Читать книгу Poezii - Eminescu Mihai - Страница 26

Pe banci de lemn, in scunda taverna mohorata,

Unde patrunde ziua printre feresti murdare,

Pe langa mese lunge, statea posomorata,

Cu fete-ntunecoase, o ceata pribegita,

Copii saraci si sceptici ai plebei proletare.

Ah! – zise unul – spuneti ca-i omul o lumina

Pe lumea asta plina de-amaruri si de chin?

Nici o scanteie-ntr-insul nu-i candida si plina,

Murdara este raza-i ca globul cel de tina,

Asupra carui dansul domneste pe deplin.

Spuneti-mi ce-i dreptatea? – Cei tari se ingradira

Cu-averea si marirea in cercul lor de legi;

Prin bunuri ce furara, in veci vezi cum conspira

Contra celor ce dansii la lucru-i osandira

Si le subjuga munca vietii lor intregi.

Unii plini de placere petrec a lor viata,

Trec zilele voioase si orele surad.

In cupe vin de ambra – iarna gradini, verdeata,

Vara petreceri, Alpii cu fruntile de gheata -

Ei fac din noapte ziua s-a zilei ochi inchid.

Virtutea pentru dansii ea nu exista. Insa

V-o predica, caci trebui sa fie brate tari,

A statelor greoaie cara trebuie-mpinse

Si trebuiesc luptate razboaiele aprinse,

Caci voi murind in sange, ei pot sa fie mari.

Si flotele puternice s-armatele faloase,

Coroanele ce regii le pun pe fruntea lor,

S-acele milioane ce in gramezi luxoase

Sunt stranse la bogatul, pe cel sarac apasa,

Si-s supte din sudoarea prostitului popor.

Religia – o fraza de dansii inventata

Ca cu a ei putere sa va aplece-n jug,

Caci de-ar lipsi din inimi speranta de raspalta,

Dupa ce-amar muncirati mizeri viata toata,

Ati mai purta osanda ca vita de la plug?

Cu umbre, care nu sunt, v-a-ntunecat vederea

Si v-a facut sa credeti ca veti fi rasplatiti…

Nu! moartea cu viata a stins toata placerea -

Cel ce in asta lume a dus numai durerea

Nimic n-are dincolo, caci morti sunt cei muriti.

Minciuni si fraze-i totul ce statele sustine,

Nu-i ordinea fireasca ce ei a fi sustin;

Averea sa le aperi, marirea s-a lor bine,

Ei bratul tau inarma ca sa lovesti in tine,

Si pe voi contra voastra la lupta ei va man.

De ce sa fiti voi sclavii milioanelor nefaste,

Voi, ce din munca voastra abia puteti trai?

De ce boala si moartea sa fie partea voastra,

Cand ei in bogatia cea splendida si vasta

Petrec ca si in ceruri, n-au timp nici de-a muri?

De ce uitati ca-n voi e si numar si putere?

Cand vreti, puteti prea lesne pamantul sa-mpartiti.

Nu le mai faceti ziduri unde sa-nchid-avere,

Pe voi unde sa-nchida, cand impinsi de durere

Veti crede c-aveti dreptul si voi ca sa traiti.

Ei ingraditi de lege, placerilor se lasa,

Si sucul cel mai dulce pamantului i-l sug;

Ei cheama-n voluptatea orgiei zgomotoase

De instrumente oarbe a voastre fiici frumoase:

Frumsetile-ne tineri batranii lor distrug.

Si de-ntrebati atuncea, voua ce va ramane?

Munca, din care dansii se-mbata in placeri,

Robia viata toata, lacrimi pe-o neagra pane,

Copilelor patate mizeria-n rusine…

Ei tot si voi nimica; ei cerul, voi dureri!

De lege n-au nevoie – virtutea e usoara

Cand ai ce-ti trebuieste… Iar legi sunt pentru voi,

Voua va pune lege, pedepse va masoara

Cand mana v-o intindeti la bunuri zambitoare,

Caci nu-i iertat nici bratul teribilei nevoi.

Zdrobiti oranduiala cea cruda si nedreapta,

Ce lumea o imparte in mizeri si bogati!

Atunci cand dupa moarte rasplata nu v-asteapta,

Faceti ca-n asta lume sa aiba parte dreapta,

Egala fiecare, si sa traim ca frati!

Sfarmati statuia goala a Venerei antice,

Ardeti acele panze cu corpuri de ninsori;

Ele starnesc in suflet ideea neferice

A perfectiei umane si ele fac sa pice

In ghearele uzurei copile din popor!

Sfarmati tot ce atata inima lor bolnava,

Sfarmati palate, temple, ce crimele ascund,

Zvarliti statui de tirani in foc, sa curga lava,

Sa spele de pe pietre pana si urma sclava

Celor ce le urmeaza pan? la al lumii fund!

Sfarmati tot ce arata mandrie si avere,

O! dezbracati viata de haina-i de granit,

De purpura, de aur, de lacrimi, de urat -

Sa fie un vis numai, sa fie o parere,

Ce far?de patimi trece in timpul nesfarsit.

Ziditi din darmature gigantici piramide

Ca un memento mori pe al istoriei plan;

Aceasta este arta ce sufletu-ti deschide

Naintea veciniciei, nu corpul gol ce rade

Cu mutra de vanduta, cu ochi vil si viclean.

O! aduceti potopul, destul voi asteptarati

Ca sa vedeti ce bine prin bine o sa ias?;

Nimic… Locul hienei il lua cel vorbaret,

Locul cruzimii vechie, cel lins si pizmataret.

Formele se schimbara, dar raul a ramas.

Atunci va veti intoarce la vremile-aurite,

Ce mitele albastre ni le soptesc ades,

Placerile egale egal vor fi-mpartite,

Chiar moartea cand va stinge lampa vietii finite

Vi s-a parea un inger cu parul blond si des.

Atunci veti muri lesne fara de-amar si grija,

Feciorii-or trai-n lume cum voi ati vietuit,

Chiar clopotul n-a plange cu limba lui de spija

Pentru acel de care norocul avu grija;

Nimeni de-a plange n-are, el traiul si-a trait.

Si boale ce mizeria s-averea nefireasca

Le nasc in oameni, toate cu-ncetul s-or topi;

Va creste tot ce-n lume este menit sa creasca,

Va bea pan-in fund cupa, pan? va vrea s-o zdrobeasca,

Caci va muri cand nu va avea la ce trai.

Pe malurile Seinei, in faeton de gala,

Cezarul trece palid, in ganduri adancit;

Al undelor greu vuiet, vuirea in granit

A sute d-echipajuri, gandirea-i n-o insala;

Poporul loc ii face tacut si umilit.

Zambirea lui desteapta, adanca si tacuta,

Privirea-i ce citeste in suflete-omenesti,

Si mana-i care poarta destinele lumesti,

Cea grupa zdrentuita in cale-i o saluta.

Marirea-i e in taina legata de acesti.

Convins ca voi el este-n naltimea-i solitara

Lipsita de iubire, cum ca principiul rau,

Nedreptul si minciuna al lumii duce frau;

Istoria umana in veci se desfasoara,

Povestea-i a ciocanului ce cade pe ilau.

Si el – el varful mandru al celor ce apasa -

Saluta-n a lui cale pe-aparatorul mut.

De ati lipsi din lume, voi, cauza-ntunecoasa

De rasturnari marete, marirea-i radioasa,

Cezarul, chiar cezarul de mult ar fi cazut.

Cu ale voastre umbre nimica crezatoare,

Cu zambetu-va rece, de mila parasit,

Cu mintea de dreptate si bine razatoare,

Cu umbra voastra numai, puteri ingrozitoare,

La jugu-i el sileste pe cei ce l-au urat.

Parisul arde-n valuri, furtuna-n el se scalda,

Turnuri ca facle negre trasnesc arzand in vant -

Prin limbile de flacari, ce-n valuri se framant,

Racnete, vuiet de-arme patrund marea cea calda,

Evul e un cadavru, Paris – al lui mormant.

Pe stradele-ncrusite de flacari orbitoare,

Suiti pe baricade de bulgari de granit,

Se misc batalioane a plebei proletare,

Cu cusme frigiene si arme lucitoare,

Si clopote de-alarma rasuna ragusit.

Ca marmura de albe, ca ea nepasatoare,

Prin aerul cel rosu, femei trec cu-arme-n brat,

Cu par bogat si negru ce pe-umeri se coboara

Si sanii lor acopar – e ura si turbare

In ochii lor cei negri, adanci si desperati.

O! lupta-te-nvalita in petele-ti bogate,

Eroic este astazi copilul cel pierdut!

Caci flamura cea rosa cu umbra-i de dreptate

Sfinteste-a ta viata de tina si pacate;

Nu! nu esti tu de vina, ci cei ce te-au vandut!

Scanteie marea lina, si placele ei sure

Se misc una pe alta ca paturi de cristal

Prin lume pravalite; din tainica padure

Apare luna mare campiilor azure,

Implandu-le cu ochiul ei mandru, triumfal.

Pe undele incete isi misca leganate

Corabii invechite scheletele de lemn;

Trecand incet ca umbre – tin panzele umflate

In fata lunei, care prin ele-atunci strabate,

Si-n roata de foc galben sta fata-i ca un semn.

Pe maluri zdrumicate de aiurirea marii

Cezaru-nca vegheaza la trunchiul cel plecat

Al salciei pletoase – si-ntinse-a apei arii

In cercuri fulgerande se pleaca lin suflarii

A zefirului noptii si suna cadentat.

Ii pare ca prin aer in noaptea instelata,

Calcand pe varf de codri, pe-a apelor mariri,

Trecea cu barba alba – pe fruntea-ntunecata

Cununa cea de paie ii atarna uscata -

    Mosneagul rege Lear.

Uimit privea cezarul la umbra cea din nouri

Prin creti ai carei stele lin tremurand transpar,

I se deschide-n minte tot sensul din tablouri

A vietii sclipitoare… A popoarelor ecouri

Par glasuri ce imbraca o lume de amar:

"In orice om o lume isi face incercarea,

Batranul Demiurgos se opinteste-n van;

In orice minte lumea isi pune intrebarea

Din nou: de unde vine si unde merge floarea

Dorintelor obscure sadite in noian?

Al lumii-ntregul sambur, dorinta-i si marirea,

In inima oricarui i-ascuns si traitor,

Zvarlire hazardata, cum pomu-n inflorire

In orice floare-ncearca intreaga a sa fire,

Ci-n calea de-a da roade cele mai multe mor.

Astfel umana roada in calea ei ingheata,

Se petrifica unul in sclav, altu-mparat,

Acoperind cu noime sarmana lui viata

Si aratand la soare-a mizeriei lui fata -

Fata – caci intelesul i-acelasi la toti dat.

In veci aceleasi doruri mascate cu-alta haina,

Si-n toata omenirea in veci acelasi om -

In multe forme-apare a vietii cruda taina,

Pe toti ea ii insala, la nime se distaina,

Dorinti nemarginite plantand intr-un atom.

Cand stii ca visu-acesta cu moarte se sfarseste,

Ca-n urma-ti raman toate astfel cum sunt, de dregi

Oricat ai drege-n lume – atunci te oboseste

Eterna alergare… s-un gand te-ademeneste:

Ca vis al mortii-eterne e viata lumii-ntregi".