Читать книгу Poezii - Eminescu Mihai - Страница 45

Afara-i toamna, frunza-mprastiata,

Iar vantul zvarle-n geamuri grele picuri;

Si tu citesti scrisori din roase plicuri

Si intr-un ceas gandesti la viata toata.

Pierzandu-ti timpul tau cu dulci nimicuri,

N-ai vrea ca nime-n usa ta sa bata;

Dar si mai bine-i, cand afara-i zloata,

Sa stai visand la foc, de somn sa picuri.

Si eu astfel ma uit din jet pe ganduri,

Visez la basmul vechi al zanei Dochii;

In juru-mi ceata creste randuri-randuri;

Deodat-aud fosnirea unei rochii,

Un moale pas abia atins de scanduri…

Iar mani subtiri si reci mi-acopar ochii.

Sunt ani la mijloc si-nca multi vor trece

Din ceasul sfant in care ne-ntalniram,

Dar tot mereu gandesc cum ne iubiram,

Minune cu ochi mari si mana rece.

O, vino iar! Cuvinte dulci inspira-mi,

Privirea ta asupra mea se plece,

Sub raza ei ma lasa a petrece

Si canturi noua smulge tu din lira-mi.

Tu nici nu stii a ta apropiere

Cum inima-mi de-adanc o linisteste,

Ca rasarirea stelei in tacere;

Iar cand te vad zambind copilareste,

Se stinge-atunci o viata de durere,

Privirea-mi arde, sufletul imi creste.

Cand insusi glasul gandurilor tace,

Ma-ngana cantul unei dulci evlavii -

Atunci te chem; chemarea-mi asculta-vei?

Din neguri reci plutind te vei desface?

Puterea noptii bland insenina-vei

Cu ochii mari si purtatori de pace?

Rasai din umbra vremilor incoace,

Ca sa te vad venind – ca-n vis, asa vii!

Cobori incet… aproape, mai aproape,

Te pleaca iar zambind peste-a mea fata,

A ta iubire c-un suspin arat-o,

Cu geana ta m-atinge pe pleoape,

Sa simt fiorii strangerii in brate -

Pe veci pieduto, vecinic adorato!