Читать книгу Dispărută fără urme - Блейк Пирс - Страница 11

Flacăra albă a torței cu propan flutura în fața lui Riley. Era nevoită să se ferească dintr-o parte în alta ca să nu fie arsă. Lumina era orbitoare și nu mai putea să-i vadă chipul răpitorului. Torța se învârtea din colo în coace, lăsând parcă dungi atârnând în aer.

„Oprește-te!” țipă ea. „Oprește-te!”

Vocea îi devenise aspră și răgușită de la țipat. Se întreba de ce își irosea suflul. Știa că nu s-ar fi oprit din tortură până când nu ar fi fost moartă.

Chiar atunci, luă o goarnă și i-o sună în ureche.

Un claxon răsună. Riley reveni rapid în prezent și văzu semaforul din intersecție făcându-se verde. O coloană de șoferi aștepta în spatele ei, și apăsă pedala.

Riley, cu mâinile transpirate, își îndepărtă gândurile forțat și își reaminti unde se afla. Se ducea în vizită la Marie Sayles, singura altă supraviețuitoare a sadismului de neconceput a aproape-criminalului ei. Se dojeni pentru că se lăsă copleșită de reminiscența evenimentelor. Reușise să se concentreze pe condus timp de o oră și jumătate și crezuse că era bine.

Riley merse cu mașina prin Georgetown, trecând pe lângă case victoriene scumpe și parcă la adresa pe care Marie i-o dăduse la telefon - o casă de oraș din cărămidă roșie cu un superb bovindou. Rămase un moment în mașină, deliberând dacă să intre sau nu și încercând să-și adune curajul.

În cele din urmă ieși. Cum urca scările, fu plăcut surprinsă să o vadă pe Marie întâmpinând-o la ușă. Îmbrăcată sumbru dar elegant, Marie zâmbi oarecum fără putere. Chipul îi părea obosit și crispat. Judecând după cearcăne, Riley era aproape sigură că Marie plânsese. Asta nu o surprindea. Ea și Marie se văzuseră des în ultimele săptămâni pe video chat și prea puțin mai puteau ascunde una de cealaltă.

Când s-au îmbrățișat, Riley își dădu seama imediat că Marie nu era atât de înaltă și viguroasă pe cât se aștepta ea. Chiar și pe tocuri Marie era mai scundă decât Riley, de statură mică și delicată. Riley era surprinsă. Vorbiseră mult împreună, dar acum era prima oară când se întâlneau în persoană. Delicatețea Mariei o făcea să pară și mai curajoasă de a fi supraviețuit traumelor la care fusese supusă.

Riley cercetă cu atenție de jur împrejur în timp ce se îndrepta cu Marie spre sufragerie. Locul era impecabil și mobilat cu gust. În mod normal ar fi fost o casă veselă pentru o femeie celibatară de succes. Dar Marie ținea toate perdelele trase și luminile la intensitate redusă. Atmosfera era în mod ciudat opresantă. Riley nu voia să recunoască, dar îi amintea de propria casă.

Marie pregătise un prânz lejer pe masa din sufragerie, iar ea și Riley se așezară să mănânce. Stătură acolo într-o liniște jenantă, Riley transpirând dar neștiind de ce. Să o vadă pe Marie îi reamintea totul.

„Și...cum a fost?” întrebă Marie timid. „Să te expui în public?”

Riley zâmbi. Marie înțelegea mai bine ca oricine ce efort însemnase drumul de azi.

„Destul de bine,” spuse Riley. „De fapt, chiar bine. Nu am avut decât un moment dificil de altfel.”

Marie consimți înclinând din cap.

„Ai făcut-o,” spuse Marie. „Și a fost curajoasă.”

Curajoasă, se gândi Riley. Ea nu s-ar fi descris așa. Cândva, poate, când era un agent în activitate. Oare se va mai descrie vreodată așa?

„Dar tu?” întrebă Riley. „Cât de des ieși?”

Marie căzu pe gânduri.

„Nu ieși deloc din casă, nu-i așa?” întrebă Riley.

Marie dădu din cap.

Riley se apropie și îi prinse încheietura mâinii cu compasiune.

„Marie, trebuie să încerci,” o îndemnă ea. „Dacă rămâi baricadată așa înăuntru, e ca și cum ești în continuare prizoniera lui.”

Un suspin înecat ieși cu forța din gâtul Mariei.

„Îmi pare rău,” spuse Riley.

„E în regulă. Ai dreptate.”

Riley o privi pe Marie în timp ce mâncară amândouă pentru o clipă și o tăcere îndelungată se instală. Voia să creadă că Marie era bine, dar trebui să recunoască faptul că i se părea alarmant de fragilă. I se făcu teamă pentru ea însăși. Oare tot așa de rău arăta și ea?

Riley se întrebă în tăcere dacă era bine pentru Marie să locuiască singură. I-ar fi oare mai bine cu un soț sau cu un iubit? Se întrebă. Apoi se gândi la același lucru despre ea. Cu toate că știa că răspunsul pentru amândouă era probabil nu. Nici una nici alta nu erau într-o stare de spirit emoțională pentru o relație solidă. Ar fi fost doar un sprijin.

„Oare ți-am mulțumit?” întrebă Marie după o vreme, rupând liniștea.

Riley zâmbi. Știa foarte bine că Marie se referea la faptul că o salvase.

„De multe ori,” spuse Riley. „Și nu ai de ce. Serios.”

Marie împunse mâncarea cu furculița.

„Ți-am cerut vreodată iertare?”

Riley fu surprinsă. „Iertare? Pentru ce?”

Marie vorbi cu greu.

„Dacă nu m-ai fi scos de acolo, nu te-ar fi prins.”

Riley strânse ușor mâna Mariei.

„Marie, mi-am făcut treaba doar. Nu poți să te învinovățești pentru ceva ce nu s-a întâmplat din cauza ta. Ai deja destule pe cap.”

Marie dădu din cap, recunoscătoare.

„Doar să mă ridic din pat în fiecare zi e o provocare,” recunoscu ea. „Presupun că ai observat ce întunecat țin totul. Orice lumină strălucitoare îmi amintește de torța aia a lui. Nu pot nici măcar să mă uit la televizor sau să ascult muzică. Mi-e teamă că cineva o să se furișeze după mine și nu o să aud. Orice sunet mă panichează.”

Marie începu să suspine în liniște.

„Nu voi mai privi niciodată lumea la fel. Niciodată. Răutatea e pretutindeni printre noi. Habar nu aveam. Oamenii sunt capabili de lucruri atât de îngrozitoare. Nu știu cum o să mai pot avea încredere vreodată în oameni.”

Cum Marie plângea, Riley dori să o încurajeze, să-i spună că nu avea dreptate. Dar o parte din Riley nu era sigură de asta.

Într-un final, Marie se uită la ea.

„De ce ai venit aici azi?” întrebă ea pe față.

Riley fu surprinsă de sinceritatea Mariei – și de faptul că ea însăși nu prea știa de ce.

„Nu știu”, spuse ea. „Voiam doar să te vizitez. Să văd cum ești.”

„Mai e ceva,” spuse Marie, privind printre gene cu un discernământ straniu.

Poate avea dreptate, se gândi Riley. Riley se gândi la vizita lui Bill și își dădu seama că într-adevăr, venise acolo datorită noului caz. Ce voia de la Marie? Un sfat? Permisiune? Sprijin? Încurajare? O parte din ea voia ca Marie să-i spună că e nebună ca să se liniștească și să uite de Bill. Dar poate o altă parte voia ca Marie să o îndemne să o facă.

În cele din urmă, Riley oftă.

„A apărut un caz nou,” spuse ea. „Bine, nu un caz nou. Dar unul vechi care nu s-a rezolvat niciodată.”

Expresia de pe fața Mariei deveni crispată și severă.

Riley inspiră adânc.

„Și ai venit să mă întrebi dacă să o faci sau nu?” întrebă Marie.

Riley ridică din umeri. Dar privi și în sus și căută ochii Mariei pentru încurajare, pentru sprijin. Și în acel moment își dădu seama că exact la asta sperase venind să o vadă.

Dar spre dezamăgirea ei, Marie plecă privirea și dădu ușor din cap. Riley așteptă în continuare un răspuns, dar în schimb primi doar o tăcere fără sfârșit. Riley simți că o teamă cu totul specială începuse să-și facă loc în sufletul Mariei.

În timpul tăcerii, Riley se uită prin apartament și ochii îi căzură pe telefonul fix al Mariei. Fu uimită să vadă că era deconectat din perete.

„Ce s-a întâmplat cu telefonul tău?” întrebă Riley.

Marie părea cu adevărat abătută și Riley realiză că atinsese un punct sensibil.

„Mă sună într-una,” spuse Marie șoptind aproape imperceptibil.

„Cine?”

„Peterson.”

Riley simți cum inima îi sări din piept.

„Peterson e mort,” replică Riley, cu vocea tremurândă. „Am ars locul. I-au găsit corpul.”

Marie dădu din cap.

„Ar fi putut găsi pe oricine altcineva. Nu era el.”

Riley simți un val de panică. Cele mai mari temeri ale sale se trezeau la viață.

„Toată lumea spune că el era,” spuse Riley.

„Și tu chiar crezi asta?”

Riley nu știa ce să spună. Acum nu era un moment bun să se încreadă în fricile sale. Până la urmă, Marie delira probabil. Dar cum putea Riley să o convingă de ceva de care ea însăși nu era pe deplin convinsă?

„Mă tot sună,” spuse din nou Marie. „Sună și respiră și închide. Știu că el e. E în viață. Și mă urmărește.”

Riley simți furișându-i-se în suflet o spaimă rece.

„E probabil doar un tip obscen care sună,” spuse ea, prefăcându-se că e calmă. „Dar pot cere Biroului să investigheze. Pot să le cer să trimită o mașină de supraveghere dacă ți-e teamă. Vor localiza apelurile.”

„Nu!” spuse Marie hotărât. „Nu!”

Riley o privi fix, debusolată.

„De ce nu?” întrebă ea.

„Nu vreau să-l enervez.,” spuse Marie cu un smiorcăit jalnic.

Riley, copleșită, simțind venind un atac de panică, realiză brusc ce idee proastă fusese să vină aici. Ba chiar se simțea mai rău. Știa că nu mai putea sta nici măcar o secundă în plus în acea sufragerie opresantă.

„Trebuie să plec,” spuse Riley. „Îmi pare rău. Fata mea mă așteaptă.”

Deodată, Marie o prinse pe Riley de încheietură cu o putere surprinzătoare, înfigându-și unghiile în pielea ei.

Se holbă la ea cu o așa intensitatea în ochii albaștri ca de gheață că o înspăimântă pe Riley. Acea privire pătrunzătoare i se întipări în suflet.

„Preia cazul,” o imploră Marie.

Riley putu citi în ochii Mariei confuzia dintre noul caz și Peterson, amestecându-le într-unul singur.

„Găsește-l pe nenorocitul ăla,” adăugă ea. „Și omoară-l pentru mine.”