Читать книгу Poezii - Eminescu Mihai - Страница 34

  "…cum de multe ori cand mor oamenii, multi

  deintr-acei morti zic se scoala de se fac strigoi…"

    Indereptarea legii, 1652

In salele pustie lumine rosi de tortii

Ranesc intunecimea ca pete de jeratic;

Arald se primbla singur, razand, vorbind salbatic -

Arlad, tanarul rege, e-un rege singuratic -

Palatu-i parc-asteapta in veci sa-i vie mortii.

Pe-oglinzi de marmuri negre un negru nimitez,

A faclelor lucire razbind prin panza fina

Rasfrang o dureroasa lumina din lumina;

Zidirea cea pustie de jale pare plina

Si chipul mortii pare ca-n orice colt il vezi.

De cand cazu un trasnet in dom… de-atunci in somn

Ca plumbul surd si rece el doarme ziua toata,

Pe inima-i de-atuncea s-a pus o neagra pata -

Dar noaptea se trezeste si tine judecata

Si-n negru-mbraca toate al noptii palid domn.

Un obrazar de ceara parea ca poarta el,

Atat de alba fata-i s-atat de nemiscata,

Dar ochii-i ard in friguri si buza-i sangerata,

Pe inima sa poarta de-atunci o neagra pata,

Iara pe frunte poarta coroana de otel.

De-atunci in haina mortii el si-a-mbracat viata,

Ii plac adance canturi, ca glasuri de furtuna;

Ades calare pleaca in mandre nopti cu luna,

Si cand se-ntoarce, ochii lucesc de voie buna,

Pan? ce-un fior de moarte il prinde dimineata.

Arald, ce insemneaza pe tine negrul port

Si fata ta cea alba ca ceara, neschimbata?

Ce ai, de cand pe sanu-ti tu porti o neagra pata,

De-ti plac faclii de moarte, cantare-ntunecata?

Arald! de nu ma-nsala privirea, tu esti mort!

Si azi el se avanta pe calul sau arab,

Si drumul, ca sagetii, ii da peste pustie,

Care sub luna plina luceste argintie -

El vede de departe pe mandra lui Marie,

Si vantu-n codri suna cu glas duios si slab.

In parul ei de aur rubine-nflacarate,

Si-n ochii ei s-aduna lumina sfintei mari -

S-ajung curand in cale, s-alatura calari,

Si unul inspre altul se pleaca-n desmierdari -

Dar buzele ei rosii pareau ca-s sangerate.

Ei trec ca vijelia cu aripi fara numar,

Caci caii lor alearga, alaturea-nspumati,

Vorbind de-a lor iubire – iubire fara sat -

Ea se lasase dulce si greu pe al lui brat

Si-si razimase capul balai de al lui umar.

– Arald, nu vrei pe sanu-mi tu fruntea ta s-o culci?

Tu zeu cu ochii negri… O! ce frumosi ochi ai…

Las? sa-ti inlantui gatul cu parul meu balai…

Viata, tineretea mi-ai prefacut-o-n rai! -

Las? sa ma uit in ochii-ti ucigator de dulci!

Miroase-adormitoare vazduhul il ingr?un,

Caci vantul adunat-a de flori de tei troiene,

Si le asterne-n calea reginei dunarene.

Prin frunze aiureaza soptirile-i alene,

Cand gurele-nsetate in sarutari se-mpr?un.

Cum ei mergand alaturi se cearta si se-ntreaba,

Nu vad in fundul noptii o umbra de roseata,

Dar simt ca-n al lor suflet trecu fior de gheata,

De-a mortii galbeneala pieriti ei sunt la fata…

Ei simt c-a lor vorbire-i mai slaba, tot mai slaba.

– Arald! striga craiasa –  las? fata sa-mi ascund,

N-auzi tu de departe cucosul ragusit?

O zare de lumina s-arata-n rasarit,

Viata trecatoare din pieptu-mi a ranit…

A zilei raze rosii in inima-mi patrund.

Arald incremenise pe calu-i – un stejar -

Painjenit e ochiu-i de-al mortii glas etern,

Fug caii dusi de spaima si vantului s-asten,

Ca umbre stravezie iesite din infern

Ei zboara… Vantul geme prin codri cu amar.

Ei zboar-o vijelie, trec ape far? de vad,

Naintea lor se nalta puternic vechii munti,

Ei trec in rapejune de rauri fara punti,

Coroanele in fuga le fulgera pe frunti,

Naintea lor se misca padurile de brad.

Din tronul lui de piatra batranul preot vede

Si-n vanturi el ridica adancul glas de-arama,

Pe soare sa-l opreasca el noaptea o recheama,

Furtunelor da zborul, pamantul de-l distrama…

Tarziu! caci faptul zilei in slava se repede!

Porneste vijelia adancu-i cant de jale,

Cand ei soseau alaturi pe cai incremeniti,

Cu genele lasate pe ochi painjeniti -

Frumosi erau si astfel de moarte logoditi -

Si-n doua laturi templul deschise-a lui portale.

Calari ei intra-nuntru si portile recad;

Pe veci pierira-n noaptea maretului mormant,

In sunete din urma patrunde-n fire cant,

Jelind-o pe craiasa cu chip frumos si sfant,

Pe-Arald, copilul rege al codrilor de brad.

Batranu-si pleaca geana si iar ramane orb,

Picioarele lui vechie cu piatra se-mpreuna,

El numara in gandu-i si anii ii aduna,

Ca o poveste-uitata Arald in minte-i suna,

Si peste capu-i zboara un alb s-un negru corb.

Pe jiltul lui de piatra intepeneste drept

Cu carja lui cea veche preotul cel pagan,

Si veacuri inainte el sede-uitat, batran,

In plete-i creste muschiul si muschi pe al lui san,

Barba-n pamant i-ajunge si genele in piept.