Читать книгу Soarta Dragonilor - Морган Райс, Morgan Rice - Страница 13

Erec mărșăluia alături de Duce, Brandt și câteva zeci de oameni din anturajul Ducelui, pe străzile întortocheate din Savaria, printr-o mulțime care tot creștea, spre casa servitoarei. Erec a insistat să o întâlnească fără întârziere, iar Ducele vroia să-i deschidă chiar el calea. Și acolo unde mergea Ducele, mergea toată lumea. Erec s-a uitat în jur la anturajul imens și în creștere, și a fost jenat, realizând că va ajunge la locuința fetei cu zeci de oameni după el.

De când o văzuse prima dată, Erec nu putuse să se gândească la mai nimic altceva. Cine era fata asta, se întreba el, care părea atât de nobilă, dar care lucra ca servitoare la curtea Ducelui? De ce fugise de el așa grabită? Cum se face că, în toți anii săi, cu toate femeile de sânge regal pe care le întâlnise, acesta era singura care îi cucerise inima?

Fiind înconjurat întreaga sa viață de persoane de sânge regal, el însuși fiul unui rege, Erec putea detecta alte persoane de os domnesc într-o clipă – și a simțit din momentul în care a observat-o că ea era de o poziție mult mai înaltă decât cea pe care o deținea. Ardea de curiozitate să știe cine era ea, de unde era, ce făcea aici. Avea nevoie de o altă șansă de a-și fixa privirea pe ea, pentru a vedea dacă el doar și-a imaginat sau dacă chiar simțea în continuare la fel.

"Servitorii mei îmi spun că ea locuiește la periferia orașului," a explicat Ducele, vorbind în timp ce mergeau. Cum mergeau, oameni de pe ambele părțile străzii deschideau obloanele și se uitau în jos, uimiți de prezența Ducelui și a anturajul său, pe străzile de rând.

"Aparent, ea este în slujba unui hangiu. Nimeni nu îi știe originea, de unde a venit. Tot ce se știe este că a ajuns în orașul nostru într-o zi, și a devenit aservită acestui hangiu. Trecutul ei este un mister, se pare."

Au cotit toți pe o altă stradă laterală, pavajul de sub ei devenind din ce în ce mai strâmb, locuințele mici tot mai apropiate una de alta și mai dărăpănate, pe măsură ce înaintau. Ducele își drese glasul.

"Am luat-o ca slujitoare la curtea mea la ocazii speciale. Este liniștită, nu bârfește. Nimeni nu știe prea multe despre ea. Erec," a spus Ducele, întorcându-se în cele din urmă spre Erec, așezând o mână pe încheietura mâinii lui,"ești sigur de asta? Această femeie, oricine ar fi ea, e doar o altă femeie de rând. Poți să alegi orice femeie din regat."

Erec se uită la el cu o intensitate egală.

"Trebuie să o văd din nou pe fata asta. Nu-mi pasă cine este."

Ducele clătină din cap dezaprobator, și toți au continuat să meargă pe jos, cotind stradă după stradă, trecând prin aleile înguste și răsucite. Pe măsură ce înaintau, această zonă din Savaria devenea mai rău famată, străzile se umpleau de tot soiul de bețivi, erau pline de mizerie, găini și câini sălbatici umblând de colo colo. Au trecut de tavernă după taverna, țipetele mușteriilor ajungând până în stradă. Mai mulți bețivi s-au împleticit înaintea lor, și, pe măsură ce noaptea începea să se lase, străzile au început să fie luminate de torțe.

"Faceți loc pentru Duce!", a strigat principalul însoțitor, grăbindu-se înainte și în cele din urmă împingând bețivii din drum. Peste tot în susul și în josul străzii tipi dezgustători făceau loc și priveau, uimiți, cum trecea Ducele, cu Erec lângă el.

În cele din urmă, au ajuns la un han mic, umil, construit din stuc, cu un acoperiș ascuțit de ardezie. Arăta ca și cum ar putea ține poate cincizeci de mușterii în taverna de dedesubt, cu câteva camere pentru oaspeți deasupra. Ușa de la intrare era strâmbă, o fereastră era spartă, iar lampa de la intrare atârna strâmb, cu fitilul pâlpâind, cu ceară prea puțină. Strigătele bețivilor se revărsau pe ferestre, când s-au oprit toți în fața ușii.

Cum ar putea lucra o așa fată fină într-un loc ca ăsta? se întrebă îngrozit Erec, auzind strigătele și huiduielile din interior. Inima lui s-a frânt gândindu-se la asta, la umilința pe care ea trebuia să o îndure într-un asemenea loc. Nu e drept, s-a gândit el. Se simțea hotărât să o salveze de acolo.

"De ce ai venit în cel mai rău loc posibil pentru a-ți alege mireasa?", a întrebat Ducele, întorcându-se spre Erec.

Și Brandt s-a întors spre el.

"Ultima șansă, prietene", a spus Brandt. "Există un castel plin de femei de sânge regal care te așteaptă."

Dar Erec clătină din cap, hotărât.

"Deschide ușa," porunci el.

Unul din oamenii Ducelui se repezi în față și o deschise. Mirosul de bere stătută ieșea în valuri, provocându-i repulsie.

În interior, oameni beți erau cocoșați peste bar, așezați de-a lungul meselor din lemn, strigând prea tare, râzând, huiduind și înghiontindu-se reciproc. Erau doar brute, Erec putea vedea asta imediat, cu burțile prea mari, cu obrajii nerași, cu hainele nespălate. Niciunul dintre ei nu era războinic.

Eric a făcut mai mulți pași în interior, căutând-o pe ea. Nu-și putea imagina că o femeie ca ea ar putea lucra într-un astfel de loc. Se întreba dacă nu cumva au ajuns la locuința greșită.

"Scuzați-mă, domnule, caut o femeie", i-a zis Erec omului care stătea lângă el, înalt și lat, cu o burtă mare, neras.

"Nu-i așa că o cauți?" a strigat omul, batjocoritor. "Ei bine, ai ajuns la locul nepotrivit! Acesta nu este un bordel. Deși există unul peste drum, și am auzit că femeile sunt bune și grăsuțe!"

Omul a inceput sa râdă, prea tare, în fața lui Erec, și câțiva dintre tovarășii lui i s-au alăturat.

"Nu caut un bordel," a răspuns fără să fie amuzat, "ci o singură femeie, una care lucrează aici."

"Trebuie să te referi atunci la servitoarea hangiului", a strigat altcineva, un alt bărbat masiv, beat. "E probabil în spate, undeva, spălând pardoselile. Păcat – aș dori să fi fost aici, în poala mea!"

Toți bărbații au început să râdă tare, copleșiți de propriile lor glume, și Erec s-a înroșit la gândul acesta. S-a simțit rușinat pentru ea. Ca ea să trebuiască să-i servească pe toți acești bărbați infecți – era o mârșăvie pe care n-o putea nici măcar concepe.

"Și tu cine ești?", a venit un alt glas.

Un bărbat a pășit înainte, mai masiv decât ceilalți, cu barba și ochii negri, încruntat, cu o falcă largă, însoțit de mai mulți bărbați dubioși. Avea mai mulți mușchi decât grăsime, și s-a apropiat amenințător de Erec, în mod clar apărându-și teritoriul.

"Încerci să-mi furi servitoarea?" a întrebat el. "Afară cu tine, atunci!"

El a pășit în față și s-a întins să-l apuce pe Erec.

Dar Erec, întărit de anii de antrenament, cel mai mare cavaler al regatului, avea reflexe mai bune decât și-ar fi putut imagina acest om. În momentul în care mâinile lui l-au atins pe Erec, el a sărit în acțiune, apucându-i încheietura mâinii într-o priză, învârtindu-l pe bărbat în jurul lui însuși cu viteza fulgerului, apucându-l de partea din spate a cămășii și împingându-l de-a curmezișul camerei.

Uriașul a zburat ca o ghiulea, și a luat mai mulți bărbați cu el, toți prăbușindu-se pe podeaua micii camere ca niște popice.

Intreaga camera a devenit tăcută, căci fiecare bărbat s-a oprit și a privit.

"LUPTĂ! LUPTĂ! "au scandat oamenii .

Hangiul, uluit, s-a împleticit înapoi în picioare și s-a repezit spre Erec cu un strigăt.

De data aceasta Erec nu a așteptat. El a pășit înainte pentru a-și întâlni atacatorul, a ridicat un braț, și a adus cotul drept în jos pe fața omului, rupându-i nasul.

Hangiul a dat înapoi, apoi s-a prăbușit, aterizând în fund pe podea.

Erec a pășit înainte, l-a apucat și, în ciuda dimensiunilor sale, l-a ridicat sus deasupra capului. A făcut câțiva pași înainte și l-a aruncat pe bărbat, și acesta a zburat prin aer, dărâmând în drum jumătate din cameră.

Toți bărbații din încăpere au înghețat, oprindu-se din scandat, devenind tăcuți, începând să realizeze că cineva special era printre ei. Brusc însă, barmanul a venit grăbit înainte, cu o sticlă mare deasupra capului, îndreptată direct spre Erec.

Erec l-a văzut venind și avea deja mâna pe sabie, dar înainte ca Erec să o poată trage din teacă, prietenul lui Brandt a pășit înainte, alături de el, a scos un pumnal de la centură, și i-a pus vârful la gâtul barmanului.

Barmanul s-a repezit chiar în ea și s-a oprit brusc, cu lama pe cale să-i străpungă pielea. Stătea acolo, cu ochii larg deschiși de frică, transpirând, cu mâna înghețată în aer pe sticlă. Camera a devenit atât de tăcută din cauza impasului că s-ar fi putut auzi un fir de păr căzând.

"Aruncă-o," a ordonat Brandt.

Barmanul a făcut aceasta, iar sticla s-a zdrobit de podea.

Erec și-a scos sabia, cu un zăngănit puternic de metal, și s-a îndreptat spre hangiu, care zăcea gemând pe podea, și a îndreptat-o spre gâtul acestuia.

"Voi spune asta doar o dată", a anunțat Erec. "Golește această cameră de toate acestea gunoaie. Acum. Cer o audiență cu doamna. Singuri".

"Ducele" a strigat cineva.

Întreaga cameră s-a întoarse și, în final, l-a recunoscut pe ducele care stătea acolo, la intrare, flancat de oamenii săi. Toți s-au grabit să-și scoată căciulile și să-și plece capetele.

"Dacă această cameră nu este goală până când am terminat de vorbit," a anunțat Ducele, "fiecare dintre cei de aici va fi dus imediat la închisoare."

Camera a izbucnit într-o agitație nebună pe când toți oamenii din interior s-au grăbit să o elibereze, trecând în viteză pe lângă Duce și ieșind pe ușa din față, lăsându-și sticlele neterminate de bere pe oriunde erau.

"Ieși și tu afară," i-a spus Brandt barmanului, coborând pumnalul, apucându-l de păr și împingându-l afară pe ușă.

Camera, care fusese atât de gălăgioasă cu câteva clipe înainte, stătea acum goală, tăcută, cu excepția lui Erec, Brandt, a Ducelui și a unei duzini dintre cei mai apropiați oameni ai săi. Ei au închis ușa în urma lor cu un pocnet răsunător.

Erec s-a întors spre hangiul așezat pe podea, încă amețit, ștergîndu-și sângele de la nas. Erec l-a apucat de cămașă, l-a ridicat cu ambele mâini și l-a așezat pe una din băncile goale.

"Mi-ai distrus afacerea în această noapte," a scâncit hangiul. "Veți plăti pentru asta."

Ducele făcu un pas înainte și-l pălmui.

"Pot să pun să fii ucis pentru încercarea de a-l ataca pe acest om," l-a certat Ducele. "Nu știi cine e? Acesta este Erec, cel mai bun cavaler al regelui, campionul Cavalerilor de Argint. Dacă el alege, te poate ucide el însuși, chiar acum."

Hangiul s-a uitat la Erec, și pentru prima dată, o frică adevărată i-a traversat fața. Aproape că tremura pe scaun.

"N-am avut nicio idee. Nu v-ați anunțat sosirea. "

"Unde este ea?" a întrebat Erec, nerăbdător.

"E în spate, curăță bucătăria. Ce vrei de la ea? Ți-a furat ceva? E doar o servitoare."

Erec și-a scos pumnalul și l-a ținut la gâtul omului.

"Numește-o iar ‘servitoare’," l-a avertizat Erec", și poți fi sigur că-ți voi tăia gâtul. Ai înțeles?", a întrebat el cu fermitate, ținând lama apăsată pe pielea omului.

Ochii bărbatului au fost inundați de lacrimi, și a dat încet din cap.

"Adu-o aici, și grăbește-te," i-a ordonat Erec și l-a tras, împingându-l, trimițându-l în zbor prin cameră, către ușa din spate.

Pe când hangiul a plecat, s-a auzit un zăngănit de vase din spatele ușii, strigăte îndepărtate, și apoi, câteva momente mai târziu, ușa s-a deschis și au ieșit mai multe femei, îmbrăcate în zdrențe, cu halate și bonete, acoperite cu grăsime din bucătărie. Erau trei femei mai în vârstă, pe la șaizeci de ani, iar Erec s-a întrebat pentru o clipă dacă hangiul știa despre cine vorbea el.

Și apoi, ea a ieșit – și inima lui Erec i s-a oprit în piept.

Abia mai putea respira. Era ea.

Purta un șorț, acoperit cu pete de grăsime, și își ținea capul aplecat, prea rușinată să se uite în sus. Părul ei era legat, acoperit cu o pânză, obrajii ei erau plini de murdărie – și totuși, Erec era îndrăgostit lulea de ea. Pielea ei era atât de tânără, atât de perfectă. Avea pomeții ieșiți în afară, sculptați, un nas mic acoperit cu pistrui și buze pline. Avea o frunte largă, regală, și părul blond frumos se revărsa de sub bonetă.

Aruncă o privire spre el, doar pentru o clipă, și ochii ei mari minunați, verzi și migdalați, care își schimbau culoarea în lumină, devenind albaștri-cristalini și înapoi la verde, îl țineau înrădăcinat în loc. Și-a dat seama că era și mai fascinat de ea acum decât fusese când o întâlnise prima dată.

În spatele ei a ieșit hangiul, încruntat, încă ștergându-se de sângele din nas. Fata a mers înainte ezitant, înconjurată de aceste femei mai în vârstă, spre Erec, și a făcut o reverență când a ajuns aproape. Erec s-a ridicat, în picioare în fața ei, și la fel au făcut mai mulți oameni din anturajul Ducelui.

"Domnul meu", a spus ea, vocea ei ușoară, dulce, umplând inima lui Erec. "Te rog, spune-mi ce-am făcut să te jignesc. Nu știu ce este, dar îmi pare rău pentru tot ce am făcut care să justifice prezența suitei Ducelui."

Erec zâmbi. Cuvintele ei, limbajul ei, sunetul vocii ei – toate l-au făcut să se simtă reîmprospătat. El nu ar fi vrut ca ea să se oprească din vorbit.

Erec s-a întins și i-a atins bărbia cu mâna, ridicând-o până când ochii ei blânzi i-au întâlnit pe ai lui. Inima lui a început să bată mai repede pe măsura ce se uita în ochii ei. Era ca și cum s-ar fi pierdut într-o mare de albastru.

"Doamna mea, nu ați făcut nimic care să mă ofenseze. Nu cred că veți fi vreodată în stare să mă ofensați. Nu vin aici din furie, ci din iubire. Din momentul în care v-am văzut, nu am fost în stare să mă gândesc la nimic altceva. "

Fata arăta amețită, și imediat a coborât ochii în pământ, clipind de mai multe ori. Ea își sucea mâinile, arătând nervoasă, copleșită. În mod clar nu era obișnuită cu așa ceva.

"Vă rog doamna mea, spuneți-mi. Care vă este numele?

"Alistair," răspunse ea, cu umilință.

"Alistair," repetă Erec, copleșit. Acesta era cel mai frumos nume pe care îl auzise vreodată.

"Dar eu nu știu la ce v-ar folosi să să-l știți", a adăugat ea, încet, încă privind podeaua. "Sunteți un nobil. Iar eu sunt doar o slujitoare."

"Ea este servitoarea mea , mai exact," a spus hangiul, pășind înainte, obraznic. "Ea îmi este aservită mie. A semnat un contract cu ani în urmă. Șapte ani este ceea ce a promis. În schimb, îi dau casă și mâncare. Ea este aici de trei ani. Deci, vedeți, acest lucru este o totală pierdere de timp. Ea este a mea. E în proprietatea mea. Nu o luați pe asta de aici. Ea este a mea. Mă înțelegeți?"

Erec a simțit pentru hangiu o ură mai mare decât orice a simțit vreodată pentru un om. O parte din el se gândea să tragă sabia și să-l înjunghie în inimă, ca să termine cu el. Dar oricât de mult poate ar fi meritat-o bărbatul, Erec nu dorea să încalce legea Regelui. La urma urmei, acțiunile sale se reflectau asupra regelui.

"Legea Regelui este legea Regelui", i-a zis Erec, ferm, omului. "Nu intenționez să o încalc. Astea fiind spuse, mâine încep turnirurile. Si eu am dreptul, ca orice bărbat, să îmi aleg mireasa. Și să fie cunoscut aici și acum că o aleg pe Alistair."

Un icnet s-a răspândit în cameră, toată lumea întorcându-se unul spre celălalt, șocați.

"Asta bineînțeles," a adăugat Erec, "dacă ea consimte."

Erec s-a uitat la Alistair, cu inima bătând să-i sară din piept, în timp ce ea continua să își țină fața coborâtă spre podea. El a putut vedea că ea roșea.

"Sunteți de acord, doamna mea?", a întrebat el.

Camera a tăcut.

"Domnul meu", a spus ea încet, "nu știi nimic despre cine sunt, de unde sunt, de ce sunt aici. Și mă tem că acestea sunt lucruri pe care nu pot să vi le spun."

Erec privi înapoi, nedumerit.

"De ce nu mi-ai putea spune?"

"De la sosirea mea nu le-am spus nimănui, niciodată. Am făcut un jurământ."

"Dar de ce?" a presat el, atât de curios.

Dar Alistair doar își ținea privirea în jos, tăcută.

"Este adevărat," interveni una dintre servitoare. "Asta nu ne-a spus niciodată cine este. Sau de ce este aici. Refuză să o facă. Am încercat ani de zile."

Erec era profund nedumerit de ea – dar asta doar adăuga la misterul ei.

"Dacă eu nu pot ști cine ești, atunci nu voi ști", a spus Erec. "Îți respect jurământul. Dar asta nu va schimba afecțiunea mea pentru tine. Doamna mea, oricine ai fi, dacă va fi să câștig aceste turniruri, atunci vă voi alege ca premiul al meu. Voi, dintre toate femeile din tot acest regat. Eu vă întreb din nou: sunteți de acord?"

Alistair ținea ochii fixați pe podea, și, cum Erec o privea, i-a văzut lacrimile curgându-i pe obraji.

Dintr-o dată, ea s-a întors și a fugit din cameră, închizând ușa în spatele ei.

Erec stătea acolo, cu ceilalți, în tăcerea uimită. Nu prea știa cum să interpreteze răspunsul ei.

"Vedeți voi acum, vă pierdeți timpul, și pe al meu", a spus hangiul. "Ea a spus nu. Dispari de aici atunci."

Erec se încruntă înapoi.

"Ea nu a spus nu," interveni Brandt. "Ea nu a răspuns."

"Ea are dreptul să-și acorde timp de gândire", a declarat Erec, în apărarea ei. "La urma urmei, sunt o mulțime de lucruri de luat în considerare. Nici ea nu mă cunoaște."

Erec stătea acolo, dezbătând ce să facă.

"Voi sta aici în seara asta", a anunțat în cele din urmă Erec. "Să-mi dai o cameră aici, mai jos pe hol de a ei. De dimineața, înainte de a începe turnirurile, o voi întreba din nou. Dacă ea consimte, și dacă voi câștiga, ea va fi mireasa mea. Dacă este așa, voi răscumpăra contractul ei de servitute de la tine, și ea va pleca de aici cu mine."

În mod clar hangiul nu-l dorea pe Erec sub acoperișul lui, dar nu îndrăznea să spună nimic; așa că s-a întors și a ieșit furtunos din cameră, trântind ușa în urma lui.

"Sunteți sigur că doriți să stați aici?", a întrebat Ducele. "Întoarceți-vă la castel cu noi."

Erec a dat din cap, grav.

"Nu am fost niciodată mai sigur de ceva în viața mea."