Читать книгу Poezii - Eminescu Mihai - Страница 32

  …ca trece aceasta ca fumul de pre pamant.

  Ca floarea au inflorit, ca iarba s-au taiat,

  cu panza se infasura, cu pamant se acopere.

Sub bolta cea inalta a unei vechi biserici,

Intre faclii de ceara, arzand in sfesnici mari,

E-ntinsa-n haine albe, cu fata spre altar,

Logodnica lui Arald, stapan peste avari;

Incet, adanc rasuna cantarile de clerici.

Pe pieptul moartei luce din pietre scumpe salba

Si paru-i de-aur curge din racla la pamant,

Cazuti in cap sunt ochii. C-un zambet trist si sfant

Pe buzele-i lipite, ce vinete ii sunt,

Iar fata ei frumoasa ca varul este alba.

Si langa ea-n genunche e Arald, mandrul rege,

Scanteie desperarea in ochii-i crunti de sange,

Si incalcit e parul lui negru… gura-si strange;

El ar racni ca leii, dar vai! nu poate plange.

De zile trei isi spune povestea vietii-ntrege:

"Eram un copilandru. Din codri vechi de brad

Flamanzii ochi rotindu-i, eu mistuiam pamantul,

Eu razvrateam imperii, popoarele cu gandul…

Visand ca toata lumea imi asculta cuvantul,

In valurile Volgai cercam cu spada vad.

Domnind semet si tanar pe roinicele stoluri,

Caror a mea fiinta un semizeu parea,

Simteam ca universul la pasu-mi tresarea

Si natii calatoare, impinse de a mea,

Implut-au sperioase pustiul pan? la poluri.

Caci Odin parasise de gheata nalta-i doma,

Pe zodii sangeroase porneau a lui popoara;

Cu crestetele albe, preoti cu pleata rara

Trezeau din codrii vecinici, din pace seculara

Mii roiuri vorbitoare, curgand spre vechea Roma.

Pe Nistru tabarasem poporul tau sa-mpil;

Cu sfetnici vechi de zile ma-ntampinasi in cale,

Ca marmura de alba, cu par de aur moale;

In jos plecat-am ochii-naintea fetei tale,

Statand un indaratnic – un sfiicios copil.

La blanda ta mustrare simt glasul cum imi seaca…

Eu caut a raspunde, nu stiu ce sa raspund;

Mi-ar fi parut mai bine-n pamant sa ma cufund,

Cu mainile-amandoua eu fata imi ascund

Si-ntaia data-n viata un plans amar ma-neaca.

Zambira intre dansii batranii tai prieteni

Si singuri ne lasara… Te-ntreb intr-un tarziu,

Uitandu-ma la tine, privind fara sa stiu:

"La ce-ai venit, regina, aicea in pustiu?

Ce cauti la barbarul sub stresina-i de cetini?"

Cu glasul plin de lacrimi, de-nduiosare cald,

Privindu-ma cu ochii, in care-aveai un cer,

Mi-ai zis: "Astept din parte-ti, o, rege cavaler,

Ca-mi vei da prins pe-acela ce umilit ti-l cer…

Eu vreau sa-mi dai copilul zburdalnic – pe Arald."

Si intorcandu-mi fata, eu spada ti-am intins.

Pe plaiuri dunarene poporu-si opri mersul,

Arald, copilul rege, uitat-a Universul,

Urechea-i fu menita ca sa-ti asculte viersul,

De-atunci, invingatoareo, iubit-ai pe invins.

De-atunci, fecioara blonda ca spicul cel de grau,

Veneai la mine noaptea ca nimeni sa te vada

Si-nlantuindu-mi gatul cu brate de zapada,

Imi intindeai o gura deschisa pentru sfada:

?Eu vin la tine, rege, sa cer pe-Arald al meu?.

De-ai fi cerut pamantul cu Roma lui antica,

Coroanele ce regii pe frunte le aseaza

Si stelele ce vecinic pe ceruri colindeaza,

Cu toate la picioare-ti eu le puneam in vaza,

Dar nu-l mai vrei pe Arald, caci nu mai vrei nimica.

Ah! unde-i vremea ceea cand eu cercam un vad

Sa ies la lumea larga… si fost-ar fi mai bine

Ca niciodata-n viata sa nu te vad pe tine -

Sa fumege nainte-mi orasele-n ruine,

Sa se-mplineasca visu-mi din codrii cei de brad!"

Facliile ridica, se misc-in line pasuri,

Ducand la groapa trupul reginei dunarene,

Monahi, cunoscatorii vietii pamantene,

Cu barbele lor albe, cu ochii stinsi sub gene,

Preoti batrani ca iarna, cu gangavele glasuri.

O duc cantand prin tainiti si pe sub negre bolti,

A misticei religii intunecoase cete,

Pe funii lungi coboara sicriul sub parete,

Pe piatra pravalita pun crucea drept pecete

Sub candela ce arde in umbra unui colt.