avea nevoie ca să se întoarcă – sau dacă asta o va da înapoi.

„Deci ce crezi?” întrebă el într-un sfârșit.

Din nou tăcere. Nu își dezlipi nici acum ochii de pe documente.

În cele din urmă, își ridică privirea, iar atunci Bill fu șocat văzându-i ochii înlăcrimați. Nu o mai văzuse plângând până atunci, nici măcar în cele mai dure situații, nas în nas cu un cadavru. Asta nu era cu siguranță Riley pe care o cunoștea el. Criminalul ăla îi făcuse ceva, ceva mai mult decât știa el.

Înghiți un suspin.

„Mi-e frică, Bill,” spuse ea. „Mi-e atât de frică. Tot timpul. De tot.”

Îl duru inima să o vadă așa. Bill se întreba unde dispăruse vechea Riley, singura persoană pe care se putea baza să fie mai puternică decât el, punctul său de sprijin în vremuri grele. Îi era nespus de dor de ea.

„E mort, Riley,” spuse el, cu cel mai încrezător aer pe care și-l putu aduna. „Nu te mai poate răni.”

Riley dădu din cap.

„Nu ai de unde să știi.”

„Sigur că știu,” răspunse el. „I-au găsit corpul după explozie.”

„Nu l-au putut identifica,” spuse ea.

„Știi că el era.”

Plecă fața și își ascunse lacrimile cu o mână. Bill îi strânse mâna cealaltă peste masă.

„Ăsta e un caz nou,” spuse el. „Nu are nimic de-a face cu ce ți s-a întâmplat ție.”

Riley dădu din cap.

„Nu contează.”

Încet, plângând, ridică brațul și îi înmână documentul, ferindu-și privirea.

„Îmi pare rău,” spuse ea, uitându-se în jos, ținându-l cu mâna tremurândă. „Cred că ar trebui să pleci,” adăugă ea.

Bill, consternat, întristat, întinse mână și luă înapoi documentul. În vecii vecilor nu s-ar fi așteptat la un asemenea deznodământ.

Bill rămase pe loc o clipă, luptându-se împotriva propriilor lacrimi. Într-un final, îi mângâie ușor mâna, se ridică de la masă, și își croi drumul înapoi prin casă. April stătea în continuare în sufragerie, cu ochii închiși, dând din cap pe muzică.

*

Riley rămase plângând singură la masa de picnic după ce Bill plecă.

Credeam că eram bine, se gândi ea.

Chiar îți dorise să fie bine, pentru Bill. Și chiar credea că ar fi putut duce totul până la capăt. Să stea în bucătărie, vorbind despre banalități fusese în regulă. Apoi ieșiseră afară și când văzuse documentul, crezuse din nou că va fi bine. Chiar mai mult decât bine. Începuse să intre în joc. Vechea poftă pentru meserie se reaprinse, voia să se întoarcă pe teren. Împărțea pe categorii, desigur, gândindu-se la crimele aproape identice, ca un puzzle de rezolvat, aproape abstract, un joc intelectual. Și asta era în regulă. Terapeutul îi spusese că va fi nevoită să o facă dacă spera să se mai întoarcă vreodată la lucru.

Iar atunci, din cine știe ce motiv, puzzle-ul intelectual deveni ceea ce era cu adevărat – o tragedie umană hidoasă în care două femei nevinovate muriseră în chinurile unor dureri și terori de nemăsurat. Și deodată se întrebă: Oare a fost la fel de rău pentru ele cum a fost pentru mine?

Întregul corp fu inundat de panică și teamă. Și stânjeneală, rușine. Bill era partenerul și prietenul ei cel mai bun. Îi datora atât de mult. Îi fusese alături în timpul ultimelor săptămâni când nimeni altcineva nu ar fi făcut-o. Nu ar fi supraviețuit în spital fără el. Ultimul lucru pe care și-l dorea era ca el să o vadă limitată la o stare de neajutorare.

O auzi pe April țipând din pragul ușii cu plasă din spate.

„Mama, tre’ să mâncăm acum sau o să întârzii.”

Simți nevoia să țipe înapoi, „Pregătește-ți singură micul dejun!”

Dar nu o făcu. Luptele cu April o epuizaseră de mult. Renunțase să se mai bată.

Se ridică de la masă și intră înapoi în bucătărie. Desprinse un prosop de hârtie de pe rolă și îl folosi ca să-și șteargă lacrimile și să-și sufle nasul, apoi se pregăti de gătit. Încercă să-și reamintească de cuvintele terapeutului: Chiar și sarcinile de rutină vor cere mult efort conștient, cel puțin o vreme. Trebui să se mulțumească să facă lucrurile pas cu pas.

Întâi se scot ingredientele din frigider – cartonul de ouă, pachetul de bacon, untiera, borcanul cu gem, pentru că lui April îi plăcea gemul chiar dacă ei nu. Și continuă așa până ce întinse șase felii de bacon într-o tigaie pe aragaz, și aprinse focul de sub tigaie.

Se clătină pe spate la apariția flăcării galben-albastre. Închise ochii și toate amintirile o năvăliră.

Riley era întinsă într-un spațiu auxiliar, sub o casă, într-o cușcă improvizată. Singura lumină pe care o văzuse venea de la torța cu propan. În restul timpului fusese complet în întuneric. Podeaua spațiului auxiliar era de pământ. Dușumeaua de deasupra ei era atât de lăsată că abia putea să stea pe vine.

Întunericul era deplin, chiar și atunci când deschidea ușa mică și se târa în spațiul auxiliar cu ea. Nu îl putea vedea, dar îl putea auzi respirând și grohăind. Descuia cușca și o deschidea violent și se băga înăuntru.

Și apoi aprindea torța. Putea să-i vadă fața crudă și urâtă în lumina ei. O tachina cu o farfurie de mâncare râncedă. Dacă se întindea după farfurie, lansa flacăra spre ea. Nu putea mânca fără să fie arsă...

Deschise ochii. Imaginile nu mai erau atât de vii cu ochii deschiși, dar nu putea opri cursul amintirilor. Continuă să pregătească micul dejun mașinal, adrenalina galopându-i prin corp. Tocmai ce punea masa când vocea fiicei sale țipă din nou.

„Mamă, cât mai durează?”

Tresări și farfuria îi alunecă din mână, căzu pe podea și se sparse.

„Ce s-a întâmplat?” țipă April, apărând lângă ea.

„Nimic,” spuse Riley.

Curăță mizeria și cum ea și April se așezară să mănânce împreună, ostilitatea mută se făcu simțită ca de obicei. Riley voia să rupă cercul vicios, să ajungă la April, să îi spună, April, sunt eu, mama ta și te iubesc. Dar încercase de atâtea ori și nu făcuse decât să înrăutățească situația. Fiica ei o detesta, și nu înțelegea de ce – nici cum să-i pună capăt.

„Ce o să faci azi?” o întrebă pe April.

„Ce crezi?” sări April. „Mă duc la școală.”

„Voiam să zic după,” spuse Riley, păstrându-și tonul calm, plin de compasiune. „Sunt mama ta. Vreau să știu. E normal.”

„Nu e nimic normal în viața noastră.”

Mâncară în liniște pentru câteva clipe.

„Nu-mi spui nimic niciodată,” spuse Riley.

„Nici tu.”

Asta încheie orice speranță de a mai conversa vreodată.

Așa e, se gândi cu amărăciune Riley. Era mai adevărat decât credea April. Riley nu îi povestise niciodată despre jobul ei, de cazurile ei; nu îi povestise niciodată despre captivitatea ei sau despre perioada în spital sau de ce era acum „în vacanță”. Tot ce știa April era că fusese nevoită să locuiască cu tatăl ei în cea mai mare parte a acelei perioade, și îl ura chiar mai mult decât o ura pe Riley. Dar oricât de mult și-ar fi dorit să-i spună, Riley consideră că era mai bine ca April să nu aibă habar prin ce trecuse mama ei.

Riley se îmbrăcă și o conduse pe April la școală, și nu schimbară niciun cuvânt pe drum. Când April se dădu jos din mașină, strigă după ea, „Ne vedem la zece.”

April îi făcu nepăsătoare cu mâna în timp ce se îndepărta.

Riley conduse până la o cafenea din apropiere. Devenise o rutină pentru ea. Îi era greu să petreacă oricât de puțin timp într-un spațiu public și știa că tocmai d-asta trebuia să o facă. Cafeneaua era mică și niciodată aglomerată, chiar și în dimineți ca aceasta, așa că o găsea relativ neamenințătoare.

Pe cum stătea acolo, sorbind dintr-un cappucino, își aminti de rugămintea lui Bill. Trecuseră șase săptămâni, la naiba. Situația trebuia să se schimbe. Ea trebuia să se schimbe. Nu știa cum avea să facă asta.

Dar o idee începu să se formeze. Știa exact ce trebuia să facă mai întâi.