Читать книгу Comorile Dharmei - Gheșe Rabten - Страница 12

Prima Sesiune

Natura suferinţei

Toate fiinţele de pe pământ, oamenii şi animalele, sunt într-o continuă mişcare. Nu avem nevoie de multe explicaţii pentru a constata această agitaţie perpetuă – fizică, verbală sau mentală – proprie fiinţelor umane. La prima vedere, acest mod de a fi ne pare normal; avem impresia că altfel nu se poate. Dar să facem efortul de a ne chestiona în această privinţă.

Toate aceste activităţi vizează căutarea şi găsirea fericirii, în vederea eliminării suferinţei. Cu alte cuvinte, căutăm ce e plăcut şi evităm ce este neplăcut. În mod obişnuit asimilăm plăcerea noţiunii de fericire, iar neplăcerea, suferinţei. Toate fiinţele, până şi cea mai măruntă insectă, vor să evite suferinţa, indiferent dacă sunt sau nu capabile să pronunţe acest cuvânt. Ştim bine că animalele caută căldura când le este frig şi răcoarea când le este cald. Noi, fiinţele umane, procedăm la fel, indiferent de rasă sau de poziţia socială. Indiferent dacă vorbim sau nu despre suferinţă, facem totul pentru a o evita. Suntem deci asemănători animalelor în ceea ce priveşte căutarea fericirii. Animalele, de la cel mai mic până la cel mai mare, caută ceea ce le face plăcere, fie atunci când beau, fie când mănâncă etc. Nu există nicio dificultate în a constata lucrul acesta, este evident.

Tot astfel, fiinţele umane îşi doresc cât mai multă fericire. Când una dintre dorinţe le este îndeplinită, ele caută o altă plăcere, apoi o alta, şi încă una… niciodată nu sunt satisfăcute. Căutarea fericirii şi evitarea suferinţei: astfel se poate rezuma scopul tuturor activităţilor noastre, a agitaţiei în care suntem prinşi. Oameni şi animale, toţi vizăm acelaşi obiectiv: eliminarea suferinţei şi găsirea fericirii. Iar această aspiraţie este legitimă, toată lumea o poate înţelege fără mare greutate. Această observaţie cere totuşi o analiză aprofundată.

Cele trei feluri de suferinţă

Există mai multe feluri de suferinţă care pot fi clasificate în trei niveluri distincte:

1. Suferinţa suferinţei

Primul nivel e numit suferinţa suferinţei. El este constituit din ceea ce, de regulă, numim şi recunoaştem prin termenul de suferinţă: durere fizică, boală, suferinţă morală (tristeţe, grijă, decepţie…). Această primă formă de suferinţă căutăm să o eliminăm cu toate forţele noastre, cu trupul, cu vorba sau cu mintea; animalele fac la fel. Omul însă dispune de mijloace superioare datorită inteligenţei sale, facultăţii de a gândi, de a analiza, care îi permit să vadă în perspectivă şi nu doar să se limiteze la momentul prezent. Animalul, în schimb, poate face faţă doar suferinţelor de moment, sau poate prevedea sfârşitul durerilor sale pe o perioadă foarte limitată. El este incapabil să-şi planifice, să-şi organizeze viitorul.

Ştiind că superioritatea noastră de fiinţe umane constă în posibilitatea de a gândi, ar trebui să utilizăm gândirea cât mai bine. De ce manieră? Folosind-o la concretizarea acţiunilor care pot elimina suferinţele noastre actuale sau viitoare, în viaţa aceasta sau în cele ce vor veni.

În anumite momente ale vieţii, suferinţa aceasta manifestă pare să se uşureze, de exemplu atunci când, după un tratament medical corect, ne însănătoşim. Totuşi, nu astfel vom face ca suferinţa să dispară pentru totdeauna, ci doar prin practicarea a ceea ce numim Dharma. Dacă vom continua să trăim la fel ca şi până acum, fără a căuta să depăşim concepţiile şi comportamentul nostru actual, niciodată nu ne vom elibera de dureri în totalitate şi definitiv, ci vom avea doar momente de acalmie. Continuând să folosim aceleaşi metode, o ştim bine, nu vom elimina cu adevărat suferinţa. Când corpul este liniştit, mintea este în agitaţie. Iar când problemele minţii sunt rezolvate, metehnele corpului revin…

Aproape tot timpul suntem prinşi în aceste suferinţe, iar răgazurile sunt doar provizorii. În plus, ceea ce torturează mintea este de mii de ori mai greu de suportat decât durerea fizică, şi ştim foarte bine acest lucru. În consecinţă, este esenţial să suprimăm chinurile minţii. Aceasta se aplică deopotrivă la măsurarea fericirii: fericirea mentală este incomparabil mai puternică, mai intensă şi mai consistentă decât aceea a corpului. Ştim, într-adevăr, probabil în urma experienţelor personale, cât de greu îi este omului să suporte rănile morale, chiar dacă beneficiază de o sănătate bună şi necesităţile corpului îi sunt satisfăcute. Şi mai ştim că o minte senină suportă mult mai bine boala şi suferinţele fizice. Iată de ce în practicarea Dharmei esenţialul este mintea, altfel spus, înlăturarea suferinţelor mentale şi instaurarea fericirii spirituale. Or, Dharma nu este altceva decât instrumentul acestor realizări.

Câteva exemple simple pot clarifica cele spuse până aici: să presupunem că suntem bogaţi, că beneficiem de un statut social înalt; dar dacă în mintea noastră nu există pace şi bucurie, nu vom fi nicicând fericiţi. Dacă observăm domeniul politic, constatarea aceasta se impune de la sine. Poţi fi ministru, deputat, preşedinte. E foarte greu în aceste cazuri să fii fericit, căci meseria de politician este incompatibilă cu starea de calm mental. Dimpotrivă, ea este sursa multor griji, deci suferinţe. În schimb, nici lipsurile materiale, nici hrana insuficientă, nici lipsa îmbrăcăminţii… nu vor alunga liniştea unei minţi calme şi mulţumite. Scopul practicării Dharmei este deci acela de a obţine fericirea, de a elimina suferinţa, mai ales pe cea a minţii. Ea reprezintă singurul mijloc pentru atingerea acestor obiective.

Fără îndoială, nu vă este greu să înţelegeţi acest prim nivel de suferinţă, suferinţa suferinţei! Este ceea ce numim în mod obişnuit suferinţă: durerea fizică sau mentală, boala, foamea, setea, tristeţea, depresia, disperarea… Am trecut cu toţii prin acestea, inutil deci să insistăm.

2. Suferinţa schimbării

Semnificaţia celei de a doua forme de suferinţă este mult mai profundă şi mai greu de perceput. Ea este numită suferinţa schimbării. Ceea ce cu toţii, oameni şi animale, simţim ca fericire, ceea ce desemnăm ca fericire, este în realitate suferinţa schimbării. Într-adevăr, nu tot ce este agreabil constituie o fericire perfectă, durabilă, definitivă. Experienţele noastre plăcute ar fi o fericire adevărată dacă am putea profita de ele la nesfârşit, fără ca acestea să se degradeze niciun moment. Or, ne dăm seama că ele se degradează progresiv, transformându-se până la urmă în suferinţă. Spre exemplu, când se apropie vacanţa, debordăm de entuziasm la ideea unei călătorii, a petrecerii câtorva zile la mare sau la munte, ceea ce reprezintă pentru noi o adevărată fericire în acele clipe. Într-adevăr, când ajungem la munte, o vreme ne simţim bine. Suntem fericiţi! Dar după un timp, fericirea pe care o simţeam la început se modifică, se alterează şi uşor, uşor, devine suferinţă. Dorim să mergem în altă parte, să facem altceva. Cu timpul, unii vor simţi un rău fizic, corpul lor nesuportând ba una, ba alta. Pentru alţii va fi vorba mai degrabă de plictiseală. În ambele cazuri fericirea degenerează în suferinţă. Dacă ar fi fost o fericire adevărată, ea nu ar fi făcut decât să crească în timp ce ne bucuram de ea. Ori, se întâmplă exact invers. Când ne este foarte cald, ideea de a ne scălda într-un lac răcoros ne atrage irezistibil şi vom fi foarte afectaţi de tot ce ar putea să împiedice concretizarea a ceea ce ni se pare o veritabilă fericire. Să presupunem însă că suntem în lacul răcoros, aşa cum ne-am dorit! Câteva clipe suntem fericiţi, apoi nu mai avem chef să rămânem în apă şi vrem să ieşim. La fel se întâmplă cu bogăţiile, cu bunurile, cu poziţiile sociale la care râvnim atât de mult. Atâta vreme cât nu le posedăm, le considerăm ca adevărate fericiri. Dar abia le-am obţinut, că după primele clipe de plăcere urmează tot felul de necazuri: lucrurile nu decurg cum am dori şi iată că suferinţa reapare.

Acestea nu sunt afirmaţii gratuite, lipsite de temei. Eu nu inventez nimic. Gândiţi voi înşivă cu sinceritate. Analizaţi-vă experienţele şi descoperiţi cum stau lucrurile. Până acum ne-am mobilizat toată energia pentru ceea ce credeam că este fericirea. Toate eforturile noastre au avut ca scop realizarea acestei fericiri care de fapt nu există…

Oamenii, ca şi animalele, recunosc cu toţii primul nivel de suferinţă: suferinţa suferinţei… îi cunosc zbuciumurile şi de aceea caută să o evite. Dar numai meditaţiile susţinute de învăţăturile Dharmei ne vor lumina asupra semnificaţiei suferinţei schimbării. Doar atunci, ceea ce ne-am obişnuit să numim fericire îşi va arăta adevăratul ei caracter de suferinţă.

3. Suferinţa inerentă existenţei samsarice condiţionate

Al treilea nivel de suferinţă este şi mai greu de perceput. Este numit suferinţa inerentă existenţei samsarice condiţionate. Componentele acestui nivel sunt corpul şi mintea, adică agregatele, componentele noastre psiho-fizice. A recunoaşte suferinţa în ceea ce în mod obişnuit numim fericire, a vedea că mulţumirea se transformă aproape instantaneu în suferinţă, nu este chiar atât de greu dacă vrem şi ne dăm osteneala de a gândi. Dar este de mii de ori mai anevoios şi mai delicat să înţelegem că agregatele noastre psiho-fizice, însăşi componentele personalităţii noastre, sunt suferinţă. Să presupunem că avem o rană la un braţ; dacă ne ungem cu o cremă sau suflăm asupra ei, simţim o uşurare. Dacă însă apăsăm pe ea, ne lovim în acelaşi loc sau presărăm sare, simţim o durere vie. Această rană este baza din care se ivesc rând pe rând senzaţia de plăcere sau de neplăcere. Ea este suferinţă prin natura ei, chiar dacă nu simţim nimic în afara intervenţiei unui agent exterior. Durerea provocată de şoc ilustrează suferinţa suferinţelor. Plăcerea, mulţumirea procurată de îngrijirea rănii este un exemplu de suferinţă a schimbării. Fără o acţiune exterioară nu simţim nimic, dar rana există. Ea este o ilustrare a celui de-al treilea tip de suferinţă: prin însăşi natura ei, ea este suferinţă.

Cele trei niveluri de suferinţă v-au fost explicate concis, dar voi avea ocazia să revin asupra lor mai târziu. Pe scurt, situaţia noastră este cea a indivizilor prizonieri ai unor rele care-i copleşesc. În acest moment, important este să vă consacraţi întreaga atenţie pentru a analiza foarte profund cele ascultate până acum.

Dacă nu ar exista niciun mijloc de a scăpa de suferinţă, prezenţa noastră aici nu ar avea sens şi am putea foarte bine să continuăm a trăi ca şi până acum. Dar acest mijloc există, îl avem în noi înşine. El constă în utilizarea justă şi limpede a minţii noastre, a facultăţii noastre de a gândi, de a reflecta, de a raţiona. Nu e nevoie să-l obţinem de la altcineva plătindu-i sau dându-i ceva în schimb. Acest mijloc nu se cumpără ca o marfă. Dacă lucrurile ar sta astfel, ne-am putea teme de anumite dificultăţi. Dar îl posedăm cu toţii, cerşetori sau oameni bogaţi. Toată lumea, sărac sau cămătar, bărbat sau femeie, poate să se libereze de suferinţă şi să o elimine pentru totdeauna. Metoda constă în a ne pune la contribuţie mintea practicând Dharma. Pentru aceasta, trebuie să ajungem să o controlăm în aşa fel încât să putem dispune de ea după voie. Acum mintea noastră este ca un bun fără stăpân. Merge unde vrea, gândeşte ce vrea. Nu avem puterea să o stăpânim. Este suficient să o observăm puţin pentru a face această constatare. Practicarea Dharmei va crea starea în care vom putea să exercităm asupra ei un control, să o dresăm, să punem stăpânire pe ea.

În prezent, mintea noastră este ca un elefant sălbatic şi periculos căruia nimic nu-i stă în cale. Aşa cum se capturează un elefant pentru a-l îmblânzi şi transforma, prin dresaj, într-un animal docil şi folositor omului, tot astfel avem posibilitatea să intrăm în posesia minţii noastre şi să o disciplinăm. Or, la stăpânirea minţii se poate ajunge prin meditaţie.

Dacă am fi fost mai puţin limitaţi de durata acestui curs, ar fi fost preferabil să vă prezint mai întâi o vedere de ansamblu a învăţăturilor, ca apoi să meditaţi asupra lor. Dar fiindcă dispunem de puţin timp, şedinţele de meditaţie vor avea loc în funcţie de subiectele expuse, alternând sesiunile de predare cu cele de meditaţie.