Читать книгу Poezii - Eminescu Mihai - Страница 52

Un sultan dintre aceia ce domnesc peste vro limba,

Ce cu-a turmelor pasune, a ei patrie s-o schimba,

La pamant dormea tinandu-si capatai mana cea dreapta;

Dara ochiu-nchis afara, inlauntru se desteapta.

Vede cum din ceruri luna luneca si se coboara

Si s-apropie de dansul preschimbata in fecioara.

Inflorea cararea ca de pasul blandei primaveri;

Ochii ei sunt plini de umbra tainuitelor dureri;

Codrii se infioreaza de atata frumusete,

Apele-ncretesc in tremur straveziile lor fete,

Pulbere de diamante cade fina ca o bura,

Scanteind plutea prin aer si pe toate din natura

Si prin mandra fermecare sun-o muzica de soapte,

Iar pe ceruri se inalta curcubeele de noapte…

Ea, sezand cu el alaturi, mana fina i-o intinde,

Parul ei cel negru-n valuri de matasa se desprinde:

– Las? sa leg a mea viata de a ta… In bratu-mi vino,

Si durerea mea cea dulce cu durerea ta alin-o…

Scris in cartea vietii este si de veacuri si de stele

Eu sa fiu a ta stapana, tu stapan vietii mele.

Si cum o privea sultanul, ea se-ntuneca… dispare;

Iar din inima lui simte un copac cum ca rasare,

Care creste intr-o clipa ca in veacuri, mereu creste,

Cu-a lui ramuri peste lume, peste mare se lateste;

Umbra lui cea uriasa orizonul il cuprinde

Si sub dansul universul intr-o umbra se intinde;

Iar in patru parti a lumii vede siruri muntii mari,

Atlasul, Caucazul, Taurul si Balcanii seculari;

Vede Eufratul si Tigris, Nilul, Dunarea batrana -

Umbra arborelui falnic peste toate e stapana.

Astfel, Asia, Europa, Africa cu-a ei pustiuri

Si corabiile negre leganandu-se pe rauri,

Valurile verzi de graie leganandu-se pe lanuri,

Marile tarmuitoare si cetati langa limanuri,

Toate se intind nainte-i… ca pe-un urias covor,

Vede tara langa tara si popor langa popor -

Ca prin neguri alburie se strevad si se prefac

In intinsa-mparatie sub o umbra de copac.

Vulturii porniti la ceruri pan? la ramuri nu ajung;

Dar un vant de biruinta se porneste indelung

Si loveste randuri, randuri in frunzisul sunator,

Strigate de-Allah! Allahu! se aud pe sus prin nori,

Zgomotul crestea ca marea turburata si inalta,

Urlete de batalie s-alungau dupaolalta,

Insa frunzele-ascutite se indoaie dupa vant

Si deasupra Romei noua se inclina la pamant.

Se cutremura sultanul… se desteapta… si pe cer

Vede luna cum pluteste peste plaiul Eschiser.

Si priveste trist la casa seihului Edebali;

Dupa gratii de fereastra o copila el zari

Ce-i zambeste, mladioasa ca o creanga de alun;

E a seihului copila, e frumoasa Malcatun.

Atunci el pricepe visul ca-i trimis de la profet,

Ca pe-o clipa se-naltase chiar in rai la Mohamet,

Ca din dragostea-i lumeasca un imperiu se va naste,

Ai caruia ani si margini numai cerul le cunoaste.

Visul sau se-nfiripeaza si se-ntinde vultureste,

An cu an imparatia tot mai larga se sporeste,

Iara flamura cea verde se inalta an cu an,

Neam cu neam urmandu-i zborul si sultan dupa sultan.

Astfel tara dupa tara drum de glorie-i deschid…

Pan-in Dunare ajunge furtunosul Baiazid…

La un semn, un tarm de altul, legand vas de vas, se leaga

Si in sunet de fanfare trece oastea lui intreaga;

Ieniceri, copii de suflet ai lui Allah si spahii

Vin de-ntuneca pamantul la Rovine in campii;

Raspandindu-se in roiuri, intind corturile mari…

Numa-n zarea departata suna codrul de stejari.

Iata vine-un sol de pace c-o naframa-n varf de bat.

Baiazid, privind la dansul, il intreaba cu dispret:

– Ce vrei tu?

 – Noi? Buna pace! Si, de n-o fi cu banat,

Domnul nostru-ar vrea sa vaza pe maritul imparat.

La un semn deschisa-i calea si s-apropie de cort

Un batran atat de simplu, dupa vorba, dupa port.

– Tu esti Mircea?

 – Da-mparate!

  – Am venit sa mi te-nchini.

De nu, schimb a ta coroana intr-o ramura de spini.

– Orice gand ai, imparate, si oricum vei fi sosit,

Cat suntem inca pe pace, eu iti zic: Bine-ai venit!

Despre partea inchinarii insa, doamne, sa ne ierti;

Dar acu vei vrea cu oaste si razboi ca sa ne certi,

Ori vei vrea sa faci intoarsa de pe-acuma a ta cale,

Sa ne dai un semn si noua de mila mariei-tale…

De-o fi una, de-o fi alta… Ce e scris si pentru noi,

Bucurosi le-om duce toate, de e pace, de-i razboi.

– Cum? Cand lumea mi-e deschisa, a privi gandesti ca pot

Ca intreg Aliotmanul sa se-mpiedece de-un ciot?

O, tu nici visezi, batrane, cati in cale mi s-au pus!

Toata floarea cea vestita a intregului Apus,

Tot ce sta in umbra crucii, imparati si regi s-aduna

Sa dea piept cu uraganul ridicat de semiluna.

S-a-mbracat in zale lucii cavalerii de la Malta,

Papa cu-a lui trei coroane, puse una peste alta,

Fulgerele adunat-au contra fulgerului care

In turbarea-i furtunoasa a cuprins pamant si mare.

N-au avut decat cu ochiul ori cu mana semn a face,

Si Apusul isi impinse toate neamurile-ncoace;

Pentru-a crucii biruinta se miscara rauri-rauri,

Ori din codri rascolite, ori starnite din pustiuri;

Zguduind din pace-adanca ale lumii inceputuri,

Innegrind tot orizontul cu-a lor zeci de mii de scuturi,

Se miscau ingrozitoare ca paduri de lanci si sabii,

Tremura inspaimantata marea de-ale lor corabii!..

La Nicopole vazut-ai cate tabere s-au strans

Ca sa steie inainte-mi ca si zidul neinvins.

Cand vazui a lor multime, cata frunza, cata iarba,

Cu o ura nempacata mi-am soptit atunci in barba,

Am jurat ca peste dansii sa trec falnic, fara pas,

Din pristolul de la Roma sa dau calului ovas…

Si de crunta-mi vijelie tu te aperi c-un toiag?

Si, purtat de biruinta, sa ma-mpiedic de-un mosneag?

– De-un mosneag, da, imparate, caci mosneagul ce privesti

Nu e om de rand, el este domnul Tarii Romanesti.

Eu nu ti-as dori vrodata sa ajungi sa ne cunosti,

Nici ca Dunarea sa-nece spumegand a tale osti.

Dupa vremuri multi venira, incepand cu acel oaspe,

Ce din vechi se pomeneste, cu Dariu a lui Istaspe;

Multi durara, dupa vremuri, peste Dunare vrun pod,

De-au trecut cu spaima lumii si multime de norod;

Imparati pe care lumea nu putea sa-i mai incapa

Au venit si-n tara noastra de-au cerut pamant si apa -

Si nu voi ca sa ma laud, nici ca voi sa te-nspaimant,

Cum venira, se facura toti o apa s-un pamant.

Te falesti ca inainte-ti rasturnat-ai valvartej

Ostile leite-n zale de-mparati si de viteji?

Tu te lauzi ca Apusul inainte ti s-a pus?..

Ce-i mana pe ei in lupta, ce-au voit acel Apus?

Laurii voiau sa-i smulga de pe fruntea ta de fier,

A credintii biruinta cata orice cavaler.

Eu? Imi apar saracia si nevoile si neamul…

Si de-aceea tot ce misca-n tara asta, raul, ramul,

Mi-e prieten numai mie, iara tie dusman este,

Dusmanit vei fi de toate, fara-a prinde chiar de veste;

N-avem osti, dara iubirea de mosie e un zid

Care nu se-nfioreaza de-a ta faima, Baiazid!

Si abia pleca batranul… Ce mai freamat, ce mai zbucium!

Codrul clocoti de zgomot si de arme si de bucium,

Iar la poala lui cea verde mii de capete pletoase,

Mii de coifuri lucitoare ies din umbra-ntunecoasa;

Calaretii implu campul si roiesc dupa un semn

Si in caii lor salbatici bat cu scarile de lemn,

Pe copite iau in fuga fata negrului pamant,

Lanci scanteie lungi in soare, arcuri se intind in vant,

Si ca nouri de arama si ca ropotul de grindeni,

Orizonu-ntunecandu-l, vin sageti de pretutindeni,

Vajaind ca vijelia si ca plesnetul de ploaie…

Urla campul si de tropot si de strigat de bataie.

In zadar striga-mparatul ca si leul in turbare,

Umbra mortii se intinde tot mai mare si mai mare;

In zadar flamura verde o ridica inspre oaste,

Caci cuprinsa-i de pieire si in fata si in coaste,

Caci se clatina rarite siruri lungi de batalie;

Cad asabii ca si palcuri risipite pe campie,

In genunchi cadeau pedestri, colo caii se rastoarna,

Cand sagetile in valuri, care suiera, se toarna

Si, lovind in fata, – n spate, ca si crivatul si gerul,

Pe pamant lor li se pare ca se naruie tot cerul…

Mircea insusi mana-n lupta vijelia-ngrozitoare,

Care vine, vine, vine, calca totul in picioare;

Durduind soseau calarii ca un zid inalt de suliti,

Printre cetele pagane trec rupandu-si large uliti;

Risipite se-mprastie a dusmanilor siraguri,

Si gonind biruitoare tot veneau a tarii steaguri,

Ca potop ce prapadeste, ca o mare turburata -

Peste-un ceas paganatatea e ca pleava vanturata.

Acea grindin-otelita inspre Dunare o mana,

Iar in urma lor se-ntinde falnic armia romana.

Pe cand oastea se aseaza, iata soarele apune,

Voind crestetele nalte ale tarii sa-ncunune

Cu un nimb de biruinta; fulger lung incremenit

Margineste muntii negri in intregul asfintit,

Pan? ce izvorasc din veacuri stele una cate una

Si din neguri, dintre codri, tremurand s-arata luna:

Doamna marilor s-a noptii varsa liniste si somn.

Langa cortu-i, unul dintre fiii falnicului domn

Sta zambind de-o amintire, pe genunchi scriind o carte,

S-o trimita dragei sale, de la Arges mai departe:

"De din vale de Rovine

Graim, Doamna, catre Tine,

Nu din gura, ci din carte,

Ca ne esti asa departe.

Te-am ruga, mari, ruga

Sa-mi trimiti prin cineva

Ce-i mai mandru-n valea Ta:

Codrul cu poienele,

Ochii cu sprancenele;

Ca si eu trimite-voi

Ce-i mai mandru pe la noi:

Oastea mea cu flamurile,

Codrul si cu ramurile,

Coiful nalt cu penele,

Ochii cu sprancenele.

Si sa stii ca-s sanatos,

Ca, multamind lui Cristos,

Te sarut, Doamna, frumos".

De-asa vremi se-nvrednicira cronicarii si rapsozii;

Veacul nostru ni-l umplura saltimbancii si irozii…

In izvoadele batrane pe eroi mai pot sa caut;

Au cu lira visatoare ori cu sunete de flaut

Poti sa-ntampini patriotii ce-au venit de-atunci incolo?

Inaintea acestora tu ascunde-te, Apollo!

O, eroi! care-n trecutul de mariri va adumbriseti,

Ati ajuns acum de moda de va scot din letopiset,

Si cu voi drapandu-si nula, va citeaza toti nerozii,

Mestecand veacul de aur in noroiul greu al prozii.

Ramaneti in umbra sfanta, Basarabi si voi Musatini,

Descalecatori de tara, datatori de legi si datini,

Ce cu plugul si cu spada ati intins mosia voastra

De la munte pan? la mare si la Dunarea albastra.

Au prezentul nu ni-i mare? N-o sa-mi dea ce o sa cer?

N-o sa aflu intr-ai nostri vre un falnic juvaer?

Au la Sybaris nu suntem langa capistea spoielii?

Nu se nasc glorii pe strada si la usa cafenelii,

N-avem oameni ce se lupta cu retoricele suliti

In aplauzele grele a canaliei de uliti,

Panglicari in ale tarii, care joaca ca pe funii,

Masti cu toate de renume din comedia minciunii?

Au de patrie, virtute nu vorbeste liberalul,

De ai crede ca viata-i e curata ca cristalul?

Nici visezi ca inainte-ti sta un stalp de cafenele,

Ce isi rade de-aste vorbe inganandu-le pe ele.

Vezi colo pe uriciunea fara suflet, fara cuget,

Cu privirea-mparosata si la falci umflat si buget,

Negru, cocosat si lacom, un izvor de siretlicuri,

La tovarasii sai spune veninoasele-i nimicuri;

Toti pe buze-avand virtute, iar in ei moneda calpa,

Quintesenta de mizerii de la crestet pana-n talpa.

Si deasupra tuturora, oastea sa si-o recunoasca,

Isi arunca pocitura bulbucatii ochi de broasca…

Dintr-acestia tara noastra isi alege astazi solii!

Oameni vrednici ca sa saza in zidirea sfintei Golii,

In camesi cu maneci lunge si pe capete scufie,

Ne fac legi si ne pun biruri, ne vorbesc filosofie.

Patriotii! Virtuosii, ctitori de asezaminte,

Unde spumega desfraul in miscari si in cuvinte,

Cu evlavie de vulpe, ca in strane, sed pe locuri

Si aplauda frenetic schime, cantece si jocuri…

Si apoi in sfatul tarii se adun sa se admire

Bulgaroi cu ceafa groasa, grecotei cu nas subtire;

Toate mutrele acestea sunt pretinse de roman,

Toata greco-bulgarimea e nepoata lui Traian!

Spuma asta-nveninata, asta plebe, ast gunoi

Sa ajung-a fi stapana si pe tara si pe noi!

Tot ce-n tarile vecine e smintit si starpitura,

Tot ce-i insemnat cu pata putrejunii de natura,

Tot ce e perfid si lacom, tot Fanarul, toti ilotii,

Toti se scursera aicea si formeaza patriotii,

Incat fonfii si flecarii, gagautii si gusatii,

Balbaiti cu gura stramba sunt stapanii astei natii!

Voi sunteti urmasii Romei? Niste rai si niste fameni!

I-e rusine omenirii sa va zica voua oameni!

Si aceasta ciuma-n lume si aceste creaturi

Nici rusine n-au sa ieie in smintitele lor guri

Gloria neamului nostru spre-a o face de ocara,

Indraznesc ca sa rosteasca pan? si numele tau… tara!

La Paris, in lupanare de cinismu si de lene,

Cu femeile-i pierdute si-n orgiile-i obscene,

Acolo v-ati pus averea, tineretele la stos…

Ce a scos din voi Apusul, cand nimic nu e de scos?

Ne-ati venit apoi, drept minte o sticluta de pomada,

Cu monoclu-n ochi, drept arma betisor de promenada,

Vestejiti fara de vreme, dar cu creieri de copil,

Drept stiint-avand in minte vreun vals de Bal-Mabil,

Iar in schimb cu-averea toata vrun papuc de curtezana…

O, te-admir, progenitura de origine romana!

Si acum priviti cu spaima fata noastra sceptic-rece,

Va mirati cum de minciuna astazi nu vi se mai trece?

Cand vedem ca toti aceia care vorbe mari arunca

Numai banul il vaneaza si castigul fara munca,

Azi, cand fraza lustruita nu ne poate insela,

Astazi altii sunt de vina, domnii mei, nu este-asa?

Prea v-ati aratat arama, sfasiind aceasta tara,

Prea facurati neamul nostru de rusine si ocara,

Prea v-ati batut joc de limba, de strabuni si obicei,

Ca sa nu s-arate-odata ce sunteti – niste misei!

Da, castigul fara munca, iata singura pornire;

Virtutea? e-o nerozie; Geniul? o nefericire.

Dar lasati macar stramosii ca sa doarma-n colb de cronici;

Din trecutul de marire v-ar privi cel mult ironici.

Cum nu vii tu, Tepes doamne, ca punand mana pe ei,

Sa-i imparti in doua cete: in smintiti si in misei,

Si in doua temniti large cu de-a sila sa-i aduni,

Sa dai foc la puscarie si la casa de nebuni!