Читать книгу Poezii - Eminescu Mihai - Страница 27

– Blanca, afla ca din leagan

Domnul este al tau mire,

Caci nascuta esti, copila,

Din nevrednica iubire.

Mani in schit la sfanta Ana

Vei gasi la cel din stele

Mangaierea vietii tale,

Mantuirea fetei mele.

– Nu voi, tata, sa usuce

Al meu suflet tanar, vesel:

Eu iubesc vanatul, jocul;

Traiul lumii altii lese-l.

Nu voi parul sa mi-l taie,

Ce-mi ajunge la calcaie,

Sa orbesc cetind pe carte

In fum vanat de tamaie.

– Stiu mai bine ce-ti prieste,

Las? de-a lumii orice gand,

Mani in zori de zi pleca-vom

Catre schitul vechi si sfant.

Ea aude – plange. Parca

Ii venea sa plece-n lume,

Dusa de pustie ganduri

Si de-un dor fara de nume.

Si plangand infrana calul,

Calul ei cel alb ca neaua,

Ii neteaza mandra coama

Si plangand ii pune seaua.

S-avanta pe el si pleaca,

Paru-n vanturi, capu-n piept,

Nu se uita inainte-i,

Nu priveste indarapt.

Pe carari pierdute-n vale

Merge-n codri far? de capat,

Cand a serei raze rosii

Asfintind din ceruri scapat.

Umbra-n codri ici si colo

Fulgereaza de lumine…

Ea trecea prin frunza-n freamat

Si prin murmur de albine;

In mijloc de codru-ajunse

Langa teiul nalt si vechi,

Unde-izvorul cel in vraja

Suna dulce in urechi.

De murmur duios de ape

Ea trezita-atunci tresare,

Vede-un tanar, ce alaturi

Pe-un cal negru sta calare.

Cu ochi mari la ea se uita,

Plini de vis, duiosi plutind,

Flori de tei in paru-i negru

Si la sold un corn de-argint.

Si-ncepu incet sa sune,

Fermecat si dureros -

Inima-i crestea de dorul

Al strainului frumos.

Parul lui i-atinge parul,

Si atunci c-obrazul ros

Ea apleaca gene lunge

Peste ochii cuviosi.

Iar pe buze-i trece-un zambet

Inecat, fermecator,

Care gur-abia-i deschide,

Cea uscata de amor.

Cand cu totului rapita

Se-ndoi spre el din sele,

El inceata din cantare

Si-i grai cu grai de jele,

S-o cuprinde de calare -

Ea se apara c-o mana,

Insa totusi lui se lasa,

Simte inima ca-i plina.

Si pe umarul lui cade

Al ei cap cu fata-n sus;

Pe cand caii pasc alaturi,

Ea-l privea cu suflet dus.

Numai murmurul cel dulce

Din izvorul fermecat

Asurzeste melancolic

A lor suflet imbatat.

Lun-atunci din codri iese,

Noaptea toata sta s-o vada,

Zugraveste umbre negre

Pe camp alb ca de zapada.

Si mereu ea le lungeste,

Si urcand pe cer le muta,

Dar ei trec, se pierd in codri

Cu viata lor pierduta.

La castel in poarta calul

Sta a doua zi in spume,

Dar frumoasa lui stapana

A ramas pierduta-n lume.