Читать книгу Poezii - Eminescu Mihai - Страница 15

Visuri trecute, uscate flori

Ce-ati fost viata vietii mele,

Cand va urmam eu, cazande stele,

Cum ochiul urma un meteor,

V-ati dus cu anii, ducu-va dorul,

Precum cu toamna frunzele trec;

Buza mi-e rece, sufletul sec,

Viata mea curge uitand izvorul.

Candela stersei d-argint icoane

A lui Apolon, crezului meu,

Ma topesc tainic, insa mereu

De ale patimilor orcane.

Sau ca un nour gonit de vant,

Alerg pe calea vietii mele,

O buha care, tipand a jele,

Bantuie urma unui mormant.

Viata-mi se scurge ca si murmura

Ce-o sufla-un crivat printre pustii,

Ma usc ca crucea pusa-n campii

Si de blesteme mi-e neagra gura.

Imi tarasc soarta ca un vultur

Ce isi taraste aripa franta,

Viscolul iernii moarte ii canta,

Moarte, ii rade tot de-mprejur,

Am uitat mama, am uitat tata,

Am uitat lege, am uitat tot;

Mintea mi-e seaca, gandul netot,

Pustiul arde-n inima-mi beata.

Numai prin chaos tu imi apari,

Cum printre valuri a navei vela,

Cum printre nouri galbena stela,

Prin neagra noapte cum un fanar.

Te vad adesea frunte senina

Ca si gandirea lui Dumnezeu,

Sufletu-ti arde-n sufletul meu

C-o flama dulce, tainica, lina.

Gandind la tine nu voi sa mor,

Imi blastam insusi eu mantuirea,

Orb, nebun, care blastama firea,

Ce-ar vrea din frunte-i sa sting-un nor.

Dar daca gandul zilelor mele

Se stinse-n mintea lui Dumnezeu,

Si daca pentru sufletul meu

Nu-i loc aicea, ci numa-n stele:

Voi, cand mi-or duce ingerii sai

Palida-mi umbra in albul munte,

Sa-mi pui cununa pe a mea frunte

Si sa-mi pui lira de capatai.