Читать книгу Soarta Dragonilor - Морган Райс, Morgan Rice - Страница 7

Regele McCloud a șarjat în jos pe pantă, alergând peste Ținuturile Înalte, în partea Inelului aparținând clanului MacGil, sute dintre oamenii lui urmându-l, ținându-se cu toate puterile de șa pe când calul său galopa în jos pe munte. El s-a întins înapoi, a ridicat biciul, și l-a adus cu putere în jos pe pielea calului: calul lui nu are nevoie de vreun imbold, dar îi plăcea să-l biciuiască oricum. Îi plăcea să provoace durere animalelor.

McCloud aproape că saliva la imaginea dinaintea lui: un sat idilic al clanului MacGil, cu bărbații pe câmp, neînarmați, cu femeile acasă, întinzând lenjeria pe frânghii, abia îmbrăcate în clima de vară. Ușile de la case erau deschise; găinile umblau de colo-colo; ceaunele fierbeau deja cu cina. S-a gândit la pagubele pe care le va produce, la prada pe care o va acumula, la femeile pe care le va terfeli – și zâmbetul i s-a întins. Aproape că putea gusta sângele pe care avea să-l verse.

Au șarjat tot mai repede, caii lor huruind ca tunetul, revărsându-se peste ținutul de țară, și, în cele din urmă, cineva i-a observat: garda satului, o imitație patetică de soldat, un adolescent, ținând o suliță, care s-a ridicat și s-a întors la sunetul apropierii lor. McCloud i-a văzut bine albul ochilor, a văzut teama si panica pe fața lui; în acest avanpost somnoros, acest băiat probabil că n-a văzut vreo luptă niciodată în viața lui. Era teribil de nepregătit.

McCloud n-a pierdut nici un moment: vroia primul omor, așa cum făcuse mereu în luptă. Oamenii lui știau suficient să i-l ofere.

Și-a biciuit din nou calul până când acesta a țipat, și a câștigat viteză, ajungând mai departe în fața celorlalți. A ridicat sulița strămoșului său, un lucru greu, de fier, s-a lăsat pe spate, și a aruncat-o.

Ca întotdeauna, ținta lui era bună: băiatul abia terminase să se întoarcă atunci când sulița i-a întâlnit spatele, zburând drept prin el și fixându-l de un copac cu un zgomot șuierat. Sângele i-a țâșnit din spate, și era suficient pentru a-i lumina ziua lui McCloud.

McCloud a scos un strigăt scurt de bucurie, și cu toții au continuat șarja, peste terenul mănos al clanului MacGil, printre tulpini  galbene de porumb ce se legănau în vânt, până la coapsele calului său, și către poarta satului. Era aproape o zi prea frumoasă, o imagine prea frumoasă, pentru devastarea pe care erau pe cale să o aducă.

Ei au șarjat prin poarta neprotejată a satului, acest loc destul de prost să fie situate la marginea Inelului, atât de aproape de Ținuturile Înalte. Ar trebui să știe mai bine, s-a gândit McCloud cu dispreţ, pe când a legănat toporul şi a dat jos semnul din lemn  anunţând locul. Îl va redenumi destul de repede.

Oamenii lui au intrat înăuntru, și în jurul lui au izbucnit țipetele femeilor, copiilor, bătrânilor, ale oricui s-a întâmplat să fie acasă în acest loc uitat de Dumnezeu. Erau, probabil, o suta de suflete fără noroc, şi McCloud era hotărât să-l facă pe fiecare dintre ei să plătească. El și-a ridicat toporul sus, deasupra capului, concentrându-se pe o femeie anume, care fugea cu spatele la el, încercând din răsputeri să ajungă înapoi la siguranţa casei ei. Nu a fost să fie.

Toporul lui McCloud a lovit-o în partea din spate a gambei, așa cum el dorise, și ea a căzut cu un țipăt. Nu vrusese să o omoare: numai să o schilodească. La urma urmei, o vroia în viață pentru plăcerea pe care o va avea cu ea după aceea. O alesese bine: o femeie cu păr lung, blond și sălbatic, și șolduri înguste, abia peste optsprezece ani. Ea va fi a lui. Și când va termina cu ea, poate că o va omorî, atunci. Sau poate că nu; poate că o va păstra ca sclavă a lui.

El a strigat de încântare când a călărit până lângă ea și a sărit de pe cal la mijlocul pasului, aterizând peste ea și trântind-o la pământ. S-a rostogolit cu ea prin praf, simțind impactul drumului, și a zâmbit în timp ce savura ce însemna să fie în viață.

Până la urmă, viața avea din nou un sens.