Читать книгу Înlănțuită - Блейк Пирс - Страница 7

Agentul special Riley Paige îngheță pe loc, privind șocată. Mâna de pietricele de pe patul său nu ar fi trebuit să fie acolo. Cineva intrase în casa ei și le așezase acolo – cineva care îi voia răul.

Înțelese imediat că pietricelele erau un mesaj, și că mesajul venea din partea unui vechi inamic. Îi spunea că nu îl ucisese până la urmă.

Peterson e viu.

Își simți corpul tremurând la gândul acesta.

Suspectase asta de mult, și acum era absolut sigură. Mai rău, fusese în casa ei. Gândul o făcu să-i vină să vomite. Era încă în casă acum?

Respirația i se tăie de teamă. Riley știa că resursele sale fizice erau limitate. Chiar în ziua respectivă supraviețuise unei confruntări cu un criminal sadic, și capul îi era încă bandajat și corpul plin de vânătăi. Ar fi fost pregătită să-l înfrunte dacă era în casă?

Riley își scoase imediat arma din toc. Cu mâinile tremurând, se duse spre șifonier și îl deschise. Nu era nimeni acolo. Verifică sub pat. Nimeni nici acolo.

Riley rămase pe loc și se forță să gândească limpede. Fusese în dormitor de când ajunsese acasă? Da, fusese, pentru că își pusese tocul armei pe comoda de lângă ușă. Dar nu aprinsese lumina și nici măcar nu se uitase în cameră. Rămăsese pur și simplu în ușă și își lăsase arma pe comodă, apoi plecase. Se schimbase în cămașa de noaptea la baie.

Oare era posibil ca rivalul său să fi fost în casă în tot acest timp? După ce ea și April ajunseseră acasă, discutaseră și se uitaseră amândouă la televizor până târziu. Apoi April se dusese la culcare. Într-o casă micuță ca a ei, să stai ascuns ar fi presupus o discreție extraordinară. Dar nu putea desconsidera posibilitatea.

Apoi fu cuprinsă de o nouă teamă.

April!

Riley înhăță lanterna pe care o ținea pe noptieră. Cu pistolul în mâna dreaptă și cu lanterna în mâna stângă, ieși din dormitor și aprinse lumina pe hol. Când nu auzi nimic neobișnuit, se îndreptă repede spre dormitorul lui April și trânti ușa de perete. Camera era în beznă totală. Riley aprinse lumina din tavan.

Fiica ei era deja în pat.

— Ce e, mamă? întrebă April, mijind ochii surprinsă.

Riley intră în dormitor.

— Nu te da jos din pat, spuse ea. Rămâi pe loc.

— Mamă, mă sperii, spuse April cu vocea tremurândă.

Asta era perfect în regulă în ceea ce o privea pe Riley. Ea însăși era speriată bine, iar fiica ei avea toate motivele să fie la fel de speriată ca ea. Se duse la șifonierul lui April, lumină cu lanterna înăuntru și văzu că nu era nimeni acolo. Nu era nimeni nici sub patul lui April.

Ce ar trebui să facă mai departe? Trebuia să verifice fiecare ungher și colț din restul casei.

Riley știa ce ar fi spus partenerul ei de cândva, Bill Jeffreys.

La naiba Riley, cheamă ajutoare.

Tendința ei veche de a face lucrurile de una singură îl înfuriase întotdeauna pe Bill. Dar de data aceasta, avea să țină cont de sfatul lui. Cu April în casă, Riley nu avea de gând să riște nimic.

— Pune-ți un halat și niște papuci, îi spuse ea fiicei sale. Dar nu părăsi camera – nu încă.

Riley se întoarse în dormitorul ei și își luă telefonul de pe noptieră. Apăsă tasta apelare rapidă pentru Serviciul de Analiză Comportamentală. De îndată ce auzi o voce la telefon, sâsâi:

— Agent special Riley Paige la telefon. A fost un intrus în casa mea. S-ar putea să se afle încă aici. Am nevoie să vină cineva rapid. Se gândi o clipă, apoi adăugă: Și trimiteți și o echipă de criminalistică.

— Ne ocupăm imediat, veni răspunsul.

Riley încheie apelul și ieși din nou pe hol. În afară de cele două dormitoare și hol, casa era încă în întuneric. Ar fi putut fi oriunde, pândind, așteptând să atace. Bărbatul acesta o mai luase o dată prin surprindere, și aproape că murise în mâinile lui.

Aprinzând una după alta luminile și ținându-și arma pregătită, Riley se mișcă eficient prin casă. Ținti lanterna în fiecare dulap și colț neluminat.

În cele din urmă, aruncă o privire spre tavanul din hol. Ușa de deasupra ei dădea în podul în care era ascunsă o scară retractabilă. Îndrăznea oare să se urce să arunce o privire?

În acel moment Riley auzi sirenele poliției. Răsuflă profund ușurată la auzul sunetului. Își dădu seama că agenția sunase la poliția locală, deoarece sediul SAC era la mai bine de o oră și jumătate depărtare.

Intră în dormitor și își puse o pereche de încălțăminte și halatul de baie, apoi se întoarse în camera lui April.

— Vino cu mine, spuse ea. Stai aproape.

Ținând în continuare arma în mână, Riley își petrecu brațul stâng peste umerii lui April. Biata fată tremura de teamă. Riley o conduse pe April la ușa de la intrare și o deschise chiar când câțiva polițiști în uniformă se repezeau pe trotuar.

Ofițerul responsabil intră în casă cu arma scoasă.

— Care e problema? întrebă el.

— A fost cineva în casă, spuse Riley. Ar putea fi în continuare aici.

Ofițerul ochi pistolul din mâna ei neliniștit.

— Sunt de la FBI, spuse Riley. Agenții SAC vor ajunge curând. Am verificat deja casa, în afară de pod. Arătă cu degetul. E o ușă în tavanul de deasupra holului.

Ofițerul strigă:

— Bowers, Wright, veniți încoace și verificați în pod. Restul cercetați afară, în spate și în față.

Bowers și Wright se duseră direct pe hol și coborâră scara. Amândoi își scoaseră armele. Unul așteptă la capătul scării în timp ce celălalt urcă și plimbă o lumină în jur. După câteva clipe, bărbatul dispăru în pod.

Curând, o voce anunță:

— Nimeni aici.

Riley voia să se simtă ușurată. Dar adevărul era că aproape își dorea ca Peterson să fi fost acolo. Ar fi putut fi arestat pe loc – sau mai bine, împușcat.

Era aproape sigură că nu avea să fie găsit în curtea din față sau în cea din spate.

— Aveți beci? întrebă ofițerul principal.

— Nu, doar un spațiu auxiliar, spuse Riley.

Ofițerul strigă afară:

— Benson, Pratt, verificați sub casă.

April încă se ținea strâns de mama ei.

— Mama, ce se întâmplă? întrebă ea.

Riley ezită. Ani de zile evitase să-i spună lui April mare lucru despre adevărul urât al muncii sale. Dar își dăduse seama recent că fusese prea protectoare. Așa că îi povestise lui April despre captivitatea sa traumatizantă în mâinile lui Peterson – sau cel puțin atât cât consideră ea că ar fi putut suporta fiica ei. Așa că îi confesase și dubiile sale privind moartea bărbatului.

Dar ce ar fi trebuit să-i spună acum lui April? Nu era sigură.

Până ca Riley să se poată decide, April spuse:

— E Peterson, nu-i așa?

Riley își îmbrățișă strâns fiica. Clătină din cap, încercând să ascundă frisoanele care îi treceau prin tot corpul.

— Încă mai trăiește.