Читать книгу Poezii - Eminescu Mihai - Страница 50

Cand cu gene ostenite sara suflu-n lumanare,

Doar ceasornicul urmeaza lung-a timpului carare,

Caci perdelele-ntr-o parte cand le dai, si in odaie

Luna varsa peste toate voluptoasa ei vapaie,

Ea din noaptea amintirii o vecie-ntreaga scoate

De dureri, pe care insa le simtim ca-n vis pe toate.

Luna tu, stapan-a marii, pe a lumii bolta luneci

Si gandirilor dand viata, suferintele intuneci;

Mii pustiuri scanteiaza sub lumina ta fecioara,

Si cati codri-ascund in umbra stralucire de izvoara!

Peste cate mii de valuri stapanirea ta strabate,

Cand plutesti pe miscatoarea marilor singuratate!

Cate tarmuri inflorite, ce palate si cetati,

Strabatute de-al tau farmec tie singura-ti arati!

Si in cate mii de case lin patruns-ai prin feresti,

Cate frunti pline de ganduri, ganditoare le privesti!

Vezi pe-un rege ce-mpanzeste globu-n planuri pe un veac,

Cand la ziua cea de mane abia cuget-un sarac…

Desi trepte osebite le-au iesit din urna sortii,

Deopotriva-i stapaneste raza ta si geniul mortii;

La acelasi sir de patimi deopotriva fiind robi,

Fie slabi, fie puternici, fie genii ori neghiobi!

Unul cauta-n oglinda de-si bucleaza al sau par,

Altul cauta in lume si in vreme adevar,

De pe galbenele file el aduna mii de coji,

A lor nume trecatoare le insamna pe raboj;

Iara altu-mparte lumea de pe scandura tarabii,

Socotind cat aur marea poarta-n negrele-i corabii.

Iar colo batranul dascal, cu-a lui haina roasa-n coate,

Intr-un calcul fara capat tot socoate si socoate

Si de frig la piept si-ncheie tremurand halatul vechi,

Isi infunda gatu-n guler si bumbacul in urechi;

Uscativ asa cum este, garbovit si de nimic,

Universul fara margini e in degetul lui mic,

Caci sub frunte-i viitorul si trecutul se incheaga,

Noaptea-adanc-a veciniciei el in siruri o dezleaga;

Precum Atlas in vechime sprijinea cerul pe umar

Asa el sprijina lumea si vecia intr-un numar.

Pe cand luna straluceste peste-a tomurilor bracuri,

Intr-o clipa-l poarta gandul indarat cu mii de veacuri,

La-nceput, pe cand fiinta nu era, nici nefiinta,

Pe cand totul era lipsa de viata si vointa,

Cand nu s-ascundea nimica, desi tot era ascuns…

Cand patruns de sine insusi odihnea cel nepatruns.

Fu prapastie? genune? Fu noian intins de apa?

N-a fost lume priceputa si nici minte s-o priceapa,

Caci era un intuneric ca o mare far-o raza,

Dar nici de vazut nu fuse si nici ochi care s-o vaza.

Umbra celor nefacute nu-ncepuse-a se desface,

Si in sine impacata stapanea eterna pace!..

Dar deodat-un punct se misca… cel intai si singur. Iata-l

Cum din chaos face muma, iara el devine Tatal…

Punctu-acela de miscare, mult mai slab ca boaba spumii,

E stapanul fara margini peste marginile lumii…

 De-atunci negura eterna se desface in fasii,

De atunci rasare lumea, luna, soare si stihii…

De atunci si pana astazi colonii de lumi pierdute

Vin din sure vai de chaos pe carari necunoscute

Si in roiuri luminoase izvorand din infinit,

Sunt atrase in viata de un dor nemarginit.

Iar in lumea asta mare, noi copii ai lumii mici,

Facem pe pamantul nostru musunoaie de furnici;

Microscopice popoare, regi, osteni si invatati

Ne succedem generatii si ne credem minunati;

Musti de-o zi pe-o lume mica de se masura cu cotul,

In acea nemarginire ne-nvartim uitand cu totul

Cum ca lumea asta-ntreaga e o clipa suspendata,

Ca-ndaratu-i si-nainte-i intuneric se arata.

Precum pulberea se joaca in imperiul unei raze,

Mii de fire viorie ce cu raza inceteaza,

Astfel, intr-a veciniciei noapte pururea adanca,

Avem clipa, avem raza, care tot mai tine inca…

Cum s-o stinge, totul piere, ca o umbra-n intuneric,

Caci e vis al nefiintii universul cel himeric…

In prezent cugetatorul nu-si opreste a sa minte,

Ci-ntr-o clipa gandu-l duce mii de veacuri inainte;

Soarele, ce azi e mandru, el il vede trist si ros

Cum se-nchide ca o rana printre nori intunecosi,

Cum planetii toti ingheata si s-azvarl rebeli in spat

Ei, din franele luminii si ai soarelui scapati;

Iar catapeteasma lumii in adanc s-au innegrit,

Ca si frunzele de toamna toate stelele-au pierit;

Timpul mort si-ntinde trupul si devine vecinicie,

Caci nimic nu se intampla in intinderea pustie,

Si in noaptea nefiintii totul cade, totul tace,

Caci in sine impacata reincep-eterna pace…

Incepand la talpa insasi a multimii omenesti

Si suind in susul scarii pan? la fruntile craiesti,

De a vietii lor enigma ii vedem pe toti munciti,

Far-a sti sa spunem care ar fi mai nenorociti…

Unul e in toti, tot astfel precum una e in toate,

De asupra tuturora se ridica cine poate,

Pe cand altii stand in umbra si cu inima smerita

Nestiuti se pierd in taina ca si spuma nezarita -

Ce-o sa-i pese soartei oarbe ce vor ei sau ce gandesc?..

Ca si vantu-n valuri trece peste traiul omenesc.

Fericeasca-l scriitorii, toata lumea recunoasca-l…

Ce-o sa aiba din acestea pentru el, batranul dascal?

Nemurire, se va zice. Este drept ca viata-ntreaga,

Ca si iedera de-un arbor, de-o idee i se leaga.

"De-oi muri – isi zice-n sine – al meu nume o sa-l poarte

Secolii din gura-n gura si l-or duce mai departe,

De a pururi, pretutindeni, in ungherul unor crieri

Si-or gasi, cu al meu nume, adapost a mele scrieri!"

O, sarmane! tii tu minte cate-n lume-ai auzit,

Ce-ti trecu pe dinainte, cate singur ai vorbit?

Prea putin. De ici, de colo de imagine-o fasie,

Vre o umbra de gandire, ori un petec de hartie;

Si cand propria ta viata singur n-o stii pe de rost,

O sa-si bata altii capul s-o patrunza cum a fost?

Poate vrun pedant cu ochii cei verzui, peste un veac,

Printre tomuri bracuite asezat si el, un brac,

Aticismul limbii tale o sa-l puna la cantari,

Colbul ridicat din carte-ti l-o sufla din ochelari

Si te-o strange-n doua siruri, asezandu-te la coada,

In vro nota prizarita sub o pagina neroada.

Poti zidi o lume-ntreaga, poti s-o sfarami… orice-ai spune,

Peste toate o lopata de tarana se depune.

Mana care-au dorit sceptrul universului si ganduri

Ce-au cuprins tot universul incap bine-n patru scanduri…

Or sa vie pe-a ta urma in convoi de-nmormantare,

Splendid ca o ironie cu priviri nepasatoare…

Iar deasupra tuturora va vorbi vrun mititel,

Nu slavindu-te pe tine… lustruindu-se pe el

Sub a numelui tau umbra. Iata tot ce te asteapta.

Ba sa vezi… posteritatea este inca si mai dreapta.

Neputand sa te ajunga, crezi c-or vrea sa te admire?

Ei vor aplauda desigur biografia subtire

Care s-o-ncerca s-arate ca n-ai fost vrun lucru mare,

C-ai fost om cum sunt si dansii… Magulit e fiecare

Ca n-ai fost mai mult ca dansul. Si prostatecele nari

Si le umfla orisicine in savante adunari

Cand de tine se vorbeste. S-a-nteles de mai nainte

C-o ironica grimasa sa te laude-n cuvinte.

Astfel incaput pe mana a oricarui, te va drege,

Rele-or zice ca sunt toate cate nu vor intelege…

Dar, afara de acestea, vor cata vietii tale

Sa-i gaseasca pete multe, rautati si mici scandale -

Astea toate te apropie de dansii… Nu lumina

Ce in lume-ai revarsat-o, ci pacatele si vina,

Oboseala, slabiciunea, toate relele ce sunt

Intr-un mod fatal legate de o mana de pamant;

Toate micile mizerii unui suflet chinuit

Mult mai mult ii vor atrage decat tot ce ai gandit.

Intre ziduri, printre arbori ce se scutura de floare,

Cum revarsa luna plina linistita ei splendoare!

Si din noaptea amintirii mii de doruri ea ne scoate;

Amortita li-i durerea, le simtim ca-n vis pe toate,

Caci in propria-ne lume ea deschide poarta-ntrarii

Si ridica mii de umbre dupa stinsul lumanarii…

Mii pustiuri scanteiaza sub lumina ta fecioara,

Si cati codri-ascund in umbra stralucire de izvoara!

Peste cate mii de valuri stapanirea ta strabate,

Cand plutesi pe miscatoarea marilor singuratate,

Si pe toti ce-n asta lume sunt supusi puterii sortii

Deopotriva-i stapaneste raza ta si geniul mortii!