Читать книгу Poezii - Eminescu Mihai - Страница 31

Vino-n codru la izvorul

Care tremura pe prund,

Unde prispa cea de brazde

Crengi plecate o ascund.

Si in bratele-mi intinse

Sa alergi, pe piept sa-mi cazi,

Sa-ti desprind din crestet valul,

Sa-l ridic de pe obraz.

Pe genunchii mei sedea-vei,

Vom fi singuri-singurei,

Iar in par infiorate

Or sa-ti cada flori de tei.

Fruntea alba-n parul galben

Pe-al meu brat incet s-o culci,

Lasand prada gurii mele

Ale tale buze dulci…

Vom visa un vis ferice,

Ingana-ne-vor c-un cant

Singuratece izvoare,

Blanda batere de vant;

Adormind de armonia

Codrului batut de ganduri,

Flori de tei deasupra noastra

Or sa cada randuri-randuri.

 Toamna frunzele colinda,

 Sun-un grier sub o grinda,

 Vantul jalnic bate-n geamuri

 Cu o mana tremuranda,

 Iara tu la gura sobei

 Stai ca somnul sa te prinda.

 Ce tresari din vis deodata?

 Tu auzi pasind in tinda -

 E iubitul care vine

 De mijloc sa te cuprinda

 Si in fata ta frumoasa

 O sa tie o oglinda,

 Sa te vezi pe tine insati

 Visatoare, surazanda.

Pe un deal rasare luna, ca o vatra de jaratic,

Rumenind stravechii codri si castelul singuratic

S-ale raurilor ape, ce sclipesc fugind in ropot -

De departe-n vai coboara tanguiosul glas de clopot;

Pe deasupra de prapastii sunt zidiri de cetatuie,

Acatat de pietre sure un voinic cu greu le suie,

Asezand genunchi si mana cand pe-un colt, cand pe alt colt,

Au ajuns sa rupa gratii ruginite-a unei bolti

Si pe-a degetelor varfuri in ietacul tainuit

Intra – unde zidul negru intr-un arc a-ncremenit.

Ci prin flori intretesute, printre gratii luna moale

Sfiicioasa si smerita si-au varsat razele sale;

Unde-ajung par varuite zid, podele, ca de crida,

Pe-unde nu – parea ca umbra cu carbune-i zugravita.

 Iar de sus pan-in podele un painjan prins de vraja

A tesut subtire panza stravezie ca o mreaja;

Tremurand ea licureste si se pare a se rumpe,

Incarcata de o bura, de un colb de pietre scumpe.

Dupa panza de painjan doarme fata de-mparat;

Inecata de lumina e intinsa in crivat.

Al ei chip se zugraveste plin si alb: cu ochiu-l masuri

Prin usoara-nvinetire a subtirilor matasuri;

Ici si colo a ei haina s-a desprins din sponci s-arata

Trupul alb in goliciunea-i, curatia ei de fata.

Rasfiratul par de aur peste perini se-mprastie,

Tampla bate linistita ca o umbra viorie,

Si sprancenele arcate fruntea alba i-o incheie,

Cu o singura trasura maiestrit le incondeie;

Sub pleoapele inchise globii ochilor se bat,

Bratul ei atarna lenes peste marginea de pat;

De a varstii ei caldura fragii sanului se coc,

A ei gura-i desclestata de-a suflarii sale foc,

Ea zambind isi misca dulce a ei buze mici, subtiri;

Iar pe patu-i si la capu-i presurati-s trandafiri.

 Iar voinicul s-apropie si cu mana sa el rumpe

Panza cea acoperita de un colb de pietre scumpe:

A frumsetii haruri goale ce simtirile-i adapa,

Incaperile gandirii mai nu pot sa le incapa.

El in brate prinde fata, peste fata i se-nclina,

Pune gura lui fierbinte pe-a ei buze ce suspina,

Si inelul scump i-l scoate de pe degetul cel mic -

S-apoi pleaca iar in lume nazdravanul cel voinic.

Ea a doua zi se mira cum de firele sunt rupte,

Si-n oglind-ale ei buze vede vinete si supte -

Ea zambind si trist se uita, sopoteste bland din gura:

– Zburator cu negre plete, vin? la noapte de ma fura.

Fiecine cum i-e vrerea, despre fete sama deie-si -

Dar ea seamana celora indragiti de singuri ei-si.

Si Narcis vazandu-si fata in oglinda sa, izvorul,

Singur fuse indragitul, singur el indragitorul.

Si de s-ar putea pe dansa cineva ca sa o prinda,

Cand cu ochii mari, salbateci se priveste in oglinda,

Subtiindu-si gura mica si chemandu-se pe nume

Si fiindu-si sie draga cum nu-i este nime-n lume,

Atunci el cu o privire nalucirea i-ar discoasa

Cum ca ea – frumoasa fata – a ghicit ca e frumoasa.

Idol tu! rapire mintii! cu ochi mari si parul des,

Pentru-o inima fecioara mandru idol ti-ai ales!

Ce sopteste ea in taina cand priveste cu mirare

Al ei chip gingas si tanar, de la cap pan? la picioare?

"Vis frumos avut-am noaptea. A venit un zburator

Si strangandu-l tare-n brate, era mai ca sa-l omor…

Si de-aceea cand ma caut in paretele de-oglinzi

Singurica-n camaruta brate albe eu intinz

Si ma-mbrac in parul galben, ca in strai usor tesut,

Si zarind rotundu-mi umar mai ca-mi vine sa-l sarut.

Si atunci de sfiiciune mi-iese sangele-n obraz -

Cum nu vine zburatorul ca la pieptul lui sa caz?

Daca boiul mi-l inmladiiu, daca ochii mei imi plac,

E temeiul ca acestea fericit pe el il fac.

Si mi-s draga mie insami pentru ca-i sunt draga lui -

Gura tu! invata minte, nu ma spune nimarui,

Nici chiar lui, cand vine noaptea langa patul meu tiptil,

Doritor ca o femeie si viclean ca un copil!"

Astfel vine-n toata noaptea zburator la al ei pat.

Se trezi din somn deodata de sarutu-i fermecat;

Si atuncea cand spre usa el se-ntoarce ca sa fuga,

Ea-l opreste-n loc cu ochii si c-o mult smerita ruga:

– O, ramai, ramai la mine, tu cu viers duios de foc,

Zburator cu plete negre, umbra fara de noroc

Si nu crede ca in lume, singurel si ratacit,

Nu-i gasi un suflet tanar ce de tine-i indragit.

O, tu umbra pieritoare, cu adancii, tristii ochi,

Dulci-s ochii umbrei tale – nu le fie de diochi!

El s-aseaza langa dansa si o prinde de mijloc,

Ea sopteste vorbe arse de al buzelor ei foc:

– O, sopteste-mi –  zice dansul –  tu cu ochii plini d-eres

Dulci cuvinte nentelese, insa pline de-nteles.

Al vietii vis de aur ca un fulger, ca o clipa-i,

Si-l visez, cand cu-a mea mana al tau brat rotund il pipai,

Cand pui capul tu pe pieptu-mi si bataile ii numeri,

Cand sarut cu mpatimire ai tai albi si netezi umeri

Si cand sorb al tau rasuflet in suflarea vietii mele

Si cand inima ne creste de un dor, de-o dulce jele;

Cand pierduta razimi fruntea de-arzatorul meu obraz,

Parul tau balai si moale de mi-l legi dupa grumaz,

Ochii tai pe jumatate de-i inchizi, mi-ntinzi o gura,

Fericit ma simt atuncea cu asupra de masura.

Tu!!.. nu vezi… nu-ti aflu nume… Limba-n gura mi se leaga

Si nu pot sa-ti spun odata cat – ah! cat imi esti de draga!

Ei soptesc, multe si-ar spune si nu stiu de-unde sa-nceapa,

Caci pe rand si-astupa gura cand cu gura se adapa;

Unu-n bratele altuia, tremurand ei se saruta,

Numai ochiul e vorbaret, iara limba lor e muta,

Ea-si acopera cu mana fata rosa de sfiala,

Ochii-n lacrimi si-i ascunde intr-un par ca de peteala.

S-au facut ca ceara alba fata rosa ca un mar

Si atata de subtire, sa o tai c-un fir de par.

Si cosita ta balaie o aduni la ochi plangand,

Inima far? de nadejde, suflete batut de gand.

Toata ziua la fereastra, suspinand, nu spui nimica,

Ridicand a tale gene, al tau suflet se ridica;

Urmarind pe ceruri limpezi cum pluteste-o ciocarlie,

Tu ai vrea sa spui sa duca catre dansul o solie,

Dar ea zboara… tu cu ochiul plutitor si-ntunecos

Stai cu buze disclestate de un tremur dureros.

Nu-ti mai scurge ochii tineri, dulcii cerului fiastri,

Nu uita ca-n lacrimi este taina ochilor albastri.

Stele rare din tarie cad ca picuri de argint,

Si seninul cer albastru mandru lacrimile-l prind;

Dar daca ar cade toate, el ramane trist si gol,

N-ai putea sa faci cu ochii inaltimilor ocol -

Noaptea stelelor, a lunei, a oglinzilor de rau

Nu-i ca noaptea cea mocnita si pustie din sicriu;

Si din cand in cand varsate, mandru lacrimile-ti sed,

Dar de seci intreg izvorul, atunci cum o sa te vad?

Prin ei curge rumenirea, mandra, ca de trandafiri,

Si zapada viorie din obrajii tai subtiri -

Apoi noaptea lor albastra, a lor dulce vecinicie,

Ce usor se mistuieste prin plansorile pustie…

Cine e nerod sa arda in carbuni smarandul rar

S-a lui vecinica lucire s-o striveasca in zadar?

Tu-ti arzi ochii si frumseta… Dulce noaptea lor se stange,

Si nici stii ce pierde lumea. Nu mai plange, nu mai plange!

O, tu crai cu barba-n noduri ca si caltii cand nu-i perii,

Tu in cap nu ai graunte, numai pleava si puzderii.

Bine-ti pare sa fii singur, crai batran fara de minti,

Sa oftezi dup-a ta fata, cu ciubucul intre dinti?

Sa te primbli si sa numeri scanduri albe de cerdac?

Mult bogat ai fost odata, mult ramas-ai tu sarac!

Alungat-o-ai pe dansa, ca departe de parinti

In coliba impistrita ea sa nasc-un pui de print.

In zadar ca s-o mai cate tu trimiti in lume crainic,

Nimeni n-a aflat locasul unde ea s-ascunde tainic.

Sura-i sara cea de toamna; de pe lacuri apa sura

Infunda miscarea-i creata intre stuf la iezatura;

Iar padurea lin suspina si prin frunzele uscate

Randuri, randuri trece-un freamat, ce le scutura pe toate.

 De cand codrul, dragul codru, troienindu-si frunza toata,

Isi deschide-a lui adancuri, fata lunei sa le bata,

Trista-i firea, iara vantul sperios vo creanga farma -

Singuratece izvoare fac cu valurile larma.

 Pe potica dinspre codri cine oare se coboara?

Un voinic cu ochi de vultur lunga vale o masoara.

Sapte ani de cand plecat-ai, zburator cu negre plete,

S-ai uitat de soarta mandrei, iubitoarei tale fete!

 Si pe campul gol el vede un copil umbland descult

Si cercand ca sa adune intr-un card bobocii multi.

– Buna vreme, mai baiete! –  Multamim, voinic strain!

– Cum te cheama, mai copile? –  Ca pe tata-meu –  Calin;

Mama-mi spune cateodata, de-o intreb: a cui-s, mama?

"Zburatoru-ti este tata si pe el Calin il cheama."

Cand l-aude, numai dansul isi stia inima lui,

Caci copilul cu bobocii era chiar copilul lui.

Atunci intra in coliba si pe capatu-unei laiti,

Lumina cu mucul negru intr-un harb un ros opait;

Se coceau pe vatra sura doua turte in cenusa,

Un papuc e sub o grinda, iara altul dupa usa;

Haraita, noduroasa, sta in colb rasnita veche,

In cotlon torcea motanul, pieptanandu-si o ureche;

Sub icoana afumata unui sfant cu comanac

Arde-n candel-o lumina cat un sambure de mac;

Pe-a icoanei policioara, busuioc si mint-uscata

Implu casa-ntunecoasa de-o mireasma piparata;

Pe cuptiorul uns cu huma si pe coscovii pareti

Zugravit-au c-un carbune copilasul cel istet

Purcelusi cu coada sfredel si cu bete-n loc de laba,

Cum mai bine i se sede unui purcelus de treaba.

O besica-n loc de sticla e intinsa-n ferastruie

Printre care trece-o dunga mohorata si galbuie.

Pe un pat de scanduri goale doarme tanara nevasta

In mocnitul intuneric si cu fata spre fereasta.

El s-aseaza langa dansa, fruntea ei o netezeste,

O desmiarda cu durere, suspinand o dragosteste,

Pleaca gura la ureche-i, bland pe nume el o cheama,

Ea ridica somnoroasa lunga genelor marama,

Spariet la el se uita… i se pare ca viseaza,

Ar zambi si nu se-ncrede, ar racni si nu cuteaza.

El din patu-i o ridica si pe pieptul lui si-o pune,

Inima-i zvacneste tare, viata-i parca se rapune.

Ea se uita, se tot uita, un cuvant macar nu spune,

Rade doar cu ochii-n lacrimi, sparieta de-o minune,

S-apoi ii suceste parul pe-al ei deget alb, subtire,

Isi ascunde fata rosa l-a lui piept duios de mire.

El stergarul i-l desprinde si-l impinge lin la vale,

Drept in crestet o saruta pe-al ei par de aur moale

Si barbia i-o ridica, s-uita-n ochii-i plini de apa,

Si pe rand si-astupa gura, cand cu gura se adapa.

De treci codri de arama, de departe vezi albind

S-auzi mandra glasuire a padurii de argint.

Acolo, langa izvoara, iarba pare de omat,

Flori albastre tremur ude in vazduhul tamaiet;

Pare ca si trunchii vecinici poarta suflete sub coaja,

Ce suspina printre ramuri cu a glasului lor vraja.

Iar prin mandrul intuneric al padurii de argint

Vezi izvoare zdrumicate peste pietre licurind;

Ele trec cu harnici unde si suspina-n flori molatic,

Cand coboara-n ropot dulce din tapsanul pravalatic,

Ele sar in bulgari fluizi peste prundul din rastoace,

In cuibar rotit de ape, peste care luna zace.

Mii de fluturi mici albastri, mii de roiuri de albine

Curg in rauri sclipitoare peste flori de miere pline,

Implu aerul varatic de mireasma si racoare

A popoarelor de muste sarbatori murmuitoare.

 Langa lacul care-n tremur somnoros si lin se bate,

Vezi o masa mare-ntinsa cu faclii prea luminate,

Caci din patru parti a lumii imparati si-mparatese

Au venit ca sa serbeze nunta gingasei mirese;

Feti-frumosi cu par de aur, zmei cu solzii de otele,

Cititorii cei de zodii si sagalnicul Pepele.

Iata craiul, socru-mare, rezemat in jilt cu spata,

El pe capu-i poarta mitra si-i cu barba pieptanata;

Tapan, drept, cu schiptru-n mana, sede-n perine de puf

Si cu crengi il apar pagii de muscute si zaduf…

Acum iata ca din codru si Calin mirele iese,

Care tine-n a lui mana mana gingasei mirese.

Ii fosnea uscat pe frunze poala lung-a albei rochii,

Fata-i rosie ca marul, de noroc i-s umezi ochii;

La pamant mai ca ajunge al ei par de aur moale,

Care-i cade peste brate, peste umerele goale.

Astfel vine mladioasa, trupul ei frumos il poarta,

Flori albastre are-n paru-i si o stea in frunte poarta.

 Socrul roaga-n capul mesei sa pofteasca sa se puna

Nunul mare, mandrul soare, si pe nuna, mandra luna.

Si s-aseaza toti la masa, cum li-s anii, cum li-i rangul,

Lin vioarele rasuna, iara cobza tine hangul.

 Dar ce zgomot se aude? Bazait ca de albine?

Toti se uita cu mirare si nu stiu de unde vine,

Pana vad painjenisul intre tufe ca un pod,

Peste care trece-n zgomot o multime de norod.

Trec furnici ducand in gura de faina marii saci,

Ca sa coaca pentru nunta si placinte, si colaci;

Si albinele-aduc miere, aduc colb marunt de aur,

Ca cercei din el sa faca cariul, care-i mester faur.

Iata vine nunta-ntreaga – vornicel e-un grierel,

Ii sar purici inainte cu potcoave de otel;

In vesmant de catifele, un bondar rotund in pantec

Somnoros pe nas ca popii glasuieste-ncet un cantec;

O cojita de aluna trag locuste, podu-l scutur,

Cu musteata rasucita sede-n ea un mire flutur;

Fluturi multi, de multe neamuri, vin in urma lui un lant,

Toti cu inime usoare, toti sagalnici si berbanti.

Vin tantarii lautarii, gandaceii, carabusii,

Iar mireasa viorica i-astepta-ndaratul usii.

 Si pe masa-mparateasca sare-un greier, crainic sprinten,

Ridicat in doua labe, s-a-nchinat batand din pinten;

El tuseste, isi incheie haina plina de sireturi:

– Sa iertati, boieri, ca nunta s-o pornim si noi alaturi.