Читать книгу Înlănțuită - Блейк Пирс - Страница 13

Bărbatul începu să întindă bucăți de lanț pe masa lungă de lucru din subsolul său. Era întuneric afară, dar toate acele zale de oțel inoxidabil erau lucioase și strălucitoare sub sclipirea unui singur bec.

Întinse unul din lanțuri pe toată lungimea lui. Zgomotul metalic îi stârni amintiri teribile de când fusese încătușat, închis în cușcă și torturat cu lanțuri ca acestea. Dar era așa cum își tot spunea în sinea lui: Trebuie să îmi înfrunt fricile.

Și pentru a face asta trebuia să-și dovedească autoritatea asupra lanțurilor însăși. Prea des în trecut lanțurile deținuseră controlul asupra lui.

Era păcat că cineva trebuia sufere din cauza asta. Timp de cinci ani crezuse că trecuse peste toată treaba asta. Îl ajutase foarte mult când biserica îl angajase ca paznic de noapte. Îi plăcuse slujba aceea, mândru de autoritatea care venea cu ea. Îi plăcuse să se simtă puternic și util.

Dar luna trecută, îi luaseră această slujbă. Aveau nevoie de cineva cu aptitudini de securitate, spuseseră, și calificări mai bune – cineva mai mare și mai puternic. Îi promiseseră să-l păstreze pentru lucrul în grădină. Ar fi câștigat în continuare suficienți bani pentru a plăti chiria la această căsuță mică.

Chiar și așa, pierderea acelui job, pierderea autorității pe care i-o dădea, îl tulburase, îl făcuse să se simtă neputincios. Acel imbold scăpă din nou de sub control – acea disperare să nu fie neputincios, acea nevoie frenetică să-și impună controlul asupra lanțurilor pentru ca ele să nu-l prindă din nou. Mai încercase să fugă de imbold, ca și cum ar fi putut să-și lase întunecimea interioară chiar acolo în subsol. Data trecută, condusese tocmai până în Reedsport, sperând să scape de el. Dar nu putu.

Nu știa de ce nu putea. Era un om bun, cu o inimă bună și îi plăcea să facă favoruri. Dar mai devreme sau mai târziu, bunătatea lui se întorcea întotdeauna împotriva sa. Când o ajutase pe acea femeie, infirmiera aceea, să-și care cumpărăturile până la mașină în Reedsport, îi zâmbise și spuse, „Ce băiat bun!”

Tresări la amintirea acelui zâmbet și a acelor cuvinte.

„Ce băiat bun!”

Mama lui zâmbise și spusese astfel de lucruri, chiar și când ținea lanțul de pe piciorul lui prea scurt ca să poată ajunge la ceva de mâncare sau chiar să vadă afară. Și măicuțele, și ele zâmbiseră și spuseseră astfel de lucruri când se uitau la el prin mica deschizătură pătrată din ușa micii lui închisori.

„Ce băiat bun!”

Nu toată lumea fusese nemiloasă, știa asta. Majoritatea oamenilor chiar îi voiau binele, mai ales în acest orășel în care se stabilise de multă vreme. Îl și plăceau. Dar de ce părea toată lumea să-l privească ca pe un copil – și un copil handicapat pe deasupra? Avea douăzeci și șapte de ani și știa că era excepțional de isteț. Avea mintea plină de gânduri geniale și rar întâlnise o problemă pe care să nu o poată rezolva.

Dar bineînțeles că știa de ce oamenii îl vedeau așa. Era pentru că abia putea să vorbească. Se bâlbâise fără speranță toată viața și abia dacă încerca vreodată să vorbească, deși înțelegea tot ce spuneau ceilalți oameni.

Și era mic și firav și trăsăturile lui erau îndesate și infantile, ca cele ale cuiva care s-ar fi născut cu vreun defect congenital. Întemnițată în acel craniu ușor diform era o minte remarcabilă, zădărnicită în dorința sa de a face lucruri geniale în lume. Nimeni nu știa asta. Absolut nimeni. Nici măcar doctorii de la spitalul psihiatric nu știuseră.

Era ironic.

Oamenii nu credeau că știe cuvinte ca ironic. Dar știa.

Acum se trezi pipăind nervos un nasture în mână. Îl smulsese de pe bluza infirmierei când o agățase sus. Amintindu-și de ea, se uită la pătuțul în care o ținuse legată în lanțuri mai bine de o săptămână. Își dorise să-i poată vorbi, să-i explice că nu intenționa să fie crud și că doar semăna atât de mult cu mama lui și cu măicuțele, mai ales în uniforma aia a ei de infirmieră.

Imaginea ei în acea uniformă îl perturbase. Fusese la fel cu femeia de acum cinci ani, paznic la închisoare. Cumva ambele femei se contopiră în mintea lui cu mama sa și cu măicuțele și cu angajații spitalului. Luptase o bătălie pierdută numai să îi distingă.

Era o ușurare să fi terminat cu ea. Era o responsabilitate teribilă, să o țină legată așa, dându-i apă, ascultând-o gemând prin lanțul pe care îl folosise drept căluș. Desfăcuse călușul doar pentru a-i pune un pai în gură pentru apă din când în când. Atunci încercase să țipe.

Dacă doar ar fi putut să-i explice că nu trebuie să țipe, că erau vecini peste stradă care nu trebuiau să audă. Dacă doar ar fi putut să-i spună, poate că ar fi înțeles. Dar nu i-a putut explica, nu cu bâlbâiala lui zadarnică. În schimb, încercase mutește să o amenințe cu un brici cu lama dreaptă. Pe termen lung, nici măcar amenințarea nu funcționase. Atunci luase decizia să îi despice gâtul.

Apoi o dusese înapoi în Reedsport și o atârnase așa, să o vadă toată lumea. Nu era sigur de ce. Poate era o avertizare. Măcar dacă oamenii ar putea înțelege. Dacă ar putea, nu ar mai fi nevoit să fie atât de nemilos.

Poate că era și felul lui de a spune lumii ce rău îi părea.

Pentru că îi părea rău. Avea să se ducă la florărie mâine și să cumpere flori – un buchețel ieftin – pentru familie. Nu ar putea vorbi florarului, dar ar putea scrie instrucțiuni simple. Cadoul avea să fie anonim. Și dacă ar găsi un loc bun în care să se ascundă, ar sta în apropierea mormântului când o înmormântau, înclinându-și capul ca orice alt îndoliat.

Întinse bine încă un lanț pe bancul de lucru, strângându-i capetele cât putu de tare, aplicându-și toată forța, amuțindu-i zăngăneala. Dar, în adâncul sufletului, știa că asta nu era suficient pentru a-l face stăpânul lanțurilor. Pentru asta, era nevoit să pună din nou la treabă lanțurile. Și avea să folosească una din cămășile de forță pe care le mai avea în posesie. Cineva trebuia să fie legat, așa cum fusese el.

Altcineva va trebui să sufere și să moară.