Читать книгу Poezii - Eminescu Mihai - Страница 25

– Iar te-ai cufundat in stele

Si in nori si-n ceruri nalte?

De nu m-ai uita incalte,

Sufletul vietii mele.

In zadar rauri in soare

Gramadesti-n a ta gandire

Si campiile asire

Si intunecata mare;

Piramidele-nvechite

Urca-n cer varful lor mare -

Nu cata in departare

Fericirea ta, iubite!

Astfel zise mititica,

Dulce netezindu-mi parul.

Ah! ea spuse adevarul;

Eu am ras, n-am zis nimica.

– Hai in codrul cu verdeata,

Und-izvoare plang in vale,

Stanca sta sa se pravale

In prapastia mareata.

Acolo-n ochi de padure,

Langa balta cea senina

Si sub trestia cea lina

Vom sedea in foi de mure.

Si mi-i spune-atunci povesti

Si minciuni cu-a ta gurita,

Eu pe-un fir de romanita

Voi cerca de ma iubesti.

Si de-a soarelui caldura

Voi fi rosie ca marul,

Mi-oi desface de-aur parul,

Sa-ti astup cu dansul gura.

De mi-i da o sarutare,

Nime-n lume n-a s-o stie,

Caci va fi sub palarie -

S-apoi cine treaba are!

Cand prin crengi s-a fi ivit

Luna-n noaptea cea de vara,

Mi-i tinea de subsuoara,

Te-oi tinea de dupa gat.

Pe carare-n bolti de frunze,

Apucand spre sat in vale,

Ne-om da sarutari pe cale,

Dulci ca florile ascunse.

Si sosind l-al portii prag,

Vom vorbi-n intunecime:

Grija noastra n-aib-o nime,

Cui ce-i pasa ca-mi esti drag?

Inc-o gura – si dispare…

Ca un stalp eu stam in luna!

Ce frumoasa, ce nebuna

E albastra-mi, dulce floare!

Si te-ai dus, dulce minune,

S-a murit iubirea noastra -

Floare-albastra! floare-albastra!..

Totusi este trist in lume!