Читать книгу Cartea Urantia - Urantia Foundation - Страница 111

10:5.1 (113.2) Deităţile personale au însuşiri, însă nu prea ar avea relevanţă să se vorbească despre Trinitate ca având însuşiri. Mai potrivit ar fi să considerăm această asociere de fiinţe divine ca având funcţiuni, cum ar fi administrarea justiţiei, atitudinile de totalitate, acţiunea coordonată şi supracontrolul cosmic. Aceste funcţiuni sunt active în mod suprem, ultime şi (în limitele Deităţii) absolute în măsura în care se referă la toate relaţiile vii ale valorii personalităţii.

10:5.2 (113.3) Funcţiunile Trinităţii Paradisului nu sunt pur şi simplu suma aparentei înzestrării cu divinitate din partea Tatălui plus acele însuşiri specializate unice din existenţa personală a Fiului şi a Spiritului. Rezultatul asocierii trinitare a celor trei Deităţi ale Paradisului antrenează evoluţia, exteriorizarea şi deitizarea de noi puteri, semnificaţii, valori şi capacităţi de revelaţie, de acţiune şi de administrare universale. Asocierile vii, familiile umane, grupurile sociale sau Trinitatea Paradisului nu sporesc prin simple adunări aritmetice. Potenţialul grupului depăşeşte întotdeauna cu mult simpla sumă a însuşirilor indivizilor care îl compun.

10:5.3 (113.4) Trinitatea menţine o atitudine unică în calitatea ei de Trinitate faţă de universul întreg al trecutului, al prezentului şi al viitorului. Iar funcţiunile Trinităţii pot fi examinate cel mai bine în atitudinea Trinităţii faţă de univers. Aceste atitudini sunt simultane şi pot fi multiple faţă de orice situaţie sau eveniment izolate.

10:5.4 (113.5) 1. Atitudinea faţă de finit. Maxima auto-limitare a Trinităţii este atitudinea ei faţă de finit. Trinitatea nu este o persoană, după cum nici Fiinţa Supremă nu este personalizează exclusivă a Trinităţii, însă Supremul este cea mai mare apropiere de o focalizare a personalităţii-putere a acestei Trinităţi şi pe care o pot înţelege creaturile finite. De aceea se vorbeşte, câteodată, de Trinitatea aflată în raport cu finitul ca de Trinitatea Supremaţiei.

10:5.5 (113.6) 2. Atitudinea faţă de Absonit. Trinitatea Paradisului ia în considerare acele nivele ale existenţei care sunt mai mult decât finite însă mai puţin decât absolute, iar această relaţie este uneori denumită Trinitatea Ultimităţii. Nici Ultimul, nici Supremul nu reprezintă total Trinitatea Paradisului, însă, într-un sens restrictiv şi pentru nivelele lor respective, fiecare pare să reprezinte Trinitatea aflată în cursul erelor ei prepersonale în care se dezvoltă puterea experienţială.

10:5.6 (113.7) 3. Atitudinea Absolută a Trinităţii Paradisului se raportează la existenţe absolute şi culminează în acţiunea Deităţii totale.

10:5.7 (113.8) Trinitatea Infinită implică acţiunea coordonată a tuturor relaţiilor de trinitate ale Primei Surse-Centru - nedeificate precum şi deificate - şi, de aceea, le este foarte greu personalităţilor să o priceapă. În contemplarea Trinităţii ca infinit, nu neglijaţi cele şapte triunităţi; prin aceasta se pot evita anumite dificultăţi de înţelegere şi se pot rezolva parţial anumite paradoxuri.

10:5.8 (114.1) Totuşi, eu nu dispun de un limbaj care să îmi permită să transmit minţii umane limitate întregul adevărul şi semnificaţia eternă a Trinităţii Paradisului, nici natura interasocierii perpetue a acestor trei fiinţe de o infinitate perfectă.