Читать книгу Poezii - Eminescu Mihai - Страница 18

Cand privesc zilele de-aur a scripturelor romane,

Ma cufund ca intr-o mare de visari dulci si senine

Si in jur parca-mi colinda dulci si mandre primaveri,

Sau vad nopti ce-ntind deasupra-mi oceanele de stele,

Zile cu trei sori in frunte, verzi dumbravi cu filomele,

Cu izvoare-ale gandirii si cu rauri de cantari.

Vad poeti ce-au scris o limba ca un fagure de miere:

Cichindeal gura de aur, Mumulean glas cu durere,

Prale firea cea intoarsa, Daniil cel trist si mic,

Vacarescu cantand dulce a iubirii primavara,

Cantemir croind la planuri din cutite si pahara,

Beldiman vestind in stihuri pe razboiul inimic.

Lira de argint, Sihleanu – Donici cuib de-ntelepciune,

Care, cum rar se intampla, ca sa mediteze pune

Urechile ce-s prea lunge ori coarnele de la cerb;

Unde-i boul lui cuminte, unde-i vulpea diplomata?

S-au dus toti, s-au dus cu toate pe o cale nenturnata.

S-a dus Pann, finul Pepelei, cel istet ca un proverb.

Eliad zidea din visuri si din basme seculare

Delta biblicelor sante, profetiilor amare,

Adevar scaldat in mite, sfinx patrunsa de-nteles;

Munte cu capul de piatra de furtune detunata,

Sta si azi in fata lumii o enigma nesplicata

Si vegheaz-o stanca arsa dintre nouri de eres.

Bolliac canta iobagul s-a lui lanturi de arama;

L-ale tarii flamuri negre Carlova ostirea cheama,

In prezent vrajeste umbre dintr-al secolilor plan;

Si ca Byron, treaz de vantul cel salbatic al durerii,

Palid stinge-Alexandrescu santa candel-a sperarii,

Descifrand eternitatea din ruina unui an.

Pe-un pat alb ca un lintoliu zace lebada murinda,

Zace palida vergina cu lungi gene, voce blanda -

Viata-i fu o primavara, moartea-o parere de rau;

Iar poetul ei cel tanar o privea cu imbatare,

Si din lira curgeau note si din ochi lacrimi amare

Si astfel Bolintineanu incepu cantecul sau.

Muresan scutura lantul cu-a lui voce ruginita,

Rumpe coarde de arama cu o mana amortita,

Cheama piatra sa invie ca si miticul poet,

Smulge muntilor durerea, brazilor destinul spune,

Si, bogat in saracia-i, ca un astru el apune,

Preot desteptarii noastre, semnelor vremii profet.

Iar Negruzzi sterge colbul de pe cronice batrane,

Caci pe mucedele pagini stau domniile romane,

Scrise de mana cea veche a-nvatatilor mireni;

Moaie pana in coloarea unor vremi de mult trecute,

Zugraveste din nou iarasi panzele posomorate

Ce-aratau faptele crunte unor domni tirani, vicleni.

S-acel rege-al poeziei, vecinic tanar si ferice,

Ce din frunze iti doineste, ce cu fluierul iti zice,

Ce cu basmul povesteste – veselul Alecsandri,

Ce-nsirand margaritare pe a stelei blonda raza,

Acum secolii strabate, o minune luminoasa,

Acum rade printre lacrimi cand o canta pe Dridri.

Sau visand o umbra dulce cu de-argint aripe albe,

Cu doi ochi ca doua basme mistice, adance, dalbe,

Cu zambirea de vergina, cu glas bland, duios, incet,

El ii pune pe-a ei frunte mandru diadem de stele,

O aseaza-n tron de aur, sa domneasca lumi rebele,

Si iubind-o fara margini, scrie: "visul de poet".

Sau visand cu doina trista a voinicului de munte,

Visul apelor adance si a stancelor carunte,

Visul selbelor batrane de pe umerii de deal,

El desteapta-n sanul nostru dorul tarii cei strabune,

El revoaca-n dulci icoane a istoriei minune,

Vremea lui Stefan cel Mare, zimbrul sombru si regal.

Iara noi? noi, epigonii?.. Simtiri reci, harfe zdrobite,

Mici de zile, mari de patimi, inimi batrane, urate,

Masti razande, puse bine pe-un caracter inimic;

Dumnezeul nostru: umbra, patria noastra: o fraza;

In noi totul e spoiala, totu-i lustru fara baza;

Voi credeati in scrisul vostru, noi nu credem in nimic!

Si de-aceea spusa voastra era santa si frumoasa,

Caci de minti era gandita, caci din inimi era scoasa,

Inimi mari, tinere inca, desi voi sunteti batrani.

S-a intors masina lumii, cu voi viitorul trece;

Noi suntem iarasi trecutul, fara inimi, trist si rece;

Noi in noi n-avem nimica, totu-i calp, totu-i strain!

Voi, pierduti in ganduri sante, convorbeati cu idealuri;

Noi carpim cerul cu stele, noi manjim marea cu valuri,

Caci al nostru-i sur si rece – marea noastra-i de inghet,

Voi urmati cu rapejune cugetarile regine,

Cand, plutind pe aripi sante printre stelele senine,

Pe-a lor urme luminoase voi asemenea merg?ti.

Cu-a ei candela de aur palida intelepciune,

Cu zambirea ei regala, ca o stea ce nu apune,

Lumina a vietii voastre drum de roze semanat.

Sufletul vostru: un inger, inima voastra: o lira,

Ce la vantul cald ce-o misca cantari molcome respira;

Ochiul vostru vedea-n lume de icoane un palat.

Noi? Privirea scrutatoare ce nimica nu viseaza,

Ce tablourile minte, ce simtirea simuleaza,

Privim reci la lumea asta – va numim vizionari.

O conventie e totul; ce-i azi drept mane-i minciuna;

Ati luptat lupta desarta, ati vanat tinta nebuna,

Ati visat zile de aur pe-asta lume de amar.

"Moartea succede vietii, viata succede la moarte",

Alt sens n-are lumea asta, n-are alt scop, alta soarte;

Oamenii din toate cele fac icoana si simbol;

Numesc sant, frumos si bine ce nimic nu insemneaza,

Impartesc a lor gandire pe sisteme numeroase

Si pun haine de imagini pe cadavrul trist si gol.

Ce e cugetarea sacra? Combinare maiestrita

Unor lucruri nexistente; carte trista si-ncalcita,

Ce mai mult o incifreaza cel ce vrea a descifra.

Ce e poezia? Inger palid cu priviri curate,

Voluptos joc cu icoane si cu glasuri tremurate,

Strai de purpura si aur peste tarana cea grea.

Ramaneti dara cu bine, sante firi vizionare,

Ce faceati valul sa cante, ce puneati steaua sa zboare,

Ce creati o alta lume pe-asta lume de noroi;

Noi reducem tot la pravul azi in noi, mani in ruina,

Prosti si genii, mic si mare, sunet, sufletul, lumina -

Toate-s praf… Lumea-i cum este… si ca dansa suntem noi.