Читать книгу Strigăt De Onoare - Морган Райс, Morgan Rice - Страница 19

Gwen a îngenuncheat alături de Godfrey în cabana claustrofobică, cu Illepra lângă ea, și nu mai putea suporta. A ascultat gemetele fratelui ei de ore întregi, văzând fața Illeprei devenind din ce în ce mai sumbră, și părea sigur că el va muri. Se simțea atât de neajutorată, doar stând aici. A simțit că trebuie să facă ceva. Orice.

Nu numai că era chinuită de vinovăție și de griji pentru Godfrey - dar chiar mai mult, pentru Thor. Nu-și putea scoate din minte imaginea lui șarjând în luptă, trimis într-o capcană de Gareth, pe cale de a muri. A simțit că a trebuit să-l ajute și pe Thor într-un fel. Înnebunea stând aici.

Gwen s-a ridicat brusc în picioare și a traversat grăbită cabana.

"Unde te duci?" a întrebat Illepra, cu vocea răgușită de la incantat rugăciuni.

Gwen se întoarse spre ea.

"Mă voi întoarce", a spus ea. "Este ceva ce trebuie să încerc."

A deschis ușa și s-a grăbit afară, în aerul apusului, și a clipit la imaginea din fața ei: cerul era brăzdat cu roșu si purpuriu, al doilea soare stând ca o minge verde la orizont. Akorth și Fulton, spre cinstea lor, încă stăteau acolo, de gardă - au sărit în sus și s-au uitat la ea cu îngrijorare pe fețe.

"Va trăi?" întrebă Akorth.

"Nu ştiu," a spus Gwen. "Stați aici. Faceți de pază."

"Și tu unde te duci?" întrebă Fulton.

I-a venit o idee în timp ce se uita la cerul roșu ca sângele, a simțit sentimentul mistic în aer. Mai era un om care ar putea fi în stare să o ajute.

Argon.

Dacă exista o persoană în care Gwen avea încredere, o persoană care îl iubea pe Thor și care îi rămăsese loială tatălui ei, o persoană care avea puterea de a o ajuta într-un fel, era el.

"Trebuie să caut pe cineva special", a spus ea.

Se întoarse și plecă grăbită, peste câmpie, accelerând, alergând, reamintindu-și pașii către cabana lui Argon.

Nu mai fusese acolo de ani de zile, de când era copil, dar și-a amintit că el stătea la înălțime, deasupra câmpiilor pustii, denivelate. A continuat să alerge, abia trăgându-și respirația când terenul a devenit mai pustiu, mai bătut de vânturi, cu iarba făcând loc pietrelor, apoi stâncilor. Vântul urla, și cum înainta, peisajul a devenit straniu; se simțea ca și cum ar fi mers pe suprafața unei stele.

În cele din urmă a ajuns la cabana lui Argon, cu respirația tăiată, și a bătut la ușă. Nu era nicio clanță la vedere, dar știa că acesta era locul.

"Argon!" țipă ea. "Eu sunt! Fiica lui MacGil! Lasă-mă să intru! Îți poruncesc!"

A continuat să bată, dar singurul răspuns a fost urletul vântului.

În cele din urmă, a izbucnit în lacrimi, epuizată, simțindu-se mai neajutorată decât fusese vreodată. Se simțea golită, ca și cum nu mai avea unde să se ducă.

Cum soarele a coborât mai mult pe cer, culoarea lui sângerie făcând loc amurgului, Gwen se întoarse și începu să coboare înapoi dealul. Și-a șters lacrimile de pe față continuând să meargă, disperată să-și dea seama unde să se ducă mai departe.

"Te rog tată", a spus ea cu voce tare, închizând ochii. "Dă-mi un semn. Arată-mi unde să mă duc. Arată-mi ce să fac. Te rog nu-ți lăsa fiul să moară în această zi. Și te rog nu-l lăsa pe Thor să moară. Dacă mă iubești, răspunde-mi."

Gwen a mers în tăcere, ascultând vântul, când dintr-o dată, a lovit-o inspirația.

Lacul. Lacul Necazurilor.

Desigur. Lacul era locul unde se ducea toată lumea să se roage pentru cineva care era bolnav de moarte. Era un lac mic, pur, în mijlocul Pădurii Roșii, înconjurat de copaci falnici care ajungeau la cer. Era considerat un loc sfânt.

Mulțumesc tată, că mi-ai răspuns, s-a gândit Gwen.

Ea îl simțea cu ea acum, mai mult ca niciodată, și a izbucnit într-un sprint, repezindu-se spre Pădurea Roșie, spre lacul care îi va auzi necazurile.

*

Gwen a îngenuncheat pe malul Lacului Necazurilor, genunchii odihnindu-i-se pe acele moi de pin, de culoare roșie, care înconjurau apa ca un inel, și a privit la apa nemișcată, cea mai netedă oglindă de apă pe care o văzuse vreodată, care reflecta luna care răsărise. Era o lună plină strălucitoare, mai plină decât o văzuse vreodată, și în timp ce al doilea soarele încă apunea, luna era în creștere, trimțând peste Inel atât lumina apusului de soare cât și lumina lunii. Soarele și luna se reflectau împreună, față în față în lac, și ea a simțit sacralitatea acestui moment al zilei. Era fereastra dintre sfârșitul unei zile și începutul alteia, și în acest moment sacru, și în acest loc sacru, orice era posibil.

Gwen a îngenuncheat acolo, plângând, rugându-se din toate puterile. Evenimentele din ultimele zile fuseseră prea mult pentru ea, și a dat drumul la toate. S-a rugat pentru fratele ei, dar și mai mult pentru Thor. Nu putea suporta gândul de a-i pierde pe amândoi în această seară, de a nu mai avea pe nimeni în jur decât pe Gareth. Nu putea suporta gândul de a fi expediată pentru a fi măritată cu vreun barbar. Și-a simțit viața prăbușindu-se în jurul ei, și avea nevoie de răspunsuri. Chiar mai mult, avea nevoie de speranță.

Mulți oameni din regatul ei se rugau la Zeul Lacurilor, sau la Zeul Pădurilor, sau Zeul Munților, sau la Zeul Vântului - dar Gwen nu a crezut niciodată în vreunul dintre ei. Ea, ca și Thor, era una dintre puținii care mergeau împotriva curentului de credință din regatul ei, și urma calea radicală de a crede într-un singur Dumnezeu, o singură ființă care controla întregul univers. La acest Dumnezeu se ruga.

Te rog Doamne, s-a rugat ea. Adumi-l înapoi pe Thor. Lasă-l să fie în siguranță în luptă. Lasă-l să scape din ambuscadă. Te rog lasă-l pe Godfrey să trăiască. Și te rog să mă protejezi - nu mă lăsa să fiu luată de aici, căsătorită cu acel sălbatic. Voi face orice. Doar dă-mi un semn. Arată-mi ce vrei de la mine.

Gwen a îngenuncheat acolo pentru mult timp, fără să audă nimic în afara urletului vântului vâjâind printre pinii înalți ai nesfârșitei Păduri Roșii; a ascultat troznetul blând al ramurilor care i se legănau deasupra capului, acele lor căzând în apă.

"Ai grijă pentru ce te rogi" a venit o voce.

Ea se răsuci, tresărind, și a fost șocată să vadă pe cineva stând acolo, nu departe de ea. S-ar fi speriat, dar a recunoscut vocea imediat - o voce străveche, mai în vârstă decât copacii, mai veche decât Pământul însuși, și inima ei a crescut când și-a dat seama cine era.

Se întoarse și îl văzu stând deasupra ei, purtând mantia albă și gluga, cu ochii translucizi, arzând prin ea ca și cum i-ar fi privit direct în suflet. Își ținea toiagul, luminat în apusul de soare și în lumina lunii.

Argon.

S-a ridicat și a stat în fața lui.

"Te-am căutat", a spus ea. "Am fost la cabana ta. M-ai auzit bătând?"

"Am auzit totul", a răspuns el criptic.

Ea se opri, întrebându-se. El nu avea nicio expresie.

"Spune-mi ce trebuie să fac", a spus ea. "Voi face orice. Te rog, nu-l lăsa pe Thor să moară. Nu poți să-l lași să moară!"

Gwen a făcut un pas înainte și l-a apucat de încheietura mâinii, pledând. Dar când l-a atins a fost ars de o căldură arzătoare, care a trecut prin încheietura mâinii lui și pe mâinile ei, iar ea s-a trase înapoi, copleșită de energie.

Argon a oftat, s-a întors dinspre ea și a făcut câțiva pași spre lac. Stătea acolo, privind la apă, cu ochii reflectați în lumină.

Ea a mers până lângă el și a stat acolo în tăcere pentru nu știa cât timp, așteptând până când el a fost gata să vorbească.

"Nu este imposibil să schimbi soarta", a spus el. "Dar asta cere un preț greu de la solicitant. Vrei să salvezi o viață. Acesta este un efort nobil. Dar nu poți salva două vieți. Va trebui să alegi."

Se întoarse cu fața la ea.

"Vrei ca Thor să trăiască mai departe în noaptea asta, sau fratele tău? Unul dintre ei trebuie să moară. Este scris."

Gwen a fost oripilată de întrebare.

"Ce fel de alegere este asta?" a întrebat ea. "Prin salvarea unuia îl condamn pe celălalt."

"Nu o faci", a răspuns el. "AMândoi sunt meniți să moară. Îmi pare rău. Dar asta este soarta lor."

Gwen a simțit ca și cum un pumnal i-ar fi fost înfipt în stomac. Ambii erau meniți să moară? Era prea îngrozitor să-și imagineze. Oare soarta putea fi atât de crudă?

"Eu nu-l pot alege pe unul peste celălalt," a spus ea, în cele din urmă, cu vocea slabă. "Dragostea mea pentru Thor este mai puternică, desigur. Dar Godfrey este carne din carnea mea și sânge din sângele meu. Nu pot suporta ideea ca unul să moară în detrimentul celuilalt. Și nu cred că vreunul dintre ei ar vrea asta."

"Atunci amândoi vor muri", a răspuns Argon.

Gwen s-a simțit copleșită de panică.

"Așteaptă!" a strigat ea, când el a început să se întoarcă.

Încet, s-a întors și s-a uitat la ea.

"Și cu mine cum rămâne?" a întrebat ea. "Ce s-ar întâmpla dacă aș muri eu în locul lor? E posibil? Se poate ca amândoi să trăiască, și eu să mor?"

Argon s-a uitat la ea îndelung, ca și cum i-ar fi studiat esența.

"Inima ta este pură", a spus el. "Tu ai cea mai pură inima din toată familia MacGil. Tatăl tău a ales cu înțelepciune. Da, a făcut-o…"

Vocea lui Argon se stinse și el a continuat să se uite în ochii ei. Gwen se simțea incomod, dar nu a îndrăznit să se uite în altă parte.

"Datorită alegerii tale, datorită sacrificiului tău din această seară", a spus Argon, "ursitoarele te-au auzit. Thor va fi salvat în această seară. Și la fel va fi și fratele tău. Și tu vei trăi. Dar o bucățică din viața ta trebuie să fie luată. Amintește-ți, există întotdeauna un preț. Vei suferi o moarte parțială în schimbul ambelor lor vieți."

"Ce înseamnă asta?" întrebă ea, îngrozită.

"Totul vine cu un preț", a răspuns el. "Ai de ales. Vrei mai degrabă să nu-l plătești?"

Gwen s-a oțelit.

"Voi face orice pentru Thor", a spus ea. "Și pentru familia mea."

Argon a privit drept prin ea.

"Thor are un destin foarte mare", a spus Argon. "Dar destinul se poate schimba. Soarta noastră este în stele noastre. Dar este, de asemenea, controlată de Dumnezeu. Dumnezeu poate schimba soarta. Thor a fost menit să moară în această noapte. El va trăi numai din cauza ta. Tu vei plăti acest preț. Și costul va fi mare."

Gwen vroia să știe mai mult, și s-a întors spre Argon, dar, când a făcut-o, dintr-o dată, o lumina strălucitoare fulgeră în fața ei, și Argon dispăru.

Gwen s-a rotit, căutându-l în toate direcțiile, dar era de negasit.

Se întoarse în cele din urmă și se uită la lac, atât de liniștit, ca și cum nimic nu s-ar fi întamplat aici în această seară. Și-a văzut propria reflecție, și părea atât de departe. Era plină de recunoștință, și, în final, de un sentiment de pace. Dar nu se putea abține să nu simtă, de asemenea, un sentiment de teamă pentru propriul ei viitor. Cu cât încerca mai mult să și-o scoată din minte, nu se putea abține să nu se întrebe: ce preț va plăti pentru viața lui Thor?