Читать книгу Poezii - Eminescu Mihai - Страница 53

Sta castelul singuratic, oglindindu-se in lacuri,

Iar in fundul apei clare doarme umbra lui de veacuri;

Se inalta in tacere dintre raristea de brazi,

Dand atata intunerec rotitorului talaz.

Prin ferestrele arcate, dupa geamuri, tremur numa

Lungi perdele incretite, care scanteie ca bruma.

Luna tremura pe codri, se aprinde, se mareste,

Muchi de stanca, varf de arbor, ea pe ceruri zugraveste,

Iar stejarii par o straja de giganti ce-o inconjoara,

Rasaritul ei pazindu-l ca pe-o tainica comoara.

Numai lebedele albe, cand plutesc incet din trestii,

Domnitoare peste ape, oaspeti linistei acestei,

Cu aripile intinse se mai scutura si-o taie,

Cand in cercuri tremurande, cand in brazde de vapaie.

Papura se misca-n freamat de al undelor cutrier,

Iar in iarba inflorita, somnoros suspin-un grier…

E atata vara-n aer, e atat de dulce zvonul…

Singur numai cavalerul suspinand privea balconul

Ce-ncarcat era de frunze, de ii spanzur prin ostrete

Roze rosie de Siras si liane-n fel de fete.

Respirarea cea de ape il imbata, ca si sara;

Peste farmecul naturii dulce-i picura ghitara:

"O, arata-mi-te iara-n haina lunga de matasa,

Care pare incarcata de o pulbere-argintoasa,

Te-as privi o viata-ntreaga in cununa ta de raze,

Pe cand mana ta cea alba parul galben il neteaza.

Vino! Joaca-te cu mine… cu norocul meu… mi-arunca

De la sanul tau cel dulce floarea vesteda de lunca,

Ca pe coardele ghitarei rasunand incet sa cada…

Ah! E-atat de alba nopatea, parc-ar fi cazut zapada.

Ori in umbra parfumata a buduarului sa vin,

Sa ma-mbete acel miros de la panzele de in;

Cupido, un paj sagalnic, va ascunde cu-a lui mana,

Vioriul glob al lampei, mladioasa mea stapana!"

Si uscat fosni matasa de podele, intre glastre,

Intre rozele de Siras si lianele albastre;

Dintre flori copila rade si se-nclina peste gratii -

Ca un chip usor de inger e-aratarea adoratei -

Din balcon i-arunca-o roza si cu manile la gura,

Pare ca il dojeneste cand sopteste cu caldura;

Apoi iar dispare-nluntru… auzi pasuri ce coboara…

Si iesind pe usa iute, ei s-au prins de subsuoara.

Brat de brat pasesc alaturi… le sta bine laolalta,

Ea frumoasa si el tanar, el inalt si ea inalta.

Iar in umbra de pe maluri se desface-acum la larg

Luntrea cu-ale ei vintrele spanzurate de catarg

Si incet inainteaza in lovire de lopeti,

Leganand atata farmec si atatea frumuseti…

Luna… luna iese-ntreaga, se inalt-asa balaie

Si din tarm in tarm dureaza o carare de vapaie,

Ce pe-o repede-nmiire de mici unde o asterne

Ea, copila cea de aur, visul negurii eterne;

Si cu cat lumina-i dulce tot mai mult se lamureste,

Cu-atat valurile apei, cu-atat tarmul parca creste,

Codrul pare tot mai mare, parca vine mai aproape

Dimpreuna cu al lunei disc, stapanitor de ape.

Iara tei cu umbra lata si cu flori pana-n pamant

Inspre apa-ntunecata lin se scutura de vant;

Peste capul blond al fetei zboara florile s-o ploua…

Ea se prinde de grumazu-i cu manutele-amandoua

Si pe spate-si lasa capul: – Ma uimesti daca nu mantui…

Ah, ce fioros de dulce de pe buza ta cuvantu-i!

Cat de sus ridici acuma in gandirea ta pe-o roaba,

Cand durerea ta din suflet este singura-mi podoaba.

Si cu focul bland din glasu-ti tu ma dori si ma cutremuri,

De imi pare o poveste de amor din alte vremuri;

Visurile tale toate, ochiul tau atat de tristu-i,

Cu-a lui umed-adancime toata mintea mea o mistui…

Da-mi-i mie ochii negri… nu privi cu ei in laturi,

Caci de noaptea lor cea dulce vecinic n-o sa ma mai saturi -

As orbi privind intr-insii… O, asculta numa-ncoace,

Cum la vorba mii de valuri stau cu stelele proroace!

Codrii negri aiureaza si izvoarele-i albastre

Povestesc ele-nde ele numai dragostele noastre

Si luceferii ce tremur asa reci prin negre cetini,

Tot pamantul, lacul, cerul… toate, toate ni-s prietini…

Ai putea sa lepezi carma si lopetile sa lepezi,

Dupa propria lor voie sa ne duca unde repezi,

Caci oriunde numai ele ar dori ca sa ne poarte,

Pretutindeni fericire… de-i viata, de e moarte.

Fantazie, fantazie, cand suntem numai noi singuri,

Ce ades ma porti pe lacuri si pe mare si prin cranguri!

Unde ai vazut vrodata aste tari necunoscute?

Cand se petrecur-aceste? La o mie patru sute?

Azi n-ai chip in toata voia in privirea-i sa te pierzi,

Cum iti vine, cum iti place pe copila s-o desmierzi,

Dupa gat sa-i asezi bratul, gura-n gura, piept la piept,

S-o intrebi numai cu ochii: "Ma iubesti tu? Spune drept!"

As! abia ti-ai intins mana, sare ivarul la usa,

E-un congres de rubedenii, vre un unchi, vre o matusa…

Iute capul intr-o parte si te uiti in jos smerit…

Oare nu-i in lumea asta vrun ungher pentru iubit?

Si ca mumii egiptene stau cu totii-n scaun tepeni,

Tu cu manile-nclestate, mai cu degetele depeni,

Mai sucesti vre o tigara, numeri fire de musteti

Si-n probleme culinare te incerci a fi istet.

Sunt satul de-asa viata… nu sorbind a ei pahara,

Dar mizeria aceasta, proza asta e amara.

Sa sfintesti cu mii de lacrimi un instinct atat de van

Ce le-abate si la pasari de vreo doua ori pe an?

Nu traiti voi, ci un altul va inspira – el traieste,

El cu gura voastra rade, el se-ncanta, el sopteste,

Caci a voastre vieti cu toate sunt ca undele ce curg.

Vecinic este numai raul: raul este Demiurg.

Nu simtiti c-amorul vostru e-un amor strain? Nebuni!

Nu simtiti ca-n proaste lucruri voi vedeti numai minuni?

Nu vedeti c-acea iubire serv-o cauza din natura?

Ca e leagan unor viete ce seminte sunt de ura?

Nu vedeti ca rasul vostru e in fiii vostri plans,

Ca-i de vina cum ca neamul Cain inca nu s-a stans?

O, teatru de papuse… zvon de vorbe omenesti,

Povestesc ca papagalii mii de glume si povesti

Fara ca sa le priceapa… Dupa ele un actor

Sta de vorba cu el insusi, spune zeci de mii de ori

Ce-a spus veacuri dupolalta, ce va spune veacuri inca,

Pan? ce soarele s-o stinge in genunea cea adanca.

Ce? Cand luna se strecoara printre nouri, prin pustii,

Tu cu lumea ta de ganduri dupa ea sa te atii?

Sa aluneci pe poleiul de pe ulitele ninse,

Sa privesti prin lucii geamuri la luminile aprinse

Si s-o vezi inconjurata de un roi de pierde-vara,

Cum zambeste tuturora cu gandirea ei usoara?

S-auzi zornetul de pinteni si fosnirile de rochii,

Pe cand ei sucesc musteata, iara ele fac cu ochii?

Cand incheie cu-o privire amoroasele-ntelegeri,

Cu ridicula-ti simtire tu la poarta ei sa degeri?

Patimas si indaratnic s-o iubesti ca un copil

Cand ea-i rece si cu toane ca si luna lui april?

Inclestand a tale brate toata mintea sa ti-o pierzi?

De la crestet la picioare s-o admiri si s-o desmierzi

Ca pe-o marmura de Paros sau o panza de Corregio,

Cand ea-i rece si cocheta? Esti ridicul, intelege-o…

Da… visam odinioara pe acea ce m-ar iubi,

Cand as sta pierdut pe ganduri, peste umar mi-ar privi,

As simti-o ca-i aproape si ar sti c-o inteleg…

Din sarmana noastra viata, am dura roman intreg…

N-o mai caut… Ce sa caut? E acelasi cantec vechi,

Setea linistei eterne care-mi suna in urechi;

Dar organele-s sfarmate si-n strigari iregulare

Vechiul cantec mai strabate cum in nopti izvorul sare.

P-ici, pe colo mai strabate cate-o raza mai curata

Dintr-un Carmen Saeculare ce-l visai si eu odata.

Astfel suiera si striga, scapara si rupt rasuna,

Se imping tumultuoase si salbatece pe struna,

Si in gandu-mi trece vantul, capul arde pustiit,

Aspru, rece suna cantul cel etern neispravit…

Unde-s sirurile clare din viata-mi sa le spun?

Ah! organele-s sfarmate si maestrul e nebun!