Читать книгу Soarta Dragonilor - Морган Райс, Morgan Rice - Страница 16

Thor se simțea supt în jos sub apă și știa că, în câteva momente, va fi tras în adâncuri și înecat – dacă nu era mâncat mai întâi de viu. El s-a rugat cu toate forțele.

Te rog, nu mă lăsa să mor acum. Nu aici. Nu în acest loc. Nu ucis de această creatură.

Thor a încercat să-și convoace puterile, oricare ar fi fost ele. A încercat cu tot ce avea, și-a dorit ca energia specială să curgă prin el, pentru a-l ajuta să învingă această creatură. El a închis ochii și a voit ca ele să funcționeze.

Dar nu au venit când le-a chemat. Nu s-a întâmplat nimic. El era doar un băiat obișnuit, fără putere, la fel ca toți ceilalți. Unde îi erau puterile când avea nevoie de ele cel mai mult? Erau oare reale? Sau în toate celelalte dăți a fost doar noroc?

În timp ce începea să-și piardă cunoștința, o serie de imagini i-au fulgerat prin minte. El l-a văzut pe regele MacGil, ca și cum ar fi fost acolo cu el, veghind asupra lui; l-a văzut pe Argon; și apoi a văzut-o pe Gwendolyn. Ultimul chip a fost cel care i-a dat un motiv pentru a trăi.

Dintr-o dată, Thor auzit un pleoscăit în spatele lui, apoi a auzit țipătul creaturii. S-a întors, chiar înainte de a coborî sub suprafața apei, și l-a văzut pe Reece în apă lângă el. Sabia-i era trasă, și ținea în mână capul retezat al creaturii. Capul creaturii, desprins de corpul ei, a continuat să țipe, pe când sângele galben țâșnea din corpul ei.

Încet, Thor a simțit priza de pe piciorul lui relaxându-se, în timp ce Reece s-a întins si a smuls-o, eliberându-l. Piciorul lui Thor se simțea ca și cum ar fi fost pe foc, și el a sperat și s-a rugat să nu-i fi provocat o rană permanentă.

Thor a simțit brațul lui Reece în jurul umerilor săi, și s-a simțit tras înapoi spre barcă. Thor a clipit, pierzându-și și recăpătându-și cunoștința, văzând vag imensele valuri care se rostogoleau pe marea zbuciumată, simțindu-le cum se ridică și se prăbușesc peste tot în jurul lui.