Читать книгу Poezii - Eminescu Mihai - Страница 33

  In numele sfantului

  Taci, s-auzi cum latra

  Catelul pamantului

  Sub crucea de piatra.

Arald pe un cal negru zbura, si dealuri, vale

In juru-i fug ca visuri – prin nouri joaca luna -

La pieptu-i manta neagra in falduri si-o aduna,

Movili de frunze-n drumu-i le spulbera de suna,

Iar steaua cea polara i-arata a lui cale.

Ajuns-a el la poala de codru-n muntii vechi,

Izvoara vii murmura si salta de sub piatra,

Colo cenusa sura in parasita vatra,

In codri-adanci catelul pamantului tot latra,

Latrat cu glas de zimbru rasuna in urechi.

Pe-un jilt taiat in stanca sta tapan, palid, drept,

Cu carja lui in mana, preotul cel pagan;

De-un veac el sede astfel – de moarte-uitat, batran,

In plete-i creste muschiul si muschi pe al lui san,

Barba-n pamant i-ajunge si genele la piept…

Asa fel zi si noapte de veacuri el sta orb,

Picioarele lui vechie cu piatra-mpreunate,

El numara in gandu-i zile nenumarate,

Si falfaie deasupra-i, gonindu-se in roate,

Cu-aripile-ostenite, un alb s-un negru corb.

Arald atunci coboara de pe-al lui cal. C-o mana

El scutura din visu-i mosneagu-ncremenit:

– O, mag, de zile vecinic, la tine am venit,

Da-mi inapoi pe-aceea ce moartea mi-a rapit,

Si de-astazi a mea viata la zeii tai se-nchina.

Batranul cu-a lui carja sus genele-si ridica,

Se uita lung la dansul, dar gura-nchisa-i tace;

Cu greu a lui picioare din piatra le desface,

Din tronu-i se coboara, cu mana semn ii face

Ca-n sus sa il urmeze pe-a codrilor potica.

In poarta prabusita ce duce-n fund de munte,

Cu carja lui cea vechie el bate de trei ori,

Cu zgomot sare poarta din vechii ei usori,

Batranul se inchina… pe rege-l prind fiori,

Un stol de ganduri aspre trecu peste-a lui frunte.

In dom de marmur negru ei intra linistiti

Si portile in urma in vechi tatani s-arunca.

O candela batranul aprinde – para lunga

Se nalta-n sus albastra, de flacare o dunga,

Lucesc in juru-i ziduri ca tuciul lustruiti.

Si in tacere cruda ei nu stiu ce astept…

Cu mana-ntinsa magul ii face semn sa sada,

Arald cu moartea-n suflet, a gandurilor prada,

Pe jet tacut se lasa, cu dreapta pe-a lui spada,

In zid de marmur negru se uita crunt si drept.

Fantastic pare-a creste batranul alb si bland;

In aer isi ridica a farmecelor varga

Si o suflare rece prin dom atunci alearga

Si mii de glasuri slabe incep sub bolta larga

Un cant frumos si dulce – adormitor sunand.

Din ce in ce cantarea in valuri ea tot creste,

Se pare ca furtuna ridica al ei glas,

Ca vantul trece-n spaima pe-al marilor talaz,

Ca-n sufletu-i pamantul se zbate cu necaz -

Ca orice-i viu in lume acum incremeneste.

Se zguduie tot domul, de pare-a fi de scanduri,

Si stanci in temelie clatindu-se vedem,

Plansori sfasietoare impinse de blestem

Se urmaresc prin bolte, se cheama, fulger, gem

Si cresc tumultuoase in valuri, randuri, randuri…

– Din inima-i pamantul la morti sa deie viata,

In ochii-i sa se scurga scantei din steaua lina,

A parului lucire s-o deie luna plina,

Iar duh da-i tu, Zamolxe, samanta de lumina,

Din duhul gurii tale ce arde si ingheata.

Stihii a lumei patru, supuse lui Arald,

Strabateti voi pamantul si a lui maruntaie,

Faceti din piatra aur si din inghet vapaie,

Sa-nchege apa-n sange, din pietre foc sa saie,

Dar inima-i fecioara hraniti cu sange cald.

Atuncea dinaintea lui Arald zidul piere;

El vede toata firea amestecat-afara -

Ninsoare, fulger, gheata, vant arzator de vara -

Departe vede-orasul pe sub un arc de para,

Si lumea nebunise gemand din rasputere;

Biserica crestina, a ei catapeteasma

De-un fulger drept in doua e rupta si tresare;

Din tainita mormantul atuncea ii apare,

Si piatra de pe groapa crapand in doua sare;

Incet plutind se-nalta mireasa-i, o fantasma…

O dulce intrupare de-omat. Pe pieptu-i salba

De pietre scumpe… parul i-ajunge la calcaie,

Ochii cazuti in capu-i si buze viorie;

Cu manile-i de ceara ea tampla si-o mangaie -

Dar fata ei frumoasa ca varul este alba.

Prin vant, prin neguri vine – si nourii s-astern,

Fug fulgerele-n laturi, lasand-o ca sa treaca,

Si luna innegreste si ceru-ncet se pleaca

Si apele cu spaima fug in pamant si seaca -

Parea ca-n somn un inger ar trece prin infern.

Privelistea se stinge. In negrul zid s-arata,

Venind ca-n somn lunatec, in pasuri line, ea;

Arald nebun se uita – cu ochii o-nghitea,

Puternicele brate spre dansa intindea

Si-n nesimtire cade pe-a jiltului sau spata.

Isi simte gatu-atuncea cuprins de brate reci,

Pe pieptul gol el simte un lung sarut de gheata,

Parea un junghi ca-i curma suflare si viata…

Din ce in ce mai vie o simte-n a lui brate

Si stie ca de-acuma a lui ramane-n veci.

Si sufletul ei dulce din ce in ce-i mai cald…

Pe ea o tine-acuma, ce fu a mortii prada?

Ea-nlantuieste gatu-i cu brate de zapada,

Intinde a ei gura, deschisa pentru sfada:

– Rege, –  a venit Maria si-ti cere pe Arald!

– Arald, nu vrei tu fruntea pe sanul meu s-o culci?

Tu zeu cu ochii negri… o, ce frumosi ochi ai!

Las? sa-ti inlantui gatul cu parul meu balai,

Viata, tineretea mi-ai prefacut-o-n rai,

Las? sa ma uit in ochii-ti ucizator de dulci.

Si blande, triste glasuri din vuiet se desfac,

Acusa la ureche-i un cantec vechi strabate,

Ca murmur de izvoare prin frunzele uscate,

Acus o armonie de-amor si voluptate

Ca molcoma cadenta a undelor pe lac.