Читать книгу Poezii - Eminescu Mihai - Страница 19

Faclie de veghe pe umezi morminte,

Un sunet de clopot in orele sfinte,

Un vis ce isi moaie aripa-n amar,

Astfel ai trecut de al lumii hotar.

Trecut-ai cand ceru-i campie senina,

Cu rauri de lapte si flori de lumina,

Cand norii cei negri par sombre palate,

De luna regina pe rand vizitate.

Te vad ca o umbra de-argint stralucita,

Cu-aripi ridicate la ceruri pornita,

Suind, palid suflet, a norilor schele,

Prin ploaie de raze, ninsoare de stele.

O raza te-nalta, un cantec te duce,

Cu bratele albe pe piept puse cruce,

Cand torsul s-aude l-al vrajilor caier

Argint e pe ape si aur in aer.

Vad sufletu-ti candid prin spatiu cum trece;

Privesc apoi lutul ramas… alb si rece,

Cu haina lui lunga culcat in sicriu,

Privesc la surasu-ti ramas inca viu -

Si-ntreb al meu suflet ranit de-ndoiala,

De ce-ai murit, inger cu fata cea pala?

Au nu ai fost juna, n-ai fost tu frumoasa?

Te-ai dus spre a stinge o stea radioasa?

Dar poate acolo sa fie castele

Cu arcuri de aur zidite din stele,

Cu rauri de foc si cu poduri de-argint,

Cu tarmuri de smirna, cu flori care cant;

Sa treci tu prin ele, o sfanta regina,

Cu par lung de raze, cu ochi de lumina,

In haina albastra stropita cu aur,

Pe fruntea ta pala cununa de laur.

O, moartea e-un chaos, o mare de stele,

Cand viata-i o balta de vise rebele;

O, moartea-i un secol cu sori inflorit,

Cand viata-i un basmu pustiu si urat. -

Dar poate… o! capu-mi pustiu cu furtune,

Gandirile-mi rele sugrum cele bune…

Cand sorii se sting si cand stelele pica,

Imi vine a crede ca toate-s nimica.

Se poate ca bolta de sus sa se sparga,

Sa cada nimicul cu noaptea lui larga,

Sa vad cerul negru ca lumile-si cerne

Ca prazi trecatoare a mortii eterne…

S-atunci de-a fi astfel… atunci in vecie

Suflarea ta calda ea n-o sa invie,

Atunci graiu-ti dulce in veci este mut…

Atunci acest inger n-a fost decat lut.

Si totusi, tarana frumoasa si moarta,

De racla ta razim eu harfa mea sparta

Si moartea ta n-o plang, ci mai fericesc

O raza fugita din chaos lumesc.

S-apoi… cine stie de este mai bine

A fi sau a nu fi… dar stie oricine

Ca ceea ce nu e, nu simte dureri,

Si multe dureri-s, putine placeri.

A fi? Nebunie si trista si goala;

Urechea te minte si ochiul te-nsala;

Ce-un secol ne zice ceilalti o deszic.

Decat un vis sarbad, mai bine nimic.

Vad vise-ntrupate gonind dupa vise,

Pan? dau in morminte ce-asteapta deschise,

Si nu stiu gandirea-mi in ce o sa stang:

Sa rad ca nebunii? Sa-i blestem? Sa-i plang?

La ce?.. Oare totul nu e nebunie?

Au moartea ta, inger, de ce fu sa fie?

Au e sens in lume? Tu chip zambitor,

Trait-ai anume ca astfel sa mori?

De e sens intr-asta, e-ntors si ateu,

Pe palida-ti frunte nu-i scris Dumnezeu.