Читать книгу Dispărută fără urme - Блейк Пирс - Страница 16

Riley conduse spre conacul senatorului Mitch Newbrough, și inima i se îngrozi când acesta apăru în zare. Situat la capătul unei alei lungi, mărginite de copaci, conacul era imens, formal și intimidant. Considerase întotdeauna că cei bogați și puternici erau mult mai dificil de abordat decât oamenii aflați cu mult mai jos pe scara socială.

Se apropie și parcă într-un cerc cochet în fața conacului de piatră. Da, această familie era într-adevăr foarte bogată.

Se dădu jos din mașină și urcă treptele spre ușile enorme din față. După ce sună la ușă, fu întâmpinată de un bărbat impecabil pe la vreo treizeci de ani.

„Eu sunt Robert,” spuse el. „Fiul senatorului. Și dumneavoastră trebuie să fiți agentul special Riley. Intrați. Mama și Tata vă așteaptă.”

Robert Newbrough o conduse pe Riley în casă, care îi reaminti instantaneu cât de mult disprețuia casele ostentative. Casa familiei Newbrough era excepțional de colosală și drumul până oriunde i-ar fi așteptat senatorul și soția sa era neplăcut de lung. Riley era sigură de faptul că a-i face pe invitați să parcurgă o distanță atât de neconvenabil de lungă era un fel de tactică de intimidare, un fel de a transmite că locuitorii acestei case erau mult prea puternici pentru a te pune cu ei. În plus, Riley era de părere că mobila omniprezentă în stil colonial era chiar foarte urâtă.

Mai mult ca orice, era îngrozită de ceea ce urma. Pentru ea, să vorbească familiilor victimelor era pur și simplu înfiorător – mult mai greu decât să se confrunte cu locurile crimelor sau chiar cu cadavre. I se părea mult prea ușor să se piardă în doliul persoanelor, în furia și confuzia lor. Astfel de emoții intense îi stricau concentrarea și o distrăgeau de la misiunea ei.

În timp ce mergeau, Robert Newbrough spuse, „Tata a venit acasă de la Richmond de când...”

Se înecă puțin la mijlocul frazei. Riley putea simți intensitatea pierderii sale.

„De când am aflat de Reba,” continuă el. „A fost groaznic. Mama este șocată în mod special. Încercați să nu o supărați prea tare.”

„Îmi pare rău pentru pierderea dumneavoastră,” spuse Riley.

Robert o ignoră și o conduse pe Riley într-o sufragerie spațioasă. Senatorul Mitch Newbrough și soția sa stăteau împreună pe o canapea imensă, ținându-se de mână.

„Agentul Paige,” spuse Robert, prezentând-o. „Agent Paige, vă prezint părinții mei, senatorul și soția sa, Annabeth.”

Robert îi oferi un loc lui Riley, apoi se așeză și el.

„Înainte de toate,” spuse Riley încet, „cele mai profunde condoleanțe pentru pierderea dumneavoastră.”

Annabeth Newbrough răspunse înclinând capul în semn de recunoaștere. Senatorul rămase privind fix înainte.

În scurta tăcere care urmă, Riley le evaluă rapid figurile. Îl văzuse de multe ori pe Newbrough la televizor, purtând mereu zâmbetul mieros de politician. Acum nu zâmbea. Riley nu o văzuse prea mult pe doamna Newbrough, care părea să posede docilitatea tipică a soției de politician.

Amândoi aveau în jur de șaizeci de ani. Riley observă că amândoi făcuseră eforturi dureroase și costisitoare ca să arate mai tineri – implant de păr, vopsit, liftinguri, machiaj. În ceea ce o privea pe Riley, eforturile lor nu-i făceau decât să arate în mod vag artificial.

Ca niște păpuși, se gândi Riley.

„Trebuie să vă pun câteva întrebări despre fiica dumneavoastră,” spuse Riley, scoțându-și carnețelul. „Erați în contact cu Reba în ultima vreme?”

„O, sigur,” spuse doamna Newbrough. „Suntem o familie foarte apropiată.”

Riley observă o oarecare rigiditate în vocea femeii. Suna a ceva ce spusese cam des, din obișnuință. Riley era aproape sigură că viața de familie în căminul Newbrough era departe de a fi ideală.

„Vă spusese Reba ceva în ultima vreme cum că ar fi fost amenințată?” întrebă Riley.

„Nu,” spuse doamna Newbrough. „Niciun cuvânt.”

Riley observă că senatorul nu spusese nimic până atunci. Se întreba de ce era așa de tăcut. Trebuia să-l facă să vorbească, dar cum?

Acum vorbi Robert.

„Trecuse printr-un divorț urât. Lucrurile au luat o întorsătură neplăcută între ea și Paul din cauza tutelei celor doi copii.”

„Nu mi-a plăcut niciodată de el,” spuse doamna Newbrough. „Avea așa un temperament. Credeți că poate - ?” Își pierdu cuvintele.

Riley dădu din cap.

„Fostul său soț nu este un suspect probabil,” spuse ea.

„De ce Dumnezeului nu?” întrebă doamna Newbrough.

Riley cântări în minte ce ar trebui și ce nu ar trebui să le spună.

„Ați citit probabil că nu e prima lovitură a criminalului,” spuse ea. „A mai fost o victimă similară în apropiere de Daggett.”

Doamna Newbrough devenea din ce în ce mai agitată.

„Ce ar trebui să însemne toate astea pentru noi?”

„Avem de-a face cu un criminal în serie,” spuse Riley. „Nu are nicio caracteristică domestică. E posibil ca fiica dumneavoastră să nu-l fi cunoscut deloc pe criminal. Există șanse foarte mari să nu fi fost ceva personal.”

Doamna Newbrough suspina acum. Riley își regretă imediat cuvintele.

„Nu a fost personal?” aproape țipă doamna Newbrough. „Cum ar putea fi altceva decât personal?”

Senatorul Newbrough se adresă fiului său.

„Robert, du-o te rog pe mama ta în altă parte și calmeaz-o. Trebuie să vorbesc cu agentul Paige singur.”

Robert Newbrough o scoase ascultător pe mama sa din încăpere. Senatorul Newbrough nu spuse nimic pentru o clipă. Se uită direct în ochii lui Riley. Era sigură că obișnuia să intimideze oamenii cu privirea sa fixă. Dar nu funcționa în mod special în cazul ei. Se uită pur și simplu la el cu aceeași privire.

Într-un final, senatorul băgă mâna în buzunarul de la sacou și scoase un plic DL. Veni spre scaunul ei și i-l înmână.

„Poftim,” spuse el, apoi se întoarse spre canapea și se așeză.

„Ce e asta?” întrebă Riley.

Senatorul o privi din nou îndelungat.

„Tot ce trebuie să știți,” spuse el.

Riley era complet derutată acum.

„Pot să-l deschid?” întrebă ea.

„Chiar vă rog.”

Riley deschise plicul. Conținea o singură coală de hârtie cu nume înscrise pe două coloane. Recunoscu o parte din ele. Trei sau patru erau reporteri bine cunoscuți de la posturile de știri TV locale. Alți câțiva erau politicieni importanți din Virginia. Riley era și mai perplexă ca înainte.

„Cine sunt acești oameni?” întrebă ea.

„Dușmanii mei,” spuse senatorul Newbrough cu o voce calmă. „Probabil că nu e o listă cuprinzătoare. Dar aceștia sunt cei care contează. Unul dintre ei este vinovat.”

Riley era complet stupefiată acum. Rămase acolo și nu spuse nimic.

„Nu vreau să spun că cineva de pe acea listă mi-a omorât fiica direct, cu propriile mâini,” spuse el. „Dar cu siguranță au plătit pe cineva să o facă.”

Riley vorbi încet și cu grijă.

„Domnule senator, cu tot respectul pe care vi-l datorez, cred că tocmai ce am spus că uciderea fiicei dumneavoastră probabil nu a fost ceva personal. A mai avut loc deja o crimă aproape identică.”

„Încercați să-mi spuneți că fiica mea a fost vizată din pură coincidență?” întrebă senatorul.

Da, probabil, se gândi Riley.

Dar știa mai bine decât să o spună cu voce tare.

Înainte să poată răspunde, senatorul adăugă, „Agent Paige, am învățat din experiențe grele să nu cred în coincidențe. Nu știu cum și de ce, dar moartea fiicei mele a fost politică. Și în politică, totul este personal. Așa că nu încercați să-mi spuneți că e orice altceva numai personal nu. Este de datoria dumneavoastră și a Biroului să găsiți pe oricine e responsabil și să-l aduceți în fața justiției.”

Riley inspiră adânc și îndelungat. Studie chipul bărbatului în detaliu. Acum putea să vadă. Senatorul Newbrough era un narcisist veritabil.

Nu că aș fi surprinsă, se gândi ea.

Riley înțelese încă ceva. Senatorului îi era greu să conceapă că ceva în viața lui nu îl privea în mod direct pe el, și doar pe el. Până și crima fiicei sale era despre el. Reba fusese pur și simplu prinsă la mijloc între el și cineva care îl ura. Probabil credea cu adevărat asta.

„Domnule,” începu Riley, „cu tot respectul, nu cred -”

„Nu vreau să credeți,” spuse Newbrough. „Aveți toate informațiile necesare în fața ochilor.”

Se priviră intens preț de câteva secunde.

„Agent Paige,” spuse în cele din urmă senatorul, „Am impresia că nu suntem pe aceeași lungime de undă. Păcat. Poate nu știați, dar am prieteni buni în funcții superioare în agenție. Unii dintre ei îmi datorează favoruri. Îi voi contacta imediat. Am nevoie de cineva implicat în acest caz care va rezolva treaba.”

Riley stătea acolo, șocată, neștiind ce să spună. Era oare acest om atât de delirant?

Senatorul se ridică.

„O să trimit pe cineva să vă conducă afară, agent Paige,” spuse el. „Regret că nu am căzut de acord.”

Senatorul Newbrough ieși din cameră, lăsând-o pe Riley singură. Îi picase gura din cauza șocului. Omul era în mod cert narcisist. Dar știa că asta nu era totul.

Senatorul ascundea ceva.

Și indiferent ce trebuia să facă, avea să afle ce era.