Читать книгу Poezii - Eminescu Mihai - Страница 48

Sa cer un semn, iubito, spre-a nu te mai uita?

Te-as cere doar pe tine, dar nu mai esti a ta;

Nu floarea vestejita din parul tau balai,

Caci singura mea ruga-i uitarii sa ma dai.

La ce simtirea cruda a stinsului noroc

Sa nu se sting-asemeni, ci-n veci sa stea pe loc?

Tot alte unde-i suna aceluiasi parau:

La ce statornicia parerilor de rau,

Cand prin aceasta lume sa trecem ne e scris

Ca visul unei umbre si umbra unui vis?

La ce de-acu-nainte tu grija mea s-o porti?

La ce sa masuri anii ce zboara peste morti?

Totuna-i daca astazi sau mane o sa mor,

Cand voi sa-mi piara urma in mintea tuturor,

Cand voi sa uiti norocul visat de amandoi.

Trezindu-te, iubito, cu anii inapoi,

Sa fie neagra umbra in care-oi fi pierit,

Ca si cand niciodata noi nu ne-am fi gasit,

Ca si cand anii mandri de dor ar fi deserti -

Ca te-am iubit atata putea-vei tu sa ierti?

Cu fata spre parete, ma lasa prin straini,

Sa-nghete sub pleoape a ochilor lumini,

Si cand se va intoarce pamantul in pamant,

Au cine o sa stie de unde-s, cine sunt?

Cantari tanguitoare prin zidurile reci

Cersi-vor pentru mine repaosul de veci;

Ci eu as vrea ca unul, venind de mine-aproape,

Sa-mi spuie al tau nume pe-nchisele-mi pleoape,

Apoi – de vor – m-arunce in margine de drum…

Tot imi va fi mai bine ca-n ceasul de acum.

Din zare departata rasar-un stol de corbi,

Sa-ntunece tot cerul pe ochii mei cei orbi,

Rasar-o vijelie din margini de pamant,

Dand pulberea-mi taranii si inima-mi la vant…

Ci tu ramai in floare ca luna lui april,

Cu ochii mari si umezi, cu zambet de copil,

Din cat esti de copila sa-ntineresti mereu,

Si nu mai sti de mine, ca nu m-oi sti nici eu.