Читать книгу Înlănțuită - Блейк Пирс - Страница 9

Riley ezită preț de un moment când intră în clădirea SAC, întrebându-se dacă era pregătită să se confrunte cu cineva astăzi. Nu dormise toată noaptea și era frântă de oboseală. Senzația de teroare care o ținuse trează toată noaptea îi pulsase adrenalina până ce nu mai rămăsese nimic. Acum, se simțea secătuită.

Riley inspiră adânc.

Singura scăpare e în interior.

Își adună toată determinarea și intră în labirintul agitat format din agenți FBI, specialiști și personalul de asistență. Croindu-și calea prin zona open space, figuri familiare își dezlipiră privirea din calculatoare. Majoritatea zâmbiră văzând-o, iar câțiva ridicară în aer degetul mare în semn de felicitare. Riley începu încet să fie bucuroasă că hotărâse să vină. Avea nevoie de ceva care să-i ridice moralul.

— Bravo pentru Păpușar, spuse un agent tânăr.

Îi luă câteva secunde lui Riley să înțeleagă ce voia să spună. Apoi realiză că „Păpușar” trebuia să fie noua poreclă a lui Dirk Monroe, psihopatul pe care tocmai îl doborâse. Numele avea sens.

Riley observă și că o parte din fețe o priveau mai bănuitor. Fără îndoială că auziseră despre incidentul de aseară de la ea acasă când o întreagă echipă venise în goană în urma apelului său disperat după întăriri. Se întreabă probabil dacă sunt în toate mințile, se gândi ea. După câte știa ea, absolut nimeni altcineva din Birou nu credea că Peterson era încă în viață.

Riley se opri la biroul lui Sam Flores, un tehnician de laborator cu ochelari cu rame negre, muncind din greu la calculator.

— Ce vești ai pentru mine, Sam? întrebă Riley.

Sam ridică ochii de pe ecran și o privi.

— Te referi la intrarea ta prin efracție, nu? Tocmai ce mă uitam la niște rapoarte preliminare. Mi-e teamă că nu e mare lucru. Tipii de la laborator nu au obținut nimic de pe pietricele – nici ADN nici fibre. Nici amprente.

Riley oftă descurajată.

— Anunță-mă dacă are loc vreo schimbare, spuse ea, bătându-l pe Flores cu palma pe spate.

— Nu mi-aș face speranțe, zise Flores.

Riley continuă în zona împărțită de agenții seniori. Trecând pe lângă birourile mici cu pereți de geam, văzu că Bill nu sosise. Asta era de fapt o ușurare, dar știa că mai devreme sau mai târziu va fi nevoită să clarifice recenta stânjeneală dintre ei.

Când păși în propriul birou îngrijit și bine organizat, Riley observă imediat că avea un mesaj telefonic. Era din partea lui Mike Nevins, psihiatrul legist din D.C. care era uneori consultant în cazurile SAC-ului. De-a lungul anilor, îl găsise a fi o sursă remarcabilă de discernământ, și nu numai în cadrul cazurilor. Mike o ajutase pe Riley în timpul crizei sale de TSPT după ce Peterson o capturase și o torturase. Știa că suna să vadă cum mai este, așa cum făcea adesea.

Era pe punctul de a-l suna înapoi, când carura masivă a agentului special Brent Meredith apăru în ușa ei. Trăsăturile întunecate, osoase ale comandantului de unitate făceau aluzii la personalitatea sa dură, „fără prostii”. Riley se simți ușurată văzându-l, întotdeauna alinată de prezența lui.

— Bine ai revenit, agent Paige, spuse el.

Riley se ridică să-i strângă mâna.

— Mulțumesc, agent Meredith.

— Am auzit că ai avut încă o mică aventură azi noapte. Sper că ești bine.

— Sunt bine, mulțumesc.

Meredith o privi cu îngrijorare călduroasă, și Riley știa că încerca să-i evalueze disponibilitatea pentru muncă.

— Vrei să mă însoțești în zona de pauză pentru o cafea? întrebă el.

— Mulțumesc, dar chiar trebuie să arunc un ochi pe niște documente. Altă dată.

Meredith înclină capul și nu spuse nimic. Riley știa că aștepta să vorbească ea. Fără îndoială că auzise și despre convingerea sa că Peterson fusese intrusul. Îi dădea o șansă să-și exprime opinia. Dar era sigură că Meredith nu ar fi fost mai dispus ca ceilalți să fie de acord cu ea în privința lui Peterson.

— Atunci ar fi bine să plec, spuse el. Dă-mi de veste oricând ai timp de o cafea sau de un prânz.

— Așa voi face.

Meredith se opri și se întoarse din nou spre Riley. Încet și cu grijă, spuse:

— Ai grijă, te rog, agent Paige.

Riley remarcă o imensă însemnătate în acele cuvinte. Nu cu mult timp în urmă, un alt superior din agenție o suspendase pentru insubordonare. Fusese reinstituită, dar poziția ei putea fi încă fragilă. Riley simți că Meredith o avertiza prietenește. Nu-și dorea ca ea să facă ceva care să o pună în pericol. Și să facă mare tărăboi despre Peterson i-ar putea cauza probleme cu cei care declaraseră cazul închis.

De îndată ce fu singură, Riley se îndreptă spre cartotecă și scoase un dosar gros referitor la cazul Peterson. Îl deschise pe birou și frunzări prin el, împrospătându-și memoria în ceea ce-l privea pe rivalul ei. Nu găsi mare lucru util.

Adevărul era că omul rămânea o enigmă. Nu existase nici măcar o mențiune a existenței lui până când Bill și Riley nu îl depistaseră în cele din urmă. Peterson putea nici măcar să nu fie numele lui adevărat, și găsiseră câteva prenume diferite aparent având legătură cu el.

Uitându-se prin dosar, Riley dădu peste fotografiile victimelor sale – femei care fuseseră găsite în morminte de mică adâncime. Toate prezentau cicatrici de la arsuri și cauza morții fusese strangularea cu mâinile. Riley se cutremură amintindu-și acele mâini masive, puternice care o prinseseră și o încuiaseră în cușcă asemeni unui animal.

Nimeni nu știa exact câte femei omorâse. Ar mai putea fi încă multe cadavre de descoperit. Și până ce Marie și Riley nu fuseseră capturate și nu trăiseră să o povestească, nimeni nu știa cum îi plăcea să tortureze femeile în întuneric cu o torță cu propan. Și nimeni altcineva nu era dispus să creadă că Peterson era în continuare în viață.

Întreaga poveste o deprima cu adevărat. Riley era cunoscută pentru abilitatea ei de a pătrunde în mințile criminalilor – o abilitate care o speria uneori. Cu toate astea, nu reușise niciodată să pătrundă în mintea lui Peterson. Și începând de acum, simțea că îl înțelegea chiar mai puțin.

Nu îi dăduse niciodată impresia lui Riley că ar fi fost un psihopat organizat. Faptul că își lăsa victimele în morminte de adâncime mică sugera contrariul. Nu era un perfecționist. Chiar și așa, era suficient de meticulos încât să nu lase niciun indiciu în urmă. Omul era cu adevărat paradoxal.

Își aminti de ceva ce Marie îi spusese cu puțin timp înainte să se sinucidă...

„Poate că e ca o fantomă, Riley. Poate că asta s-a întâmplat când l-ai aruncat în aer. I-ai ucis trupul dar nu i-ai omorât sufletul diabolic.”

Nu era o fantomă și Riley o știa. Era sigură – mai sigură ca oricând – că era pe undeva, și că ea era următoarea lui țintă. Totuși, după părerea ei Peterson putea foarte bine să fie o fantomă. În afară de ea, nimeni altcineva nu credea măcar că există.

— Unde ești, nenorocitule? șopti ea cu voce tare.

Nu știa, și nu avea cum să afle. Era blocată total. Nu avea de ales decât să lase toată treaba baltă deocamdată. Închise dosarul și îl puse înapoi la locul lui în cartotecă.

Atunci îi sună telefonul din birou. Văzu că apelul venea pe o linie comună tuturor agenților speciali. Era linia pe care centrala SAC-ului o folosea pentru a înainta solicitările corespunzătoare agenților. Regula de aur era că agentul care răspundea primul unui asemenea apel primea cazul.

Riley aruncă o privire către celelalte birouri. Nimeni altcineva nu părea să fie prezent momentan. Ceilalți agenți fie luau o pauză fie erau plecați la treabă pentru alte cazuri. Riley răspunse.

— Agent special Riley Paige. Cu ce vă pot ajuta?

Vocea de la telefon părea tensionată.

— Agent Paige, aici Raymond Alford, Comisarul poliției din Reedsport, New York. Avem o problemă gravă aici. Ar fi posibil să trecem pe video chat? Cred că aș putea poate să explic mai bine. Și am niște imagini pe care ar trebui să le vedeți cu ochii dumneavoastră.

Asta îi stârni curiozitatea lui Riley.

— Desigur, spuse ea. Îi dădu lui Alford datele ei de contact. Câteva clipe mai târziu vorbea cu el față în față. Era un bărbat slab cu început de chelie care părea să fie înaintat în vârstă. La momentul respectiv, expresia lui era neliniștită și obosită.

— Am avut o crimă aici azi noapte, îi spuse Alford. Una urâtă rău. Dați-mi voie să vă arăt.

O fotografie apăru pe ecranul lui Riley. Înfățișa ceea ce părea a fi corpul unei femei atârnând de un lanț deasupra liniilor de tren. Corpul era înfășurat într-o mulțime de lanțuri, și părea să fie îmbrăcat ciudat.

—Ce poartă victima? întrebă Riley.

— O cămașă de forță, spuse Alford.

Riley tresări. Uitându-se mai atent la fotografie, văzu că era adevărat.

Apoi imaginea dispăru și Riley se trezi din nou față în față cu Alford.

— Domnule Comisar Alford, apreciez semnalul dumneavoastră de alarmă. Dar ce vă face să credeți că acesta este un caz pentru Serviciul de Analiză Comportamentală?

— Pentru că exact același lucru s-a întâmplat acum aproape cinci ani, spuse Alford.

O imagine apăru cu cadavrul unei alte femei. Și ea era înlănțuită de jur împrejur și legată într-o cămașă de forță.

— La vremea aceea fusese o femeie care lucra cu jumătate de normă la închisoare, Marla Blainey. Modus operandi a fost identic – numai că ea a fost aruncată pe malul râului, nu agățată.

Chipul lui Alford reapăru.

— De data aceasta este vorba despre Rosemary Pickens, o asistentă medicală localnică, spuse el. Nimeni nu-și poate imagina din ce motiv, pentru niciuna dintre femei. Erau amândouă simpatizate.

Alford se cocoșă istovit și clătină din cap.

— Agent Paige, oamenii mei și cu mine suntem cu adevărat depășiți aici. Această nouă crimă trebuie să fie opera unui ucigaș în serie sau a unui imitator. Problema este că niciuna din variante nu are sens. Nu avem astfel de incidente în Reedsport. Nu suntem decât un orășel turistic la marginea râului Hudson cu o populație de aproximativ șapte mii de locuitori. Uneori trebuie să intervenim în vreo bătaie sau să pescuim vreun turist din râu. Cam atât de rele sunt lucrurile de obicei aici.

Riley cumpăni. Părea să fie cu adevărat un caz pentru SAC. Chiar ar fi trebuit să îl transfere pe Alford direct lui Meredith.

Dar Riley aruncă o privire spre biroul lui Meredith și văzu că nu se întorsese încă. Va trebui să-l avertizeze despre acest caz mai târziu. Între timp, poate că putea să ajute puțin.

— Care au fost cauzele morții? întrebă ea.

— Gâtul tăiat, la amândouă.

Riley încercă să nu-și arate surprinderea. Sugrumarea și loviturile cu forță brută erau mult mai comune decât spintecarea.

Părea să fie un criminal deosebit de neobișnuit. Cu toate acestea, era genul de psihopat pe care Riley îl cunoștea bine. Era specializată în astfel de cazuri. Era păcat că nu avea să își poată pune în folosință priceperea de data aceasta. În urma traumei sale recente, nu avea să primească misiunea.

— Ați dat jos corpul? întrebă Riley.

— Nu încă, spuse Alford. E atârnată în continuare.

— Atunci nu o dați jos. Lăsați-o acolo deocamdată. Așteptați până ajung agenții noștri acolo.

Alford nu părea încântat.

— Agent Paige, va fi o sarcină dificilă. E chiar lângă liniile de tren și poate fi văzută de pe râu. Și orașul chiar nu are nevoie de o asemenea publicitate. E mare presiune pe mine să o dau jos.

— Lăsați-o acolo, spuse Riley. Știu că nu e ușor, dar e important. Nu va dura mult. Vă vom trimite agenți acolo în după-amiaza asta.

Alford încuviință din cap în tăcere.

— Mai aveți și alte poze cu ultima victimă? întrebă Riley. Vreun prim-plan?

— Sigur, vi le arăt imediat.

Riley se trezi uitându-se la o serie de fotografii detaliate ale cadavrului. Polițiștii locali făcuseră o treabă bună. Fotografiile arătau cât de strâns și elaborat erau înfășurate lanțurile în jurul cadavrului.

În cele din urmă apăru un prim-plan cu fața victimei.

Riley simți că inima îi sare în gât. Ochii victimei erau bulbucați și avea un lanț drept căluș în gură. Dar nu asta o șocă pe Riley.

Femeia semăna mult cu Marie. Era mai în vârstă și mai corpolentă, dar chiar și așa, Marie ar fi putut să arate așa dacă ar mai fi trăit vreo zece ani. Imaginea o izbi pe Riley ca o lovitură emoțională în stomac. Era ca și cum Marie striga după ea, cerându-i să-l prindă pe acest criminal.

Știa că trebuia să preia cazul.