Читать книгу Valuri alb-roșii în Țarițîn și împrejurimi - Serghei Gordienko - Страница 8

Țarițîn. 28 mai anul 1918.

Trenul nostru a ajuns la ora 4 dimineața. Peronul era pustiu. Nimeni nu ne întâlnea.

Nu e de mirare, – a ghicit gândurile mele generalul. – Cu așa o situație militar-anarhică din țară nimeni nu era în stare să presupună când vom ajunge. Și dacă vom ajunge noi în genere! Arătați-mi orașul, subofițere! Nu vom pierde timpul!

L-am condus pe general prin centrul orașului spre faleză. Să fu sincer, imaginea Țarițînului dimineața crea o impresie jalnică, a rămas acelaș oraș de uezd al cazacilor, moșierilor, fabricanților și pescarilor, cu drumuri late nepavate și cu lumini electrice. Linia de tramvai?! E ceva nou! Nu am observat-o dintr-odată obișnuit fiind cu tramvaiele de la Peterburg. Vagonașul, a trecut hodorogind pe șinele subțiri, către Soborul lui Alexandru Newskii și s-a ascuns printre clădirile cu trei etaje și fulminat mai departe printre vilele negustorilor, depozitele din cărămidă albă și roșie și casuțele de lemn a locuitorilor, înconjurate de grădini cu garduri de scândură nevopsită. Nu departe de sobor se vedeau vre-o două biserici albe cu cupole verzi, iar alături două parcuri, orășănești, remarcabile fiind doar prin băncile lor și rândurile de plopi înalți. Plopii deja î-și scuturau semințele, acoperind totul în jur cu puf alb și astfel creau iluzia unui strat de zăpadă care nu se topește deși afară e o vară devreme. Ziua ca de obicei va fi arșiță.

Printre parcuri era amplasat un bazar, unde la umbra zarzărilor și merilor pe mesuțe, iar în unele locuri direct pe cutii de lemn, femeile vindeau cârnațuri, pâine de casă, covrigi, roșii și castraveți iar pescarii propuneau peștele prins de dimineața.

Până la coborârea către Volga se lăsau văzute prăvălii, taverne și cârciume. Jos, chiar lângă apă, – un drum larg, bătătorit de căruțe, care trecea de-a lungul malului spre centrul orașului . Aici erau amplasate cheiurile întreprinzătorilor individuali și companiilor mari. Cheiurile întreprinzătorilor individuali reprezentau în sine niște căsuțe de lemn cu acoperiș în două caturi, iar în fața lor în apă niște stâlpi, acoperiți cu scânduri groase. Aici acostau bărcile bărcile micilor comersanți și a transportatorilor de sare și muștar, iar de pe malul opus din sătucul Bukatin sunt aduse la bazarurile orășănești fructe și legume. Cheiurile marilor companii –niște luntri cu construcții adăugate în două trei etaje – se înălțau peste suprafața Volgăi.

Noi ne-am așezat pe o bancă de unde se deschidea o imagine frumoasă spre malul opus.

Acesta este insula Golodnîi? Iar acolo e râul Țarița (Împărăteasa)? – a arătat cu mâna generalul.

Exact așa.

A-ți fost pe insulă?

Nu am avut ocazia.

Mia-r fi foarte interesant să le vizitez, să găsesc resturile fortăreței căzăcești. E totuși o istorie militară!

În oraș niciodată nu se povestea despre ea. Cred eu că acolo nu a mai rămas nimic. Dar uite dinspre stânga, vedeți chiar lângă apă e căsuța lui moș Prohor. Acolo în toate diminețile el prinde pește, de pe cheiul său. Vara el arendează cheiul pescarilor de pe malul stâng. Ei lasă la el bărcile, până vând peștele la bazar. Eu înnoptam la el când nu puteam să trec peste râu. Dar uite-l și pe dânsul!

Din casă a ieșit un moșnegel cu caschetă căzăceacă pe cap. S-a așezat pe scânduri și a aruncat undița.

Aici pe faleză ce fel de construcție este?

Sala de audiență a poporului. Aici, absolut gratis, se dădeau concerte și se citeau prelegeri pe teme foarte diferite. A fost construită pe banii primei bresle a lui Repnikov și a fratelui său mai mic. Cei mai bogați oameni ai orașului și mecenați! Cel mai mare dintre ei spunea totdeauna că crede în educație, deoarecea aceasta face lumea mai bună, iar oamenii mai blânzi.

Ce coborâre abruptă către râu! – a observat Snesarev. – Dacă ne prind aici, imposibil să menținem ultima frontieră. Fiecare bucățică de pământ este bine văzută de sus. Nu ai unde să te ascunzi! Dar de ce orașul se numește Țarițîn (a Împărătsesei)? În numele cărei împărătese?

Î-mi amintesc că la gimnaziu la lecțiile de istorie, profesorul ne spunea că cât nu ar părea de straniu, proveniența nu vine de la cuvântul ”țarița (împărăteasa)”, dar vine de la ”sarîsu” – apă galbenă. Pe malul Țariței cândva exista un oraș turc Saracin.

Uite cum! Ah da, aici doar a fost cândva Hoarda de Aur. Atunci hai să ne plimbăm până la Țarița. Poate acolo apa va fi galbenă. În Volga e obișnuită, albastră – a râs generalul.

Nu departe de pod pe malul celălalt al Țariței, înconjurată de casele negustorilor-mecenați și la fel de plopi presărați cu salcâmi se vedea gimnaziul meu scump Alexandrovsk.

Ne îndreptăm spre Țarița – un râuleț cu apă puțină, care cade perpendicular în Volga, peste care este aruncat un pod, ce unește centrul orașului cu regiunea Zațarițîn (după Țarițîn). Acolo, nu departe de malul abrupt este o școală reală, unde învață tineretul orașului și unde aș fi nimerit și eu numaidecât, dacă nu aș fi plecat să mă înmatriculez la școala de cavaleri.

Uite acolo, alături de casa negustorulu Kalinin se petreceau primele prezentări teatrale din oraș și de fapt, acolo a început viața teatrală. Mai departe e casa negustorului Bojeskov cu teatrul de iarnă. Iar acolo vedeți o grădină imensă? E casa negustoresei Șcepșcințevaia. Chiar în grădină a construit un teatru de vară. Iar mai la stânga e teatrul ”Konkordia”, construit de fabricantul Miller. În aceste cartiere gimnaziștii încleiau afișele și vindeau ”Gazeta Volga-Don”. De lucru era mult, deoarece spectacole se prezentau în fiecare săptămână, asta umplea buzunarele noastre cu fel de fel de măsrunțiș.

Un adevărat oraș de uezd al teatrelor! Formidabil! Pe ce cheltuiați Dumneavoastră banii?

Ca toți băiețașii pe limonadă, vată dulce și bilete la circul-shapito.

Ne-am îndreptat înapoi la centrul orașului.

Dar iată în sfârșit și clădirea principală, – am continuat eu să fac cunoștință generalului cu orașul Țarițîn. – Adunarea Socială! Aici am reușit să intru doar o singură dată, în septembrie anul 1909. Cânta însuși Shaleapin! Iar mai departe e un cinematorgaf, bibilioteca orașului, sala de lectură populară și prăvălia de cărți a doamnei Abalakova, aici la fel era un loc unde î-mi cheltuiam economiile mele de gimnazist. La stânga – e școala Societății Muzicale Ruse, Casa Științei și Artei cu muzeul de uezd și în sfârșit stația meteorologică, unde ne duceau la lecțiile de științe ale naturii.

Recunosc, domnule Istomin, e un oraș destul de plăcut! – a rămas fascinat generalul.

O dată cu venirea zilei, străzile orașului au început să învie. Prin micile bazaruri târgoveții pregăteau mesuțele.

Mda e o diferență izbitoare față de Moscova înfometată! – a oftat Snesarev.

Încetul cu încetul străzile se umpleau cu lume. Se deschideau ferestrele, se dădeau la o parte perdeluțele brodate și prin ferestre se întrevedeau apartamentele micuțe și curate ale locuitorilor. Nu s-a schimbat nimic de la plecarea mea! Nici un semn al războiului civil și a puterii noi. O nu! În automobil, ridicând nori de praf, a trecut cu viteză, comisarul în obișnuita geacă de piele, încins cu curele și în șapcă cu stea roșie.

După cum se vede autoritățile încep să plece la lucru. Hai să le dăm încă puțin timp și vom merge să facem cunoștință și să ne aranjăm. Colonelul Nosovici cu ștabul său, cred că deja și-au găsit locuință, – a zis generalul, petrecând cu privirea automobilul în trecere.

Ne-am așezat pe o băncuță. Pe scena de lemn s-au urcat muzicanții și a început să cânte muzica. Au început să vie perechile – doamnele cu umbrele în compania ofițerilor în uniformă țaristă.

E cumva plăcut să vezi, că nu doar eu singur port mundirul, – a observat Snesarev,

Străzile au se umpleau cu oameni ai Armatei Roșii. Am observat, că sunt îmbrăcați neglijent, aproape fără haine și creau impresia că umblă fără vre-un scop prin oraș. Se apropie de mesuțele comersanților, întrebă de preț, dar se vede că nu au bani și încearcă să ceară marfa pe gratis.

Cred că e timpul! – a dat comanda generalul.

Ne sculăm de pe scaunel și vedem că spre noi aleargă un domn cu figură de atlet. Părul tuns scurt și ochi imenși, albaștri. Corpul antrenat ne spune că e un sportiv cu staj. Domnul ne vede, se oprește și fața lui se luminează de un zâmbet imens și sincer de om mulțumit de sine, care știe că prețuiește mult.

Andrei Evghenievici! Bine a-ți venit!

Salut, Anatolii Leonidovici!

Ambii se cuprind cu putere și se privesc reciproc, ca niște cunoscuți de demult, ce nu s-au vazut un oarecare timp.

Iată deci unde ne vom duce slujba noi cu Dumneavoasră! – Snesarev era evident fascinat de figura de atlet impecabilă a interlocuitorului. – Iar Dumneavoastră a-ți rămas același sportiv! Alergatul, scrima, înnotul, împușcatul, boxul englez… Eu nu am uitat nimic? Ah da, și numaidecât și dansurile. A-ți luat cu Dumneavoastră și armonica?

Anatolii Leonidovici, nu –și lua de pe general privirea fericită, iar zâmbetul așa și a rămas pe fața lui.

Desigur! Omnia mea mecum porto! Tot ce e al meu port cu mine! Și armonica și figura de atlet. Ofițerul trebuie totdeauna să fie în cea mai bună formă spre slava Patriei! Până ce am reușit doar să mă scald în râu. Acum iată alergatul de dimineață. Iar apa în râu e revigorantă, proaspătă, tocami cum trebuie! Cu dansurile sunt sigur aici nu e nicicum. Bolșevicii nu planifică baluri, – a râs Anatolii Leonidovici.

Aici se zice exclusiv Volga. Nu râul. Noul nostru coleg, m-a corectat. Apropo e din Țarițîn!

A, deci acesta este noul Dumneavoastră adiutant din cauza căruia v-ați reținut la Moscova?

Fost subofițer, cavalerul Istomin Stanislav Demidovici, – m-am prezentat eu.

Colonelul Nosovici, șeful ștabului cartierului.

Nosovici mi-a strâns mâna cu putere.

De ce fost? A-ți fost destituit din funcție s-au v-au trimis la pensie la moșia părinților?

Armata Imperială nu mai este, deci respectiv, noi toți suntem foști ofițeri, – am răspuns eu.

Deodată fața lui Nosovici a devenit categorică, privirea fermă, iar mușchii i s-au încordat.

Necunoscute sunt căile Domnului, subofițere. A-ți fost pe frontul german?

A trebuit să fiu.

Minunat! Deci aveți experiență de luptă. Aici experiența numaidecât Vă va fi necesară. Noi, cu Andrei Evghenievici tot am luptat cu nemții. Eu am comandat cu plutonul nr. 466 de infanterie din Malmîj, iar locotenent-generalul dacă î-mi amintesc coresct cu divizia nr. 64 de infanterie.

Nu vă faceți de cap colonele. Sau ca totdeauna vreți să vă fac un compliment? Doar aveți o memorie excepțională!

Nosovici a râs din nou.

Eu am fost studentul generalului Snesarev. La școala din Nikolaev, – am recunoscut eu.

Snesarev m-a privit întrebător.

Uite cum? De ce dar a-ți tăcut până acum?

Credeam că o să Vă amintiți. Ne-ați predat geografia militară.

Se crează o companie minunată! – a tras concluzia Nosovici.

Evghenia Vasilievna e cu Dumneavoastră? – a întrebat Snesarev.

Numaidecât! Omnia mea mecum porto! Kovalevskii tot și-a adus familia sa. Ei, dar să mergem! Vă voi arăta apartamentele noastre.

Locuința noilor ștabiști se afla într-o casă cu trei etaje a unor foști comersanți în chiar centrul orașului.

Domnilor, coborâți în salon! Andrei Evghenievici au venit! – a anunțat cu voce de tunet Nosovici și a pregătit ceaiul. – Dorm mult, leneșii.

Ei ce, suntem toți adunați? Andrei Evghenievici, Dumneavoastră desigur că cunoașteți pe acest băiat obraznic. Deaceea o să vi-l prezint doar Dumneavoastră, domnule Istomin, – colonelul Alexandr Nikolaevici Kovalevskii cu soția. Vă rog să-l iubiți și să-l răsfățațai. Copii mai dorm? Alexandr Nikolaevici e vechiul meu prieten, coleg de lucru și studii la Academia Ștabului Major, absolvent al anului 1910. Iată colonelul Cebîșev și locțiitorul lui colonelul Suhotin. Adiutanții mei Tarasenkov, Sadkovskii și Kremkov. Apropo, locotenente, ce fotografie a acelei femei drăguțe aveți în dormitor?

Kremkov s-a jenat vizibil și nu a răspuns.

Și în sfârșit, cea mai minunată persoană, doamna Starikova. Nu vă mirați, prietene, nu e soția nici unuia dintre noi. E din ștab! Șeful direcției economice. Deci-s! Să bem ciai și în pas de marș spre sovdepie (sovetul deputaților)! – a râs Nosovici. – Cer scuze, domnilor, spre administrația locală.

Pe perete la intrarea în clădire era atârnată o pancartă. Cu vopsea galbenă pe fon roșu era scris cu acuratețe inscripția ”Ștabul Cartierului de Sud a muncitorilor și țăranilor Armatei Roșii”. Sta o santinelă îmbrăcată neglijent și obosită. De cum ne-a văzut, ne-a îngrădit drumul cu pușca. Snesarev i-a întins documentele.

Snesarev, conducătorul militar a județului. Iar acesta e ștabul meu, – a arătat el spre noi. – Am ajuns chiar acum.

Santinela a privit cu mirare la mundirul țarist și la ordinele generalului și a început să citească în șoaptă, pe silabe documetele. Nosovici îl urmărea cu o batjocură evidentă.

Sunt prea multe litere necunoscute? – a glumit sarcastic. – Hai mai repede, hulubașule.

Santinela s-a jenat și a întors documentele.

Treceți.

Am ajuns la biroul unde cândva stătea primarul orașului. Ușa e deschisă, în cameră stau șase oameni. Răsfoiesc niște hârtii, discută ceva. Snesarev tușeșete încet. Cei prezenți î-și întorc capul nemulțumiți spre noi.

Ce vreți, tovarăși? – a întrebat unul dintre ei. – Cine suteți?! A ridicat el vocea după ce a observat mundirul generalului.

Sunt Snesarev, am fost numit conducător militar al Cartierului militar Nord Caucazian. Iar acesta e ștabul meu. Iată numirea de la tovarășul Troțkii.