Читать книгу Înlănțuită - Блейк Пирс - Страница 10

Peterson rula cu mașina, nu prea repede, nu prea încet, simțindu-se bine să aibă în sfârșit fata înapoi în câmpul vizual. În sfârșit, o găsise. Iat-o, fiica lui Riley, singură, în drum spre liceu, neavând nici cea mai mică idee că o urmărea. Că avea să îi pună capăt vieții.

În timp ce o privea, fata se opri deodată în drum și se întoarse, ca și cum ar fi suspectat că era privită. Rămase pe loc, parcă indecisă. Câțiva studenți trecură pe lângă ea și se strecurară în clădire.

Avansă ușor mașina, așteptând să vadă ce va face mai departe.

Nu că fata ar fi contat prea mult pentru el. Mama ei era adevărata țintă a răzbunării sale. Mama ei îi stricase grav planurile, și trebuia să plătească. O făcuse deja, într-un fel – până la urmă, o împinsese pe Marie Sayles la suicid. Dar acum trebuia să-i ia fata care conta cel mai mult pentru ea.

Fata, spre încântarea lui, începu să schimbe direcția și să se depărteze de școală. Din câte se părea, decisese să nu se ducă la ore azi. Inima îi bătea puternic – voia să profite de ocazie. Dar nu putea. Nu încă. Trebuia să-și spună să fie răbdător. Mai erau alți oameni în apropiere.

Peterson înaintă și dădu roată unui cvartal, forțându-se să aibă răbdare. Își suprimă un zâmbet la bucuria care avea să vină. Cu ce avea de gând pentru fiica ei, Riley avea să sufere în feluri pe care nu le-ar fi crezut posibile. Deși era încă uscățivă și ciudată, fata semăna mult cu mama ei. Asta avea să facă lucrurile extra satisfăcătoare.

Cum se învârtea în jur, văzu că fata mergea iute de-a lungul străzii. Trase lângă bordură și o privi câteva minute, până ce-și dădu seama că o lua pe o stradă care ieșea din oraș. Dacă avea să meargă pe jos singură până acasă, atunci acesta ar putea fi momentul perfect să o înhațe.

Inima îi bătea tare, vrând să savureze perspectiva încântătoare. Peterson încercui un alt cvartal cu mașina.

Oamenii trebuiau să învețe să amâne anumite plăceri. Peterson știa să aștepte până la exact momentul potrivit. O recompensă amânată făcea totul mai plăcut. Învățase asta din ani de o delicioasă cruzime prelungită.

Sunt atât de multe lucruri de care să te bucuri, se gândi el mulțumit.

Când reveni și o văzu din nou, Peterson râse zgomotos. Făcea autostopul! Dumnezeu îi zâmbea de sus în această zi. Să-i ia viața era în mod clar menit să se întâmple.

Trase mașina lângă ea și îi oferi cel mai plăcut zâmbet al lui.

— Te duc undeva?

Fata îi zâmbi larg.

— Mersi. Ar fi super.

— Încotro te duci? întrebă el.

— Locuiesc puțin în afara orașului.

Fata îi comunică adresa.

El spuse:

— E chiar în drumul meu. Urcă.

Fata se așeză pe scaunul din față. Cu o satisfacție crescândă, observă că avea până și ochii verde-căprui ai mamei sale.

Peterson apăsă butoanele pentru a încuia ușile și geamurile. Peste huruitul încet al aerului condiționat, fata nici nu observă.

*

April simți un val plăcut de adrenalină în timp ce își punea centura de siguranță. Nu mai făcuse niciodată autostopul. Mama ei ar face o criză dacă ar afla.

Desigur, așa îi trebuia mamei, se gândi April. Fusese de-a dreptul nasol să o forțeze să stea la tata aseară – și asta doar din cauza unor idei nebune ale ei cum că Peterson ar fi fost în casa lor. Nu era adevărat, și April o știa. Cei doi agenți care o conduseseră acasă la tata așa spuseseră. Din ce își spuseseră unul altuia, părea că toată agenția era de părere că mama era puțin dusă cu pluta.

Bărbatul zise:

— Și ce te aduce în Fredericksburg?

April se întoarse și se uită la el. Avea o înfățișare plăcută, cu un maxilar mare, păr mițos și o barbă țepoasă. Zâmbea.

— Școala, spuse April.

— Un curs de vară? întrebă bărbatul.

— Mda, spuse April. În mod sigur nu avea să-i spună că se hotărâse să chiulească. Nu că ar fi arătat ca genul de tip care nu ar fi înțeles. Părea destul de cool. Poate chiar i-ar fi plăcut să o ajute să sfideze autoritatea parentală. Totuși, era mai bine să nu se riște.

Zâmbetul bărbatului deveni puțin malițios.

— Și ce zice mama ta despre autostop? întrebă el.

April se aprinse de rușine.

— O, e de acord cu asta, spuse ea.

Bărbatul chicoti. Nu era un sunet prea plăcut. Și ceva îi trecu prin minte lui April. Întrebase ce credea mama ei, nu ce cred părinții ei. Ce îl făcuse să o spună așa?

Traficul era relativ aglomerat atât de aproape de școală la această oră dimineața. Avea să dureze ceva să ajungă acasă. April speră ca bărbatul să nu facă prea multă conversație. Asta ar putea deveni de-a dreptul stânjenitor.

Dar după câteva străzi în tăcere, April se simți chiar mai incomodă. Bărbatul încetase să mai zâmbească și expresia lui i se părea mai degrabă ursuză. Observă că toate ușile erau încuiate. Apăsă pe furiș pe butonul de la geamul pasagerului. Nu se mișcă.

Mașina se opri în spatele unei coloane de mașini care așteptau ca semaforul să se schimbe. Bărbatul semnaliză la stânga. April fu cuprinsă de o explozie bruscă de anxietate.

— Ă... trebuie să mergem înainte aici, spuse ea.

Bărbatul nu spuse nimic. Oare pur și simplu nu o auzise? Cumva, nu-și putea face curaj să repete. În plus, poate plănuise să meargă pe un traseu diferit. Dar nu, nu-și putea da seama cum ar fi putut să o ducă acasă din acea direcție.

April se întrebă ce să facă. Să țipe după ajutor? Ar fi auzit-o cineva? Și dacă bărbatul nu auzise ce spusese? Dacă nu voia să facă niciun rău? Toată treaba ar fi fost îngrozitor de jenantă.

Atunci, văzu pe cineva cunoscut mergând agale pe trotuar, ghiozdanul atârnat de un umăr. Era Brian, oarecum iubitul ei în ultima vreme. Bătu puternic în geam.

Răsuflă ușurată când Brian se întoarse și o văzu.

— Vrei să mergi cu mașina? mimă ea către Brian.

Brian rânji și încuviință din cap.

— O, el e prietenul meu, spuse April. Putem să ne oprim să-l luăm și pe el, vă rog? Se duce la mine acasă oricum.

Era o minciună. April de fapt habar nu avea unde se ducea Brian. Bărbatul se încruntă și pufni. Nu era deloc încântat de asta. Avea să se oprească? Inima lui April bătea nebunește.

Brian vorbea la telefon în timp ce stătea pe trotuar și aștepta. Dar se uita direct la mașină și April era sigură că putea să-l vadă pe șofer destul de limpede. Era bucuroasă să aibă un potențial martor în cazul în care omul avea de gând ceva urât.

Bărbatul îl studie pe Brian și văzu bine că vorbea la telefon, și îl văzu uitându-se direct la el.

Fără să spună un cuvânt, bărbatul descuie ușile. April îi făcu semn lui Brian să se urce în spate, așa că deschise ușa și se urcă. Închise ușa chiar când semaforul trecea pe verde și coloana de mașini începu din nou să se miște.

— Mulțumesc pentru drum, domnule, spuse Brian vioi.

Bărbatul nu spuse absolut nimic. Se încrunta în continuare.

— Ne duce la mine acasă, Brian, spuse April.

— Grozav, răspunse Brian.

April se simțea în siguranță acum. Dacă bărbatul avea cu adevărat intenții rele, cu siguranță nu avea să-i înhațe pe amândoi. Îi va conduce în mod cert direct la mama acasă.

Gândindu-se mai departe, April reflectă dacă să îi povestească mamei despre bărbat și suspiciunile ei în ceea ce-l privea. Dar nu, asta ar fi însemnat să recunoască faptul că nu se dusese la școală și că făcuse autostopul. Mama ar fi pedepsit-o pentru totdeauna.

În plus, se gândi ea, șoferul nu putea fi Peterson.

Peterson era un criminal psihotic, nu un om obișnuit conducând o mașină.

Și Peterson, până la urmă, era mort.